Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Din prezentarea teoriei cantitative a monedei, atât în versiunea clasică, cât şi in cea modernă, se desprinde concluzia că oferta de monedă reprezintă, în concepţia susţinătorilor ei, cauza principală a modificărilor care au loc în nivelul preţurilor si pe această bază în valoarea monedei. Spre deosebire de aceasta, teoria veniturilor se fundamentează, în principal, pe cererea de mo-nedă, fără a fi neglijată, însă, şi oferta de monedă.

Analiza variabilelor care generează fluctuaţii in cererea de monedă o întâlnim la clasici, îndeosebi la David Ricardo şi Stuart Mill. acestea antici­pând prin studiile întreprinse rolul factorului subiectiv care se va constitui mai târziu inlr-o teorie cunoscută sub denumirea de eficienţa marginală a capitalului. Studiul cererii de monedă va fi reluat mult. mai târziu de către Wicksell si continuat de Ohlin şi Von Mises. lotuşi, contribuţia cea mai impor­tantă la soluţionarea problemelor cererii de monedă revine lui Pigou, Robertson şi îndeosebi lui Keynes, care va pune bazele unei concepţii dinamice privind mecanismul modificării preţurilor şi a valorii monedei.

Inainte, însă, de a prezenta esenţa teoriei Keynesiste a veniturilor, vom proceda la analiza cererii de monedă, aceasta fiind, aşa cum am precizat, factorul cel mai important care explică variaţiile care se. produc în nivelul preţurilor.

 

 

       1.4.1. FORMELE Şl FUNCŢIILE CERERII DE MONEDA

Cererea de monedă cunoaşte trei forme principale de manifestare :

  1. a) cererea tranzacţională ;
  2. b) cererea de precauţie ;
  3. c) cerere speculativă.
  4. Cererea tranzacţională de monedă. Există mai multe modalităţi prin care se poate plasa venitul monetar disponibil şi anume :

— poate fi păstrat sub formă de monedă lichidă (cash) şi cheltuit în pe-rioada dintre încasări. Acest fapt elimină costurile legate de plasamentul lui în titluri financiare sau în active cvasi-monetare (depozite la termen sau în vederea economisirii). Dezavantajul este că nu se realizează câştiguri sub forma dobânzilor ce pot fi obţinute investind o parte din acest venit;

— întregul venit monetar poate fi investit integral în titluri sau depozite şi care pot fi transformate în lichidităţi ori de câte ori cel în cauză are nevoie de monedă efectivă pentru a fi cheltuită. Acest plasament maximizează câş­tigurile din dobânzi, dar implică şi costuri legate de negocierea titlurilor sau retragerea depozitelor.

Volumul venitului investit depinde, deci, de doi factori : costul investiţiei şi dobânda netă pierdută (în cazul păstrării unei anumite părţi din venit sub formă de monedă efectivă).

Costurile legate de achiziţia şi vânzarea de titluri sau de operaţiunile de constituire şi retragere a depozitelor nu cresc proporţional cu suma implicată. De exemplu, pentru un depozit de 100 000 u.m., costul nu este de 100 de ori mai mare decât în cazul unei depuneri de 100 u.m. Deci, cei care deţin venituri mai mari sunt mai dispuşi să le investească.

Aceasta nu înseamnă că cererea tranzacţională de monedă este indepen-dentă de rata dobânzii, în primul rând, marii deţinători de bani doresc să-şi investească sumele disponibile cât mai rapid atunci când rata dobânzii este mai mare. în al doilea rând, gospodăriile familiale îşi păstrează o parte din venit pentru cumpărarea în viitor a unor bunuri de valori mari. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât ei sunt mai puţin dispuşi să păstreze acest venit pentru tranzacţii viitoare sub forma de monedă lichidă, în al treilea rând, ei acumulează venituri monetare până ce pot cumpăra titluri financiare sau îşi pot constitui depozite la termen de anumite valori. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât mai mică este suma necesară pentru a face o astfel de investire, în ciuda costurilor implicate de achiziţia acestor titluri.

Aşadar, cererea tranzacţională depinde de rata dobânzii chiar dacă nimeni nu solicită titluri în ziua de plată cu intenţia de a le transforma în lichidităţi în ziua următoare, în afara ratei dobânzii, cererea pentru tranzacţii depinde şi de volumul tranzacţiilor, deci, de venit. Cu cât o persoană îşi propune să chel­tuiască mai mult, cu atât cererea tranzacţională este mai mare.

