Problema echităţii sociale este o problemă deosebit de complexă. Termenul echitate (drept) este destul de echivoc şi este folosit de omul modern în foarte multe domenii şi sensuri diferite: justiţie, economie, educaţie, asistenţă socială, po­litică, cultură, mass-media, sănătate etc. În toate aceste domenii echitatea se ghi­dează după o serie de principii încadrate într-o etică a echităţii sociale. Echi­tatea socială este un mijloc prin care se realizează o coeziune socială, nu în se­n­sul uniformizării indivizilor şi societăţii în ansamblu, ci în sensul participării ac­tive şi responsabile la procesele şi mecanismele democratice din societate cu sco­pul ca fiecare persoană  să-şi realizeze la maxim posibil dezideratele spre ca­re aspiră. De aceea, fiecare persoană v-a căuta să acţioneze, fie în mod indi­vi­dual, fie relaţionând cu alte persoane. În acest fel, dezideratul individual este de­pendent atât de alte persoane, cât şi de instituţiile şi practicile societale. De ace­ea, procesul de minimizare sau maximizare a limitării îndeplinirii unui deziderat individual trebuie privit în complexitatea comportamentelor individuale sau ins­ti­tuţionale, care se referă pentru un anumit context, o anumită perioadă tempo­ra­lă şi o anumită societate. Cu alte cuvinte, este vorba despre generarea unui ca­d­ru de acţiune în care egalitatea de şanse, prin diversele sale dimensiuni, să pri­me­ze în multiplele accesări de servicii publice. Astfel, egalitatea de şanse, poate fi considerată ca fiind o componentă, mai mult sau mai puţin intrinsecă prin­ci­piului echităţii sociale.

Pentru noi echitatea socială înseamnă promovarea şi implimentarea în prac­ti­că a unor înalte standarde privind calitatea vieţii pentru populaţia ţării, liber­ta­tea fiecărui cetăţean de oprimare şi umilire, de sărăcie şi foame, de frica de şo­maj, boli şi bătrăneţe.      

În a doua jumătate a secolului al XX-lea J.Rawls, avansănd abordarea echi­tă­ţii sociale în sensul evoluţiei aspiraţiilor umane, formulează principiile dreptă­ţii [1, 39]:

(1) fiecare persoană are un drept egal la cel mai larg sistem de libertăţi egale de bază, compatibil cu un sistem similar de libertăţi pentru toţi ceilalţi;

(2) inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie astfel încât:

  1. să asigure cel mai mare beneficiu pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai societăţii;
  2. funcţiile şi poziţiile să fie deschise tuturor în condiţii de egalitate echi­ta­bi­lă de şanse.

J.Rawls nu sugerează o uniformizare a întregii comunităţi, ci o acordare de şa­nse sau oportunităţi pentru cei care posedă capacităţi şi demonstrează perfor­ma­nţe, dar nu posedă mijloace. Este drept ca o persoană să-şi urmărească dezi­de­ratul, dacă prin acţiunea sa va favoriza realizarea dezideratelor altor persoane. Totodata, J.Rawls admite situaţii de inegalitate în favoarea unor membri ai co­mu­ni­tăţii în baza cărora ceilalţi membri ai comunităţii sunt avantajaţi. Conform acestui considerent sunt permise inegalităţile care prin beneficiile şi răspun­de­ri­le întreprinse avantajează pe alţii. În această perspectivă se înscrie prestigiul, ob­li­gaţia de a plăti impozite, deţinerea de posturi şi funcţii, salariul, averea etc.

Această abordare pune accentul pe libertatea şi egalitatea în faţa alegerii. Ec­hitatea socială oferă posibilitatea de participare egală în procesul alegerii şi ac­cesării unor poziţii sociale în funcţie de capacităţile deţinute şi de categoriile so­ciale ale indivizilor. În acest sens, echitatea socială nu reprezintă un panaceu pe­ntru rezolvarea tuturor problemelor unei societăţi, dar este o soluţie contrac­tu­a­lă pentru sporirea coeziunii dintre actorii care participă în procesul de alegere şi accesare a poziţiilor sociale [2, 148]. Demersul este extrem de util pentru as­pi­raţiile statelor aflate în proces de tranziţie către crearea unor economii de pi­a­ţă, competitive şi societăţi deschise, juste şi participative, cum tinde să devină şi Republica Moldova.

