1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Spre deosebire de A. Marshall care dezvoltă legătura directă dintre mo­nedă şi preţuri, pornind de Ia ideile tradiţionale ale lui Cantillon şi Hume, Wicksell analizează relaţia indirectă între aceste două variabile prin interme-diul ratei dobânzii, combinând mecanismul direct cu cel indirect. El a fost, de altfel, primul economist după S. Mill care a analizat sistematic aprecierile Iui Thornton.

Wicksell îşi fundamentează concepţia pornind de la două idei : prima are Ia bază „sistemul pur cash", caz în care moneda este reprezentată de banc-note ; a doua se sprijină pe „sistemul creditului pur", în care singura formă a rezervelor bancare este reprezentată de împrumuturile Băncii Centrale, mo-neda fiind formată numai din depozite mobilizabile prin cecuri.

în primul caz, o scădere a dobânzii bancare, care determină ca rata de piaţă a dobânzii să scadă, va antrena creşterea volumului de investiţii pe uni-tate de timp. în condiţiile unei concurenţe perfecte, preţurile bunurilor de capital şi, chiar, ale celor de consum vor creşte. Dacă economia asigură acoperirea totală a locurilor de muncă, nivelul salariilor şi al preţurilor va creşte şi el. Drept urmare, creşterea cererii bunurilor şi a preţurilor tinde să devină cumulativă, în condiţiile creşterii inflaţiei şi a existenţei unei viteze de circu-laţie accelerate, băncile vor manifesta interes pentru menţinerea şi protejarea rezervelor. Va avea loc o creştere a dobânzilor bancare pentru a contracara inflaţia, în mod similar, dacă nivelul preţurilor scade datorită creşterii ratei dobânzii, acumularea progresivă de rezerve excedentare determină băncile să reducă dobânda pentru a stimula împrumuturile, restabilind astfel echili-brul.

In al doilea caz, rezervele bancare limitate nu pot fi menţinute, sub con-trol. Drept, urmare, nivelul preţurilor se va ajusta în funcţie de, variaţiile do-bânzilor bancare, în realitate, elasticitatea creditului bancar nu este infinită, dar nici zero ca în primul caz.

In lucrarea sa "Dobânda si preţurile'', Wicksell analizează rata de piaţă şi rata "naturală" a dobânzii specifică bunurile de capital împrumutate în natură, în concepţia sa, rata naturală este echivalentă cu „venitul aşteptat pe. seama noului capital creat" sau altfel spus este vorba de eficienţa marginală a capitalului. Procesul cumulativ este creat de discrepanţa dintre, rata de piaţă a dobânzii si eficienţa marginală a capitalului. Acest proces reprezintă o stare de dezechilibru în care investiţia netă este pozitivă si în creştere con­tinuă de la o perioadă la alta. Dacă procesul cumulativ generează economii suplimentare, riscul apariţiei inflaţiei este minim.

Obligaţia autorităţilor monetare este de a restrânge investiţiile la primele semne ale inflaţiei, majorând rata dobânzii, în acest fel, dacă economia asigură ocuparea locurilor de muncă, rata dobânzii trebuie să asigure stabilitatea pre-ţurilor la nivelul ia care investiţiile nete nu depăşesc economiile.

Economisirea si investirea, în concepţia lui Wicksell, nu sunt egale prin definire aşa cum vom vedea că sunt prezentate în modelul lui Keynes. In viziunea sa, excedentul de investiţii în raport cu economiile reprezintă o creştere valorică a produsului, care nu se traduce în venit naţional disponibil pe perioada de timp luată in considerare, în mod similar, când se referă la economiile care depăşesc investiţiile, el are în vedere amânarea consumului care produce o scădere cumulativă a preţurilor şi o reducere a valorii venitului monetar.

La echilibrul static, asteptarile sunt determinate de rezultatele perioadelor anterioare. Deci, după opinia sa, o modificare a preţurilor curente se aşteaptă să modifice preturile viitoare în aceeaşi direcţie şi proporţie.

Wicksell susţine teoria cantitativă, subliniind rolul determinării al ratei dobânzii în explicarea ajustării cererii globale în raport cu modificările ofertei de monedă. Susţine, de asemenea, rolul important al politicii monetare în prevenirea inflaţiei şi explică efectul economiilor şi investiţiilor asupra nivelului cererii globale. A introdus, totodată, variabilele de cost şi producţie ca funcţii ale cererii de monedă (principala lacună a teoriei cantitative în versiunea sa clasică). Şi-a exprimat ideile referindu-se la o economie care operează în con-diţiile unei depline utilizări a forţei de muncă, astfel încât modificările în modul de cheltuire a banilor determină mai mult schimbări în nivelul preţurilor decât în cel al producţiei.