  1. Cererea de precauţie, în mod obişnuit este mai raţional ca o persoană să păstreze mai mulţi bani decât anticipează că va cheltui, în mod frecvent se cheltuie mai mult decât se planifică, cererea de precauţie fiind motivată datorită unor situaţii neprevăzute care se pot ivi. Deci, păstrarea unei canti­tăţi mai mari de monedă efectivă decât cheltuielile prevăzute este un aspect de precauţie. Păstrarea acestei rezerve de precauţie înseamnă, însă, pierderea dobânzii nete. Există şi alte alternative pentru acoperirea situaţiilor neprevă­zute şi anume :

— reducerea cheltuielilor planificate pentru a face faţă celor neprevă-zute. Această reducere este în mod obişnuit foarte mică şi, deci, insuficientă pentru a satisface nevoile neaşteptate ;

— vânzarea unor active (obligaţiuni, certificate de depozit sau chiar capital fizic). Vânzarea rapidă a acestor aclive se face, de regulă, la un preţ mai mic decât în cazul unei vânzări lejere, lipsită de constrângeri ;

— contractarea de împrumuturi care poate fi realizată, însă, la costuri ridicate ;

— evitarea efectuării plăţilor, posibilitate care ierarhizează modalităţile de trecere de la profit la faliment. Creşterea profitului costă şi ea, iar refuzul unei plăţi poate conduce la pierderea reputaţiei şi la penalităţi.

Se pune întrebarea ? Cât de mari sunt costurile pentru a menţine o re-zervă monetară de precauţie, comparativ cu celelalte patru alternative. Costul se reduce la pierderea dobânzii nete, iar avantajul este ca elimină cheltuielile generate de celelalte alternative. Constituirea acestor rezerve de precauţie este determinată, deci, de necesitatea preîntâmpinării plăţilor neaşteptate şi întârzierii încasărilor. Există, însă, şi o altă motivaţie prin care nevoia de a ti precauţi îi determină pe oameni să păstreze mai mulţi bani lichizi decât alte active (titluri financiare, de exemplu). Păstrarea acestor titluri implică riscul ca preţul lor să scadă pe piaţă. Cu cât rata dobân/.ii aferentă acestor titluri este în scădere cu atât dorinţa de a păstra venitul monetar sub formă de lichi-dităţi este mai mare.

Totuşi, costul activelor variază de la o perioadă la alta şi depinde de felul titlurilor deţinute. Când gospodăriile şi întreprinderile păstrează un volum mai marc de active cu grad relativ ridicat de lichiditate (conturi de depuneri, bilete de trezorerie etc.), ele au nevoie de mai puţine rezerve de precauţie, atâta timp cât aceste active se pot transforma rapid şi cu costuri mici în monedă efectivă, în mod similar, cererea de precauţie scade când rata dobânzii creşte, în schimb, ea creşte dacă rata dobânzii începe să oscileze rnai mult, astfel încât valorile de piaţă ale titlurilor financiare, îndeosebi a celor pe termen lung, devin mai puţin stabile. Mai mult, in perioada de recesiune, cererea precaută de monedă poate să crească. Odată cu extinderea şomajului, oamenii se decid să economisească mai mult.

  1. Cererea speculativă. Keynes a introdus noţiunea de cerere speculativă de bani, explicând că motivul pentru care oamenii se decid să păstreze bani lichizi şi nu titluri, este că ei anticipează o scădere a valorii de piaţă a acestora. Presupunem că rata dobânzii aferentă obligaţiunilor este de 5% şi se aşteaptă o scădere a preţului lor cu 8%. Dobânda la depozitele pe termen este de 6%. în aceste condiţii este mai avantajos să se renunţe la dobânda de 6% şi să se păstreze un depozit la vedere decât să se achiziţioneze obligaţiuni care vor avea ca efect o pierdere de capital de 8%. Keynes arată că în locul obligaţiunilor, oamenii vor păstra banii, înţelegând prin aceasta depozite la termen şi chiar titluri pe termen scurt (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie).

Keynes utilizează noţiunea de cerere, speculativă pentru a sugera că la un moment dat cererea de. monedă poate deveni perfect elastică, condiţie cunoscută ca preferinţă a lichidităţii absolute sau capcana lichidităţii. Dacă se aşteaptă ca preţul titlurilor financiare să scadă cu o rată ce depăşeşte do-bânda suplimentară ce poate fi câştigată prin păstrarea acestor titluri, nimeni nu va dori să le deţină.

Ideea preferinţei pentru lichiditatea absolulă a fost folosită pentru a ilustra cazul ipotetic în care modificarea ofertei de monedă nu are nici un efect asupra ratei dobânzii. Dacă oferta creşte publicul păstrează banii suplimentari si nu-i foloseşte nici pentru cumpărări de titluri şi nici de bunuri, astfel că ve-nitul nu răspunde la creşterea ofertei de monedă, în mod similar, dacă guvernul vinde obligaţiuni pentru a-şi finanţa cheltuielile suplimentare, această vânzare nu duce la creşterea semnificativă a ratei dobânzii, atâta timp cât publicul doreşte să-şi transforme activele lichide în obligaţiuni, la o rată a dobânzii care- este uşor peste nivelul preconizat.