La modul general echitatea ne apare ca un criteriu moralo-etic fundamental pe­ntru compararea acţiunilor subiecţilor, în corespundere cu care se realizează re­munerarea şi aprecierea fiecăruia în forma unor sau altor consecinţe [3, 28]. În ca­litatea unei funcţii sociale fundamentale echitatea asigură proporţionalitatea, ba­lansarea şi simetria acţiunilor mutuale ale subiecţilor, controlează calităţile ca­re propriu-zis formează şi constituie relaţiile sociale ca atare. Ea este înţeleasă ca concordanţa dintre rolul sau funcţia practică pe care o are omul în societate şi statutul lui social [4, 44-46].

Care este starea problemei echităţii sociale în procesul de democratizare al Re­publicii Moldova?

Lansarea şi implementarea reformelor economice în Moldova, urmate ime­di­at după destrămarea URSS, a avut loc în condiţii deosebit de dificile, care încă de la startul tranziţiei au fost marcate nu numai de instabilitatea şi situaţia so­ci­al-politică tensionată din ţară, dezmembrarea teritorială a republicii (Transnist­ria) şi lipsa unei baze legislative perfecte, dar şi de autodistrugerea rapidă a eco­nomiei, de întreruperea relaţiilor de producţie din spaţiul ex-sovietic, de exodul de cadre calificate, de scumpirea materiilor prime şi resurselor energetice impo­r­tate, de pierderea pieţelor de desfacere – fapt ce a provocat  deteriorarea catas­t­ro­fală a  nivelul de viaţă, expansiunea fenomenului de sărăcie şi generarea unui în­treg spectru de probleme sociale - de la prăbuşirea ratei creşterii naturale a po­pu­laţiei la valori negative până la inechitatea flagrantă şi înstrăinarea socială a unor largi pături ale societăţii. Chiar şi în a.2002, după 10 ani de tranziţie, s-a în­registrat o cotă de peste 40% din populaţie a persoanelor aflate sub pragul ab­so­lut al sărăciei. Sărăcia, însă  este o stare care se caracterizează prin lipsa de ac­­ces la bunurile materiale, sociale şi morale, existente în societatea dată la un anu­­mit moment şi în baza cărora se formează sentimentele de inechitate socială, tensiune socială, disconfort social. Astfel, sărăcia trebuie percepută nu numai ca o categorie economică, dar şi socio-psihologică. În acest context efectul cumu­la­tive al costurilor sociale ale tranziţiei îşi găseşte reflectarea în Indicele Dez­vo­l­tării Umane (IDU) calculat de ONU şi care înglobează o sinteză a principalilor parametri sociali (demografie, învăţământ, sănătate şi standarde de viaţă), con­s­ti­tuind drept bază pentru analizele comparative internaţionale, care pentru Repu­b­lica Moldova a coborât de la 0,757 în 1992 la 0,689 în 1995, puţin amelio­rân­du-se în 2000 (0,700). Şi dacă în 1994, potrivit ratingului ONU după acest in­di­cator, Moldova se plasa pe locul 75 în lume, atunci în 1995 republica noastră a co­borât pe locul 81, în 1997 – pe locul 110, în 1999 şi 2000 pe locul 104 şi re­s­pe­ctiv 102. În pofida ameliorării neesenţiale a IDU în ultimii ani, Republica Moldova, totuşi, mai rămâne în grupul statelor cu „nivel mediu al dezvoltării umane, fiind învecinată de Albania, Tunisia, Indonezia, El Salvador şi alte ţări în curs de dezvoltare [5, 112].

Privatizarea, liberalizarea şi deschiderea economiei n-au impulsionat creş­te­rea aşteptată a producţiei şi înviorarea economiei ţării, crearea noilor locuri de mu­ncă şi oferirea ajutorului social din partea statului persoanelor celor mai săra­ce. Rezultatele economice ale unei asemenea privatizări au fost pur şi simplu de­zastruoase. Modelul ales de privatizare trebuia, şi practic a rezolvat prima pro­blemă, transferarea proprietăţii din mâinile statului, dar nu a creat acea clasă reală de proprietari, când fiecare cetăţean deţine o porţiune mică a patrimoniului de stat ca sursă de existenţă. Privatizarea în masă nu a atins principalele sale sco­puri: I) transformarea cetăţenilor în proprietari reali - calitate care ar fi asi­gu­rat o sporire a veniturilor acestora; II) obţinerea unor venituri substanţiale în bu­get în urma vânzării patrimoniului; III) atragerea masivă a investiţiilor locale şi străine; IV) modernizarea economiei, sporirea competitivităţii mărfurilor şi ser­vi­ciilor; V) asigurarea unor ritmuri accelerate de creştere economică; VI) crea­rea clasei mijlocii - baza existenţei în stat a unei societăţi democratice şi stabile. 