Evoluţia teoriei cantitative, îndeosebi în versiunea lui Wicksell, a condus Ia luarea în considerare a economiilor şi investiţiilor în determinarea venitului naţional. Aceste idei apar şi în lucrarea „Politica bancară şi nivelul preţurilor (1926) a lui Dennis Robertson şi chiar în „Tratatul despre bani" al lui Keynes (1930). în aceste lucrări, autorii se concentrează asupra determinării preţurilor, cheia acestora fiind rata dobânzii care echilibrează economiile şi investiţiile.

Teoria fundamentată de Keynes în lucrarea ,,Tratatul despre bani" este construită parţial ca o respingere a tradiţiei în domeniul teoriei cantita­tive despre care a scris Wichsell. El porneşte de la faptul că resursele sunt limitate şi ca urmare modificarea cheltuielilor afectează mai mult producţia şi angajările decât preţurile. Deci, Keynes consideră preţurile fixe şi producţia flexibilă. Mai mult, a negat stabilitatea lui V sau K. A explicat că o creştere a lui M poate fi compensată de o încetinire a lui V cu condiţia ca cheltuielile totale sau venitul naţional (P.T) să rămână nemodificate. Aceasta cu atât mai mult cu cât Keynes consideră că investiţiile nu răspund în mod tipic Ia varia­ţiile ratei dobânzii, înlocuieşte mecanismul direct al teoriei cantitative cu un nou mecanism de ajustare monetară şi anume multiplicatorul.

Keynes rectifică, totuşi, formularea cererii de monedă in spiritul teoriei cantitative tradiţionale, dar nu merge prea departe cu analiza. Separă cererea de monedă în două categorii distincte : cererea tranzacţională şi cererea spe-culativă de monedă. Tratarea cererii tranzacţionale de monedă este identică cu cea a predecesorilor săi de la şcoala din Cambridge. Şi în viziunea lui, ea se prezintă ca o relaţie simplă, liniară în raport eu venitul nominal şi nu răspunde la modificarea costurilor şi a producţiei. De asemenea, cantitatea totală de monedă cerută variază invers proporţional cu rata dobânzii pentru că, în concepţia Iui Keynes, cererea speculativă de monedă este, aşa cum vom vedea în paragraful următor, funcţie de relaţiile ce se stabilesc între rata curentă a dobânzii şi rata aşteptată.

Ceea ce marchează, însă, ruptura din gândirea lui Keynes în „Tratatul despre bani" şi cea din „Teoria generală" (1936) este considerarea producţiei reale ca variabilă centrală în determinarea preţurilor. Fundamentează, deci, ideea potrivit cărei variaţiile producţiei sau venitului sunt mai puternice decât cele ale ratei dobânzii în ce priveşte egalizarea economiilor cu investi-ţiile. Odată cu aceasta apare o nouă idee şi anume că investiţiile şi nu econo-miile determină modificarea venitului.

Atit A. Marshall, cat şi Keynes au căutat să umanizeze ecuaţia schimbu-rilor, să atenueze, caracterul ci mecanic, automat, prin introducerea altor variabile, in structura cărora factorul subiectiv ocupă un loc important. Keynes, de exemplu, integrează teoria cantitativă in teoria generală a veni-tului global, luănd în considerare, îndeosebi cererea efectiva. elastcitatea ofertei de bunuri, nivelul utili/arii forţei de muncă si distorsiunile sectoriale.

In concluzie, pnlem aprecia că această teorie constituie prima încercare coerentă de a explica variaţiile preţurilor, ale valorii monedei, respectiv ale puterii ei de cumpărare, în oricare, clin formulările ei, esenţa teoriei canti-tative poate fi sintetizai ă în următoarele idei fundamentale :

— rolu! activ si cauzal al monedei în determinarea nivelului preţului şi, deci, a veni'ului naţional. Deci, preţurile variază în aceeaşi proporţie cu can-titatea de monedă, cauzalitatea fiind de la M către P. Altfel spus, factorii monetari, mai degrabă decât neregularităţile nemonetare din diferite sectoare economice, sunt principala cauză a instabilităţii nivelului preţurilor ;

— exagerarea ofertei de monedă. Masa monetară în valoare nominală este o variabilă exogenă determinată exclusiv de banca centrală şi nu endo-genă determinată în sistemul economic, ca rezultat al modificării cererii mo-netare. ;

— neutralitatea monedei pe termen lung. Deci. cu excepţia lipsei de neu-tralitate pe termen scurt, şi pe perioada de tranziţie de la o stare de dezechi-libru la una de echilibru, schimbările în cantitatea de monedă nu au nici o influenţă sau cel mult una redusă asupra variabilelor economice reale, acestea fiind determinate de alte elemente cum sunt: factorii de producţie, prefe-rinţele etc.

Загрузка...