Analiza cererii de monedă se poate face utilizând funcţia numită cerere standard, oferită de teoria microeconomică. O familie sau o întreprindere ra­ţională va decide să deţină active monetare în aceeaşi manieră în care se decide să deţină alte bunuri. Deci, aceeaşi factori care explică cererea de bunuri obişnuite, explică şi cererea de monedă.

 

                            Ca = (Pa,Pi,Pc,YP,G) unde:

 

  1. Ca = cererea pentru produsul a
  2. Pa = pretul produsului a
  3. Pi = pretul produsului inlocuitor
  4. Pc = pretul produsului complementar
  5. YP = venit national
  6. G = suma tuturor variabilelor denumite gudturi sau preferinte

 

 De exemplu, dacă activul respectiv este o obligaţiune, costul păstrării monedei este reprezentat de rata netă a dobânzii aferentă acestor titluri. Costul înlocuitorilor monedei este mult mai complex. Pentru întreprinderi înlocuitorul monedei este linia de credit, iar costul este dat de utilizările aceste­ia. Pentru familii cartea de credit este un înlocuitor al monedei efective, iar costul ei este dat de recompensa anuală plus costul potenţial dacă cartea a fost folosită. Alt înlocuitor este deţinerea unui activ lichid în locul altui activ mai puţin lichid, dar cu profit mai mare. Costul în acest caz este dat de dife­renţa dintre rata dobânzii aferentă activului lichid şi cea aferentă celui mai puţin lichid. Noţiunea de bani complementari nu există, în ce priveşte ve­nitul, acesta afectează cererea de monedă în două feluri :

— cu cât cheltuielile sunt mai mari, cu atât mai mari sunt stocurile de monedă pentru tranzacţii şi pentru precauţie ;

— cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât transferul de sume între contul de tranzacţii şi cel de economii va fi mai mic.

în sfârşit, variabila finală (gusturile sau preferinţele) include un ansamblu de factori ; tehnologia plăţii care determină rapiditatea plăţilor ; capacitatea creditului şi a celorlalţi înlocuitori de monedă ; atitudinea faţă de refuzul de plată etc.

Modificările tuturor acestor variabile pot determina oscilaţii puternice în cantitatea de monedă cerută. Această funcţie a cererii de monedă nu este, însă, atât de utilă pentru că nu poate previziona sau măsura numeroşii factori, inclusiv preferinţele. La aceasta mai putem adăuga şi faptul că dacă rata do-bânzii scade sau dacă venitul creşte, celelalte elemente fiind egale, cererea de monedă va creşte. Acest lucru nu permite, însă, Băncii centrale să previzioneze cererea de monedă deoarece nu poate anticipa în ce măsură va varia aceasta datorită modificării preferinţelor, în aceste condiţii, teoria cantitativă devine mai puţin utilă.

Dacă cererea de monedă şi viteza de circulaţie fluctuează foarte mult atunci cunoaşterea ofertei de monedă nu permite previziunea venitului. Dimpotrivă, dacă cererea de monedă este stabilă şi previzibilă, atunci teoria cantitativă poate fi utilizată pentru estimarea produsului naţional brut. Funcţia simplificată a cererii de monedă se poate scrie sub forma M = = a + b*Y*P + c*r, în care a, b, c sunt coeficienţi stabili. Cunoscându-se M şi r putem calcula Y.P. Această posibilitate de a estima produsul naţional brut pe seama cunoaşterii ofertei de muncă face ca funcţia cererii să fie im-portantă.

          1.4.2. TEORIA KEYNESISTĂ A VENITURILOR

 

Teoria keynesistă a veniturilor constă in analiza cererii globale prin luarea în considerare a componentelor sale, respectiv legătura dintre venituri, consum şi investiţii, dintre cererea consumatorilor şt ratele dobânzii. Această teorie se fundamentează pe două concepte fundamentale şi anume :

— distribuirea veniturilor între consum şi economii, pe de o parte, lichi-dităţi şi investiţii, pe de altă parte, ca factori esenţiali ai oscilaţiilor la care este supusa valoarea monedei, puterea ei de cumpărare.;

— utilizarea factorilor subiectivi in analiza fenomenelor monetare, prin luarea în considerare a teoriei utilităţii marginale.

           1.4.2.1. ESENŢA TEORIE! KEYNESISTE A VENITURILOR

 

In concepţia lui Keynes, venitul monetar al unei comunităţi se prezintă ca sumă a veniturilor tuturor membrilor ei şi este egal cu cheltuielile totale ale acestora potrivi! relaţiei : Y = C+ E.

Distribuţia venitului monetar intre consum si economii sau intre lichidi-tăţi şi investiţii reprezintă unul din conceptele de bază al teoriei veniturilor şi factorul esenţial al modificării valorii monedei. Proporţia în care venitul monetar se împarte între consum şi economii depinde de orientarea marginală a consumului, respectiv a economiilor, apreciate ca relativ stabile pentru fiecare grup social.