De fapt, a fost pierdut controlul statului asupra unor active în valoare de mi­li­arde de lei, frecvent manipulate în mod fraudulos de către managerii între­pri­n­de­rilor şi ai fondurilor de investiţii. Treptat, în ţară a înflorit corupţia, trans­for­mâ­ndu-se dintr-un fenomen excepţional într-o tradiţie cvasiculturală, socialmen­te acceptată. Menţinerea societăţii ca ansamblu unit este inseparabilă de reali­za­rea unui anumit ideal al dreptăţii. Din acest punct de vedere, unul din semnele de­zagregării legăturilor sociale este corupţia, întemeiată pe capacitatea unora de a profita de sistem şi de a se plasa prin aceasta în afara sferei dreptăţii. Coruptia, definita ca abuz de influenta, este o problemă politică şi nu morală: ordinea so­ci­ală în întregul ei este nedreaptă atunci cănd ceea ce este permis unora este in­te­rzis altora. Ea exista la toate nivelurile si este alimentata de posibilităţi si sti­mu­lente pe care le creeaza sistemul de guvernare. Funcţionarii corupţi, persoa­ne­le agere şi cu relaţii au pus mâna pe cele mai importante active, au admis pri­vatizări ilicite şi vânzări de proprietate de stat peste hotare, au fost implicaţi în importuri de hidrocarburi în absenţa oricărei transparenţe, în anularea ilegală a ob­ligaţiunilor fiscale, în direcţionarea administrativă sau politică a creditelor ba­n­care preferenţiale etc. Bunăoară, în a.1999 în urma unor investigaţii a com­pa­ni­ei Transparency International Moldova a fost inclusă în grupul celor mai co­ru­p­te 25 de ţări din lume. La cel mai înalt nivel este recunoscut că în Re­pu­b­li­ca Mo­ldova corupţia a pătruns în toate sferele de activitate, inclusiv în sferele su­pe­rioare de stat şi organele de drept. Aceste date indică la adîncirea şi răs­pîn­di­rea tot mai largă a corupţiei în Republica Moldova. Conform calculelor indi­ce­le perceperii corupţiei în Moldova în a.2000 a constituit 2,6 (unde 10 este li­psa to­ta­lă de corupţie, iar 0 – corupţie totală). După indicele perceperii corup­ţiei Mol­do­va este plasată pe locul 76 din 99 de state.

Nerespectarea legilor, deciziilor judecătoriilor şi slăbiciunea aparatului de stat au încurajat economia subterană care s-a extins considerabil şi a dus la apa­ri­ţia unui cerc vicios al corupţiei, activităţilor latente de antreprenoriat, a redus ve­niturile la bugetul de stat, în timp ce discrepanţa veniturilor populaţiei s-a ma­jo­rat dramatic. Eficienţa socială redusă a reformelor, diferenţierea bruscă a ve­ni­tu­rilor s-au manifestat prin extinderea sărăciei, în insuficienţa acută a resurselor pentru susţinerea sferei sociale. Pe parcursul intregii perioade de stabilire a sta­ta­litatii Republicii Moldova au fost adoptate un spectru foarte larg de acte nor­ma­tive, create multiple comisii prin care s-au făcut încercări de a contracara fe­no­menul coruptiei, însă, care, potrivit ultimelor constatări, aşa şi nu a suportat ca­reva schimbări de esenţă şi dimensiune.

Referitor la programele de masuri pentru combaterea coruptiei, aprobate la nivel de Guvern urmeaza a evidentia faptul că acestea au prevăzut întreprin­de­rea unui şir de acţiuni orientate spre asigurarea cadrului normativ, stabilirea unor acţiuni de prevenire a corupţiei si perfecţionare a sistemului de control, re­a­lizarea unor acţiuni de ordin economic, asigurarea financiara si tehnico-ma­te­ri­a­la a organelor de drept, asigurarea cu cadre a organelor de drept, etc. Însă ma­jo­­ritatea măsurilor si actiunilor stipulate s-au dovedit insuficiente în practică.