Gospodăriile familiale alocă venitul monetar fie pentru consum curent, fie pentru consum viitor prin intermediul economiilor.

Consumul este influenţat de factori cum sunt :

  1. a) mărimea venitului monetar disponibil ;
  2. b) nivelul preţurilor bunurilor de consum ;
  3. c) stimulentele pentru formarea capitalurilor ;
  4. d) partea din venitul disponibil reţinut din consum curent, adică econo- Prin urmare, ce nu economiseşte se consumă. Proporţia de venit con-sumat este funcţie de : factori sociologici şi istorici ; structura pe vârste a populaţiei ; stocul de avuţie sau active lichide. Impactul asupra consumului şi economiilor nu este acelaşi pentru întreaga avutie. De exemplu, avuţia lichida (monedă efectivă, deţinerile de depozite şi titluri pe termen scurt) au un impact mai mare asupra consumului şi mai mic asupra economisirii, în schimb, deţinerile de active cu grad scăzut de lichiditate (titlurile financiare) au un impact mai mare asupra economiilor şi unul mai mic asupra consumului. Cei care deţin active nelichide nu au posibilitatea să obţină credite pentru a nu economisi cât doresc sau pot fi descurajaţi datorită costului ridicat al acestora. Dimpo­trivă, posesorii de active lichide, le pot înstrăina cu uşurinţă şi ca atare nu eco­nomisesc.
  5. e) tendinţa de economisire. Este determinată de rata reală a dobânzii. Legătura dintre economii şi ratele de dobândă este complexă, acestea din urmă influenţând consumul în mai multe feluri :

— scăderea ratei dobânzii, reduce dorinţa de economisire, care, la rândul ei, micşorează gradul de economisire. Dacă scade, rata dobânzii are loc şi o reducere a veniturilor din dobânzi. Pentru a le menţine este necesar să se eco­nomisească o parte mai mare clin venituri ;

— dacă scade rata dobânzii Ia depozitele bancare şi la titlurile financiare, gospodăriile au tendinţa să păstreze mai puţine active şi să cumpere mai multe bunuri de valori mari şi durabile. Prin urmare vor creşte cheltuielile pentru consum ;

— creşterea valorii oricărui activ sporeşte lichiditatea averii în sensul măririi raportului dintre profit, net şi pasive. Dacă gospodăriile dispun de mai multe active lichide, ele le vor comercializa pe active nelichide (bunuri reale) ;

  1. f) anticipările care se fac în ce priveşte evoluţia factorilor menţionaţi. în raport de cele prezentate, funcţia consumului poate fi scrisă sub forma următoarei relaţii :

C = a + bA + c(V - R) + d*•L + e*R + f*Vp, în care :

C = consum global ;

A = avuţia ;

V = venitul monetar personal ;

R — reţineri (impozite, taxe etc.) ;

L = lichiditatea   averii ;

R = rata reală a dobânzii ;

Vp = vârsta populaţiei ;

a, b, c, d, e, f = constante.

Partea din venituri sub forma de economii are două destinaţii :

  1. a) se păstrează sub formă lichidă (monedă efectivă, disponibil în conturi curente, titluri uşor lichidabile). Această destinaţie este denumită de Keynes „preferinţa pentru lichiditate" şi care ar putea corespunde cu masa monetară aflată la dispoziţia Trei sunt motivele determinante ale acestei preferinţe pentru lichiditate şi anume : cel tranzacţional, precauţional şi speculativ.
  2. b) pentru investiţii în bunuri de capital şi care după Keynes depinde de factori cum sunt : tipul dobânzii şi eficienţa marginală a capitalului : previziunile care se fac în legătură cu evoluţia acestor doi

La nivel macroeconomic, investiţiile reprezintă o creştere a stocului de capital (investiţii fizice). Aceste investiţii sunt diferite de cele care repre-zintă un plasament monetar în achiziţia de titluri financiare, de exemplu, caz în care stocul fizic de capital nu creşte. Ceea ce se modifică este struc-tura patrimoniului agentului economic, respectiv raportul dintre lichidităţi si titluri. Dacă respectivele tilluri sunt achiziţionate de Ia întreprinderi care vor folosi bani mobilizaţi prin vânzarea lor, ele reprezintă o investiţie in mo-mentul in care aceştia se materializează in bunuri de capital.

Intreprinderile investesc până în momentul in care venitul aşteptat din investiţii devine egal cu costul utilizării acestora si al cărui nivel depinde de rata reală a dobânzii şi mărimea împrumutului. Astfel, cu cât rata reală a dobânzii este mai mare cu atât mai mică este valoarea actuală a venitului monetar pe care capitalul o va produce în viitor. De asemenea, cu cât o în-treprindere împrumută o suma mai mare, cu atât mai mare este raportul dintre datoriile sale şi profitul net. Cu cât se împrumută mai mult eu atât este mai mare riscul să nu plătească dobânzile şi să ajungă in situaţia de faliment. Dacă are deja contractate şi alte împrumuturi pe care le reînno-ieşte, creditorii vor cere o dobândă mai mare pentru acoperirea unor riscuri mai mari.

Modificarea cererii şi, deci, a venitului monetar are ca efect modificarea investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor exprimă măsura in care modificarea investiţiilor generează modificări in nivelul consumului. Ideea de bază a mul-tiplicatorului este relativ simplă. Când o întreprindere face investiţii, chel-tuielile sale generează venituri pentru alţii. Cei care încasează aceste venituri le consumă parţial, consumul lor reprezentând un venit pentru alţii ş.a.m.d.

La prima vedere, s-ar părea că l u.m. cheltuită ca investiţie generează permanent un venit de l u.m., pe măsură ce este cheltuit. Realitatea este, însă, alta. Receptorii de venit suplimentar, de-a lungul întregului lanţ, nu consumă integral creşterea venitului lor, ci vor economisi o parte din acesta. In plus, nu întregul venit este disponibil pentru că o parte din el va fi folosit pentru plata de impozite şi taxe. Prin urmare la fiecare verigă din cadrul lanţului, numai o parte din venituri se consumă. Deci, cheltuielile vor scădea.

In  raport  de cele  menţionate  desprindem  câteva  concluzii :

  1. a) orice investiţie care produce bunuri astăzi se realizează pe baza unor economii anterioare, iar veniturile generate de aceasta vor crea economii actuale care se vor transforma intr-o investiţie Rezultă, că o cerere actuală de monedă nu poate genera o investiţie actuală rnai mare decât se poate obţine din economiile anterioare.
  2. b) această investiţie actuală produce, aşa cum am precizat, un venit nou şi pe această bază este posibilă o majorare a economiilor şi o atragere în circuit a monedei Creşterea economiilor este determinată, fie printr-o majorare a dobânzii, fie prin creşterea eficienţei marginale a capitalului. Cel mai probabil este ca investiţia să acţioneze pentru :

—  diminuarea unei  părţi a consumului şi prin aceasta a  cererii ;

— expansiunea excesivă a creditului prin intermediul utilizării rezer-velor bancare, caz în care este posibil un efect inflaţionist. Se majorează, astfel, venitul, consumul si cererea. Creşterea efectivă a acesteia din urmă va antrena o majorai.' simultană a producţiei şi a preţurilor, cu consecinţe asupra valorii monedei ;

  1. c) comportamentul agenţilor economici privind preferinţa pentru lichi ditate depinde de influenţa unor importante variabile (înclinaţia pentru consum sau tezaurizare), care, la rândul lor, sunt condiţionate de elasticitatea producţiei şi a costurilor, de măsurile de politică economică In situaţia de utilizare deplină a factorilor de producţie se constată o scădere a salariului real cu toată majorarea iniţiala a salariului nominal. Deci, inflaţia nu este în măsură să asigure simultan utilizarea deplină a forţei de muncă, creşterea veniturilor şi expansiunea economică ;
  2. d) moneda, aşa cum am analizat, permite agenţilor economici să-şi satisfacă nevoile lor de tranzacţie, precauţie şi speculaţie, în timp ce primele două reprezintă o parte fixă din veniturile monetare, a treia este funcţie de nivelul ratei dobânzii. O rată a dobânzii ridicată majorează costul şi diminu­ează profitul pentru utilizatorii de lichidităţi. Dacă rata dobânzii scade, toată oferta de monedă suplimentară va fi absorbită într-o veritabilă „trapă a lichidităţii", întrucât costul utilizării este mai mic şi remunerarea capita­lului scăzută. Deci, trapa lichidităţii reprezintă acel nivel (de regulă scăzut) al dobânzii, când cererea pentru disponibilităţi devine perfect elastică. Este momentul în care oferta de monedă suplimentară va fi integral angajată pe piaţă fără să influenţeze diminuarea nivelului ratei dobânzii şi, pe această bază, să stimuleze majorarea, în continuare, a cererii de credite.

Majorarea cantităţii de monedă antrenează o diminuare a ratei dobânzii, provocând simultan o creştere a veniturilor şi a deţinerilor speculative, în realitate, piaţa prin mecanismele sale nu a verificat acest lucru, în sensul că majorarea producţiei şi a venitului să se realizeze în asemenea proporţii încât deţinerile de precauţie şi de tranzacţii să absoarbă toată moneda ce nu face obiectul unei cereri speculative.