Strategia de Crestere Economica si Reducere a Saraciei, adoptata prin Le­gea nr.398-XV din 2 decembrie 2004, a inclus un compartiment aparte - „Com­ba­terea coruptiei”, prin care urma să fie elaborată Strategia naţională de pre­ve­nire şi combatere a corupţiei, orientată spre identificarea cauzelor corupţiei, a ce­lor mai afectate structuri şi organizaţii, evaluarea corupţiei în contextul refor­mei institutionale a sectorului public. În 2004-2005 au fost intentate dosare co­n­t­ra unor funcţionari publici învinuiţi de corupţie, dar aceste acţiuni s-au petrecut în condiţii politice dificile. Guvernarea a fost învinuită de faptul că utilizează in­s­tituţiile specializate (Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Coru­p­ţiei) pentru atingerea unor obiective politice. Pentru ca CCCEC să fie efectiv în combaterea corupţiei este necesară asigurarea unei transparenţe mai mari în fu­ncţionarea instituţiei şi ridicarea capacităţilor sale analitice la nivelul celor ope­rative. De asemenea, în aprilie 2005 experţii Consiliului Europei au sugerat că în Republica Moldova e necesar ca CCCEC să aibă competenţele exclusive în domeniul combaterii corupţiei, în timp ce alte funcţii ale sale să fie transmise al­­tor instituţii.

În 2005 a început activitatea grupul de monitorizare a Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei, chemat să monitorizeze modul de desfă­şu­rare a acţiunilor privind realizarea Strategiei naţionale de prevenire şi comba­te­re a corupţiei, să examineze problemele şi propunerile înaintate de către insti­tu­ţiile responsabile de realizarea acestui document şi să propună propriile soluţii în acest sens. Necătănd la toate măsurile întreprinse, fenomenul corupţiei rămă­ne să fie unul stringent şi fraudabil.

La momentul actual Republica Moldova se confruntă şi cu scăderea bruscă a nivelului de trai a populaţiei, datorat reducerii esenţiale a puterii de cumpărare şi a veniturilor. Pe parcursul anilor de tranziţie veniturile reale pe cap de locui­tor s-au redus de 3,5 ori, cu toate că în ultimii ani procesul de reducere a ve­ni­tu­ri­lor reale s-a încetinit, datorânduse în mare parte populaţiei care munceşte la ne­gru peste hotarele republicii. 

În aceste condiţii economice procesele din domeniul salarizării lucrătorilor sunt determinate, în primul rănd, de forţele pieţei. Totodată, în situaţia în care me­­canismul pieţei muncii se află doar în proces de formare, iar forţele pieţei nu se manifestă în cel mai perfect mod, salariul ca preţ de echilibru pe cea mai fra­gilă dintre pieţe nu-şi mai poate realiza pe deplin funcţiile sale economice şi so­ci­ale de bază (reproducere, de stimulare, de reglementare economică). Din acest considerent, în present salariul reprezintă mai degrabă o indemnizaţie socială şi nu un preţ al forţei de muncă, părăsind astfel sfera raporturilor de muncă. Anu­me, graţie acestui fapt are loc o degradare continuă a indicatorilor ocupaţionali, ceea ce poate conduce în perspectivă la urmări grave pentru întreaga economie na­ţională.