 1.4.2.2. RAPORTUL ECONOMII - INVESTIŢII Şl STABILITATEA MONETARĂ

In evoluţia preţurilor şi, respectiv, a puterii de cumpărare a monedei, Keynes acordă un rol important raportului economii-investiţii, ca factor de­terminant al venitului monetar. Orice schimbare a acestui raport modifică echilibrul din economie şi acţionează asupra dimensiunilor venitului naţional, în susţinerea acestei afirmaţii are în vedere prioritatea raportului economii-investiţii asupra nivelului preţurilor şi, deci, a stabilităţii monetare. In acest sens, Keynes utilizează un sistem de ecuaţii şi anume :

  1. a) ecuaţia nivelului preţurilor bunurilor de consum (reformulată ulte-rior de economistul Lundberg);
  2. b) ecuaţia nivelului preţurilor produsului total.
  3. în construcţia primei ecuaţii a lui Keynes sunt utilizate următoarele elemente :

T    = volumul producţiei bunurilor de consum ;

 Y    = venitul naţional (cheltuiala  monetară  în  producţia totală) ;

O    = volumul total al producţiei ;

C    = consumul  (cheltuială  monetară  totală  în  bunurile  de  consum);

 I     = investiţiile iniţiale (cheltuială monetară totală în bunuri de ca­pital) ;

P t   = nivelul preţurilor privind totalul producţiei ;

 Pc   = nivelul preţurilor bunurilor de consum ;

E    = economii (Y—C);

 Ic   = costul noilor investiţii;

Y/0 = costul unitar al producţiei totale ;

C/T = costul unitar al producţiei bunurilor de consum.

Prima ecuaţie a lui Keynes se prezintă astfel :

Y = C + I

 

 

Ştiind că : Pe*T = Y — E sau Pe*T = C+ I-E, se poate construi o relaţie pe baza căreia ecuaţia nivelului preţurilor bunurilor de, consum in forma :

Pc = C/T + I-E/T

 

 

 

Costul unitar al productiei bunurilor de consum (C/T) exprima un aspect

 

al eficienţei unei economii la un anumit nivel al productivităţii (W). El de-pinde de o serie de factori care, în condiţii normale, au o evoluţie relativ con-stantă (lent variabilă) cum sunt : numărul populaţiei şi capacitatea ei pro-ductivă, resursele teritoriale etc. Drept urmare, fluctuaţiile care au loc în nivelul preţurilor bunurilor de consum depind, în cea mai mare parte, de raportul I—E, respectiv de dezechilibrul dintre investiţiile iniţiale şi eco-nomiile actuale.

  1. A doua ecuaţie a lui Keynes se referă la echilibrul preţurilor pro-dusului total presupunând ca fiind dat preţul noilor bunuri de capital prin expresia Ie. Forma sa este următoarea :

Pt*0 = Pc*T + Ie

Dat fiind că Pe*-T= Y — E, vom avea :

Pt*-O = Y -E+ Ie, de unde:

Pt = Y/0 + Ie-E/0

 

In  ceea ce  priveşte Y/O   se   poate  caracteriza  prin  ceea  ce   am  precizat

C/T

mai sus despre raportul C/T,  eu  adaptările  logice  ale cazului.  Prin  expresia

(Ie- E)/O

se demonstreaza ca fluctuatiile preturilor totale depind direct de

dimensiunile diferenţei dintre noile investiţii (şi nu  ale investiţiilor iniţiale) şi economiile  actuale.

In ansamblu, aceste ecuaţii ne sugerează consideraţii mult mai ample. Nivelul preţurilor este expus la modificări după cum repartiţia între bunuri de consum coincide sau nu cu repartiţia între economii şi consum sau între investiţiile noi şi economii ; când coincidenţele sunt constante, vom avea preţuri stabile.

Se poate spune, cu alte cuvinte, că un exces de economii, pe seama reducerii consumului, sau accelerarea ritmului de realizare de noi investiţii pot avea influenţe destabilizatoare asupra nivelului preţurilor şi, în ultimă instanţă, asupra puterii de cumpărare a valorii monedei.

           1.4.2.3. ROLUL FACTORULUI MONETAR LA KEYNES

Pentru a înţelege mecanismul preţurilor în gândirea lui Keynes, trebuie să privim corelat cele două ecuaţii prezentate anterior si anume. Y = C+E =  C+I. adică variabilele care apar în ecuaţiile sale, conexe cu destinaţia keynesista a veniturilor.

 

 

     Venitul monetar se modifică, după aprecierile lui Keynes, sub acţiunea a numeroşi factori. Modificările cele mai frecvente, şi care acţionează asupra variabilelor ce determină preţurile şi implicit puterea de cumpărare, sunt ge-nerate de următorii factori :

  1. Cheltuielile statului. Dacă ele depăşesc veniturile din impozite influen-ţează acea parte a economiilor ce se transformă în depozite bancare, în sens invers, au loc modificări ale venitului prin restrângerea cheltuielilor guver-namentale şi diminuarea în consecinţă a depozitelor bancare.

Admitem că guvernul cumpără bunuri şi servicii. Ca şi cheltuielile de investiţii ale întreprinderilor, ele devin venit pentru cineva. Cei care primesc acest venit îl consumă în acelaşi mod în care consumă venitul rezultat din investiţii private. Deci, multiplicatorul investiţiilor este acelaşi.

Pe de altă parte, creşterea impozitelor asupra venitului micşorează cererea globală prin reducerea valorii multiplicatorului. Atât cheltuielile guvernamentale, cât şi nivelul scăzut al impozitelor măresc venitul nominal., în cazul unei creşteri a venitului datorită cheltuielilor excesive ale statului (acoperite prin emisiune monetară) va avea loc, în mod firesc, o creştere a preţurilor. Dacă excesul de cheltuieli depăşeşte încasările se ajunge Ia un de-ficit. Creşterea deficitului măreşte ratele dobânzii care vor compensa, prin acţiunea lor, o parte din efectele deficitului bugetar.

  1. Nivelul general al salariilor. Majorarea salariilor are un dublu efect : duce la creşterea costurilor şi la sporirea cheltuielilor consumatorilor. Se majorează astfel, cererea şi urmează, implicit, o creştere a preţurilor în con-diţiile în care nu sunt bunuri disponibile stocate. Dacă asemenea stocuri există, fenomenul de creştere a preţurilor se manifestă imediat ce aceste rezerve de bunuri se epuizează.
  2. Dimensiunile comerţului exterior. Dacă acesta se majorează cresc ve-niturile exportatorilor şi ale celor care au capitaluri investite în străinătate şi invers. Creşterea veniturilor monetare prin majorarea dimensiunilor comer-ţului exterior va duce Ia creşterea preţurilor, în ce priveşte importul de aur sau de valori străine acesta are ca efect o majorare a rezervei băncii centrale şi prin aceasta o sporire a ofertei de monedă în circulaţie, concomitent cu ten­dinţa de reducere a nivelului dobânzii, în schimb, exportul de aur şi valori străine produce efecte contrare asupra masei monetare în circulaţie şi implicit asupra preţurilor.
  3. Efectul multiplicator al investiţiilor şi preferinţa pentru lichiditate-Expansiunea circulaţiei monetare se produce numai în cazul în caro deţină-torul de venituri nu păstrează banii sau nu manifestă preferinţă pentru lichi-ditate, în cazul în care se majorează rezervele bancare printr-o intensă chel-tuire a banilor creaţi şi care echivalează cu bani puşi în circulaţie, poate avea loc o majorare a preţurilor prin creşterea cererii de bunuri. De asemenea, este posibilă o creştere a tendinţei de investire în condiţiile unei reduceri a nivelului dobânzii ca urmare a sporirii ofertei de monedă. Majorarea inves-tiţiilor va avea drept consecinţe :

— o majorare a producţiei, fără creşterea preturilor, dacă există factori de producţie neutilizaţi;

— o creştere a preţurilor când factorii de producţie sunt pe deplin ocupaţi ;

— un efect mixt de majorare parţială a producţiei şi a preţurilor când, deşi sunt factori de producţie neocupaţi, costurile cresc din diferite motive. Cuantumul acestei creşteri de preţ nu se determină apriori deoarece aceasta nu este direct proporţională cu majorarea costului factorilor de producţie. In acest proces intervin şi factori subiectivi care influenţează comportamentul de consumator sau investitor şi anume : dispoziţia marginală de a consuma ; preferinţa pentru lichiditate; nivelul dobânzilor; eficienţa marginală a ca-pitalului ; dispoziţia investitorului ; gradul de ocupare, a forţei de muncă ; calitatea previziunii.

Efectul multiplicator în concepţia lui Keynes generează afluxuri de monedă în circuit, fiecare aflux creând cel puţin un venit suplimentar pro-porţional, dacă nu mai mare, care va avea ca efect o creştere a preţurilor. în ce. priveşte preferinţa pentru lichiditate, aceasta reprezintă după Keynes o formă de păstrare a banilor cu destinaţii speciale, si care, prin specificul ei,, este diferită de acea parte a economiilor care se transformă în investiţii şi produce noi venituri.

Creşterea investiţiilor, şi pe această bază a veniturilor, are ca efect o mă-rire a cererii de monedă şi, în consecinţă, se va produce şi o creştere a ratei dobânzii. La rândul ei. creşterea ratei dobânzii va reduce venitul monetar. Deci, iniţial venitul creşte, apoi scade. Se pune întrebarea dacă în aceste con-diţii creşterea investiţiilor generează majorarea venitului monetar? Se pare că suntem prinşi într-o capcană. Pentru a afla venitul trebuie să cunoaştem rata dobânzii care, la rându-i, depinde într-o oarecare măsură de dimensiunile venitului. Pentru a ieşi din această capcană trebuie analizate aceste două variabile (venituri — rata dobânzii), simultan, prezentând în conexiune piaţa bunurilor reale şi piaţa monetară. Aceasta presupune ca rata dobânzii luată în calcul în determinarea venitului să fie aceeaşi cu cea care se obţine când se utilizează venitul (alături de alte variabile) pentru determinarea ratei dobânzii. Acest mod de abordare a venitului şi a ratei dobânzii este, ilustrat de modelul IS-LM, utilizat de Keynes pentru a explica echilibrul existent, în acelaşi timp, atât pe piaţa bunurilor cât şi pe piaţa monetară.