Analizănd salariile din Republca Moldova la momentul actual se poate con­s­ta­ta că ele sunt extreme de mici, ce a condus la diminuarea accentuată a pon­de­rei salariului în totalul veniturilor populaţiei, precum şi în PIB. Scăderea rolului sa­lariului în formarea veniturilor în favoarea altor surse de venit este un process fi­resc în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă. Însă atunci cănd această scă­de­re ia proporţii necontrolate, poate avea loc un transfer al funcţiei de repro­du­c­ţie a forţei de muncă de la salariu la alte forme de venit, care nu sunt legate ne­mi­jlocit de procesul de muncă şi de dezvoltare a capitalului uman. În aceste co­n­diţii o mare parte de salariaţi (ocupaţi în cea mai mare parte în sectorul public), ce-şi formează veniturile exclusiv din salarii, sunt defavorizaţi faţă de alte cate­go­rii de populaţie ce-şi asigură grosul veniturilor sale din alte surse. Această si­tu­aţie conduce la degradarea motivaţiei muncii salariale şi, în consecinţă, la un exod al forţei de muncă din sfera productivă în alte domenii de activitate. Ast­fel, dacă în ţările economic dezvoltate ponderea salariului în totalul veniturilor se menţine la un nivel de circa 60% - 70% prin diferite politici guvernamentale, asigurăndu-se astfel,motivarea muncii şi, prin urmare, creşterea productivităţii muncii şi echitatea socială, în Republica Moldova ponderea salariului în totalul veniturilor constituie nu mai mult de 44%.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre ponderea remunerării muncii în PIB, care în Republica Moldova s-a situat la nivelul de 42%, comparativ cu 65%-70% în ţările economic dezvoltate. În general, practica mondială (ţările UE, SUA, etc.) în domeniul salarizării arată, că în pofida fluctuaţiei indicatorilor ma­c­roeconomici, ponderea remunerării muncii în PIB se menţine la un nivel destul de înalt şi rămăne relativ constant. Reeşind din faptul că politica salarizării tre­buie să fie unul din elemente principale ale politicii social-economice a statului, stimulentul principal pentru munca productivă şi urmărind scopul întru redresa­rea situaţiei create în ultimii ani, Guvernul Republicii Moldova a promovat o se­rie de măsuri eficiente. A fost elaborată o concepţie nouă a politicii salariale a se­ctorului bugetar şi celui real al economiei. Permanent se modifică salariul în diverse sectoare ale economiei. S-au modificat salariile tarifate a unor categorii de angajaţi din învăţămănt, medicină, cultură, sport, asistenţă socială. Programul de activitate pentru perioada 2005-2009 pune ca sarcină majorarea salariului me­diu lunar în economie pănă la 300$ SUA către 2009. Potrivit Buletinului In­fo­rmativ salariul real s-a majorat circa cu 9%. În sfera bugetară salariul mediu a constituit 1959 lei şi a crescut faţă de aceeaşi perioadă a a.2007 cu 21%, în se­c­to­rul real al economiei – 2825 lei şi a crescut cu 23% faţă de perioada anului pre­­cedent. Republica Moldova a înregistrat pe parcursul a.2008 un nivel al inf­la­­ţiei de 7,3 la sută în comparaţie cu a.2007, cănd preţurile de consum au cre­s­cut cu 13% [6]. Desigur aceste măsuri în comparaţie cu costul actual al vie­ţii nu sunt esenţiale, dar direcţiile de ameliorare a situaţiei salariale sunt cons­tru­c­ti­ve şi sunt îndreptate atăt spre o stimulare a motivaţiei forţei de muncă, căt şi spre re­abilitarea necesară a funcţiilor salariului atăt ca valoare absolută căt şi ca po­n­de­re în totalul veniturilor populaţiei. Republica Moldova trebuie să promo­ve­ze cre­ş­terea treptată a salariilor măcar pănă la nivelul din ţările vecine, ce va mic­şo­ra într-o măsură oarecare exodul forţei de muncă calificată peste hotare şi va îm­bunătăţi structura ocupaţională a forţei de muncă.

    O altă problemă, ce reflectă echitatea socială în Republica Moldova este pro­b­lema polarizării societăţii şi diferenţierii populaţiei. Coeficientul GINI, calculat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare exprimă gradul de diferenţiere socială şi are o tendinţă stabilă de creştere pentru Republica Moldova, astfel că din 1994 pănă în 2004 a crescut de la 0,379 pănă la 0,404.