Sintetizând cele, prezentate putem concluziona că modelul keynesist explică fenomenele de creştere a preţurilor pornind de la cererea globală, respectiv de la venitul monetar, în realitate, modelul veniturilor este mult mai complex. Ceea ce am prezentat este o versiune mult simplificată prin care am încercat să punem în valoare conceptele fundamentale ale fenomenelor

monetare în viziunea lui Keynes. Utilizând modelul veniturilor, Keynes a încercat să explice modul în care politica monetară şi fiscală modifică cererea globală. Acest model, spre deosebire, de altele, nu consideră moneda ca ele-ment pasiv în influenţarea proceselor reale. Fenomenele economice, se nasc din fluxurile monetare şi din evoluţia şi dinamica venit ului monetar par-ticular sau general.

Unii economişti au pus problema care dintre cele două teorii tradiţionale (teoria cantitativă şi teoria veniturilor) este mai bună. După părerea noastră, punerea problemei este greşită. Ambele teorii pot fi la fel de utile, sau nu. Esenţial este faptul că ele reprezintă momente de referinţă în evoluţia cer-cetării ştiinţifice, demonstrând că vairabilele sunt importante, pentru expli-carea modificărilor care au loc în nivelul preţurilor, în valoarea monedei.

  1. a) în timp ce teoria cantitativă ne îndeamnă să privim la modificările, esenţiale ce an loc, în cantitatea de monedă, teoria veniturilor ne îndreaptă atenţia îndeosebi spre factorii determinanţi ai consumului şi investiţiilor. Aşa cum am explicat, rata dobânzii depinde parţial de cantitatea reală de monedă. Deci, potrivit teoriei veniturilor, cererea de. monedă este una din nu-meroasele variabile care explică Majoritatea celor care susţin teoria veniturilor consideră că modificarea cantităţii de monedă este un factor prin-cipal, dar nu decisiv, care explică modificările venitului.
  2. b) Susţinătorii teoriei cantitative, deşi îşi concentrează atenţia asupra ofertei de monedă, totuşi ei nu neagă faptul că variabilele cum sunt tendinţa marginală spre consum şi eficienţa marginală a investiţiilor au o influenţă asupra variaţiilor venitului, ele acţionând, însă, prin intermediul ratei do-bânzii. Dacă creşte rata dobânzii are loc o reducere a coeficientului K (din ecuaţia Cambridge) şi o creştere a venitului, în mod similar, creşterea stimu-lentelor de a investi sau consuma are ca efect sporirea veniturilor.

Cei ce susţin teoria cantitativă apreciază că, efectele asupra venitului rezultat din mod'ficarca ratelor de dobândă sunt minore. Aceasta pentru că V răspunde puţin la modificările ratei dobânzii şi pentru că rata reală viitoare a acesteia se modifică ca, însăşi, puţin, în acelaşi timp, modificări mari în cantitatea de monedă apar destul de frecvent şi au efecte substanţiale asupra venitului nominal, ele fiind, de altfel, factorul determinant care îl modifică.

  1. c) Teoria keynesistă susţine, aşa cum am prezentat la analiza ci, că ve-nitul depinde nu numai de cererea şi oferta de monedă, ci şi de tendinţa spre consum sau eficienţa marginală a investiţiilor. Dacă venitul creşte, în tirnp ce oferta de monedă este constantă, atunci rata dobânzii va creşte şi va antrena o accelerare a vitezei de circulaţie a monedei.
  2. d) Deşi modificările tendinţei spre consum şi ale eficienţei marginale a investiţiilor intră în mod direct, în cadrul analizei pe care o fac adepţii teoriei cantitative, putem afirma că între aceste două teorii diferenţele la nivel de abstractizare sunt Deosebirile sunt de alte natură. Adepţii teoriei cantitative susţin că funcţia cererii de monedă este stabilă, keynesiştii afirmă că este variabilă, în timp ce keynesiştii demonstrează că scăderea ratei dobânzii duce la creşterea cantităţii de monedă şi la înceti-nirea vitezei, fapt ce conduce la creşterea lentă a venitului în raport cu creş-terea ofertei de monedă, economiştii cantitativi susţin că rata dobânzii scade numai temporar.

 

Загрузка...