 În a.2005 el a constituit 0,420 calculat după veniturile disponibile ale po­pu­laţiei. Cu căt este mai mare coeficientul GINI, cu atăt este mai pronunţată ine­ga­litatea. În Republica Moldova nivelurile inegalităţii s-au dezvoltat în me­die pe o traectorie liniară, astfel că inegalitatea în funcţie de consumul popula­ţi­ei a rămas în continuare la un nivel înalt (1998 – 0,399; 2001 – 0,388; 2005 – 0,3782). Prin ur­mare inegalitatea şi sărăcia rămăn să fie o problemă îngrijoră­to­a­re pentru ţară. În a.2005, pentru prima dată după 1998 a avut loc o creştere pronunţată a ratei să­răciei, cănd fiecare al treilea cetăţean al Republicii Moldova (29%) se afla în să­răcie absolută, estimată prin comparaţia cheltuielelor de con­sum pe adult ec­hi­valent cu pragul sărăciei absolute (353,87 lei). Fiecare al şa­se­lea cetăţian (16%) se afla în sărăcie extremă, comparănd cheltuielele de consum pe adult ec­hivalent cu pragul sărăciei bazat pe consumul alimentar (278,52 lei). Com­pa­rănd a.2005 cu 2004 se poate observa că numărul persoanelor al căror consum pe adult echivalent se află mai jos atăt de pragul sărăciei absolute căt şi de pra­gul sărăciei extreme, putem constata că pragul sărăciei relative a crescut cu 3%. Această creştere se datorează în mare parte evoluţiei ascendente a ratei să­răciei din mediul rural.

Pe lăngă indicii sărăciei absolute şi sărăciei extreme există şi alţi indicatori cu referire la sărăcie, cum ar fi profunzimea şi severitatea, care au demonstrat te­n­dinţe asemănătoare. Profunzimea sărăciei măsoară deficitul de venit ale per­so­a­nelor sărace în raport cu pragul sărăciei. Cu căt este mai mare coeficientul pro­funzimei sărăciei la un anumit prag al sărăciei cu atăt este mai mare decala­jul între veniturile celor săraci şi pragul sărăciei. De exemplu, profunzimea ratei sărăciei cu referire la rata sărăciei extreme a fost de 4% în a.2005, ceea ce în­se­amnă că diferenţa dintre nivelul consumului mediu al săracilor şi pragul sără­ciei extreme este de 4%, adică ei au un deficit mediu de 11,0 lei. Dacă calculăm se­veritatea sărăciei, atunci o pondere mai mare este atribuită celor mai sărace go­spodării casnice. Acest indicator reflectă inegalitatea între săraci. În perioada 1998-2004 profunzimea sărăciei absolute şi a celei extreme a fost în descreştere, pe cănd în anul 2005 în comparaţie cu 2004 se observă o creştere a deficitului de venituri al persoanelor sărace în raport cu pragurile sărăciei. Adăncirea gra­du­­lui de sărăcie va avea repercursiuni şi asupra tuturor sferelor de activitate în societate.

Şomajul la fel ca şi sărăcia afectează spiritul de echitate. În condiţiile unei economii de piaţă modernă. Şomajul ca formă de dezechilibru pe piaţa muncii po­ate fi considerat drept unul din indicatorii principali ai funcţionalităţii pieţii mu­ncii. Totodată reeşind din faptul că piaţa muncii reprezintă un subsistem pri­n­cipal al economiei naţionale, iar funcţionarea acesteia este străns legată de pro­ce­sele ce se desfăşoară şi pe alte pieţe precum pieţele bunurilor şi serviciilor, pi­e­ţele de capital, piaţa monetară etc., şomajul reprezintă unul din indicatorii mac­ro­economici cheie, dar şi un indice specific de evaluare a politicilor economice promovate de stat, a ideologiei şi moralei societăţii. Rata şomajului poate fi con­si­derată şi un indicator al dezvoltării sociale, or, piaţa muncii conţine o com­po­ne­ntă socială destul de importantă. Şomajul poate fi considerat şi o cauză prin­cipală a sărăciei şi inechităţii sociale. Într-adevăr, persoanele care nu sunt înca­d­rate în cămpul muncii au un venit mai mic, ocazional, şi prin urmare, sunt su­pu­se unui risc mai mare de a fi sărace şi nedreptăţite. Desigur, şomajul este un fe­no­men firesc al economiei de piaţă. Iar scopul politicilor anti-şomaj constă nu în eradicarea lui definitivă, ci mai degrabă în gestionarea lui, adică menţinerea unui nivel al şomajului acceptabil pentru asigurarea echilibrului economic şi so­cial, precum şi evitarea formelor nedorite de şomaj. Nivelul extrem de mic atăt a şomajului real căt şi a celui înregistrat este o trăsătură distinctivă a pieţii mu­n­cii din Republica Moldova la etapa actuală. Astfel reducerea numărului de şo­meri în răndul populaţiei economic activă de la 1,5% în 1999 pănă la 0,2% în 2007 şi a şomajului înregistrat de la 44% în 1999 la 5,1% în 2007 nu reflectă ta­b­loul real al problemei, ci prezintă rezultatul promovării unei politici cu caracter ad­ministrativ, a unor politici orientate spre o diminuare continuă a acestui feno­men de  pe piaţa muncii. [7].

Si totusi, Moldova este un stat democratic, care evolueaza continuu. Înce­pind cu a.2001, după cum am observat, economia autohtona se redresează si re­vine la traiectoria cresterii economice. Daca dinamica indicelui productiei in­du­striale în aa.1990-2000 era în descreştere, ajungind în a.2000 la cel mai mic ni­vel - 34,2 comparativ cu cel din 1990, apoi din 2001 ea se afla în as­cen­si­u­ne co­n­ti­nuă (în 2008, indicele producţiei industriale a constituit 100,7%). Ace­a­sta di­na­mica în ascensiune se reflecta la fabricarea majoritatii productiei indu­s­t­riale. In perioada aa.2000-2007 PIB-ul a crescut de la 16020 mil. lei pina la 53353,7 mil. lei, ponderea cheltuielilor bugetare în PIB a înregistrat valori cup­ri­nse între 30,3% si 50%. Valoarea medie de 38,6 % a acestui îndicator com­pa­ra­tiv cu va­lo­rile medii înregistrate în ţările dezvoltate, ce alcatuiau 50-60%, se co­nsideră no­rmala pentru o tara aflata intr-un proces continuu de transformari si restruc­tu­rări. Ponderea veniturilor a crescut de la 54% în a.1997 pina la 63,2% în a.2007, însă acestea sînt constituite preponderent din veniturile fiscale (în me­die 76,6%, pe cănd  în tarile dezvoltate - 40-50 % din PIB). In pofida situa­ţi­i­lor dificile, ce se repetau din an în an, fiind diferite doar sursa si caracterul ace­s­tora, s-a reusit o dezvoltare stabilă. Un reper important în evaluarea nivelului de trai al popu­la­ţiei îl constituie valoarea minimului de existenţă. În această ordine de idei, se ate­stă o tendinţă clară de stabilizare a raportului dintre nivelul veni­tu­ri­lor dispo­ni­bile medii per persoana şi valoarea minimului de existenţă. Dacă în a.2001 ace­sta a constituit 51,4%, apoi în a.2007 - 92,7%. Caracterul social al po­­liticii na­ţionale financiare în domeniul cheltuielilor bugetare în ultimii ani ma­rturi­se­ş­te despre ponderea acestora pentru actiuni socio-culturale, care cons­ti­tuie în me­diu 50,3%, iar costul programelor de asistenţă socială în a.2006 con­stituie cca 11,7% din PIB. În perioada aa.2001-2007 transferurile de la bugetul de stat în bu­getul asigurărilor sociale au crescut de la 300,5 mil. lei la 791,7 mil. lei, adica de 2,6 ori. Acţiuni speciale au fost întreprinse în vederea su­sţinerii pă­tu­rilor de­fa­vorizate, copiilor orfani şi veteranilor.

 

Bibliografie

  1. Miroiu M., Blebea G., Introducere în etica profesională. - Bucureşti: Editura Trei, 2001
  2. Экимов А. Справедливость и социалистическое право. - Ленинград: из­дательство Лениградского ун-та, 1980
  3. Мальцев Г. Социальная справедливость и право. - Москва: Mысль, 1977
  4. Агудов В.Научный аспект содержания понятия «справедливость». // Свобода и справедливость: Диалог мировоззрений. - Нижний Новго­род, 1993
  5. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. Republica Moldova 2000. – Chi­şi­nău, 2000;
  6. http://www.agravista.md/article/50351/index.html;
  7. Statistica Moldovei, Notă informativă: Forţa de muncă în Republica Mol­do­va – ocupare şi ş Trimestrul II, Anul 2007. (http:wwwstatistica.md);
  8. Raportul National de Dezvoltare Umana 2006: calitatea creşterii economice şi impactul sau asupra dezvoltării umane. - Chişinău, 2005-2009 "Expert-Grup"