1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Reprezentanţii de, frunte ai teoriei neoclasice (H. Barro, H. Lucas şt N. Walace) au adus critici, atit teoriei veniturilor, cât şi monetarismului, apreciindu-le ca fiind depăşite. Preocupările lor vizează îndeosebi explicarea modificărilor care au loc în produsul naţional brut. Având în vedere com-portamentul agenţilor economici, neoclasicii abordează într-o concepţie pro-prie teoria aşteptarilor si mecanismul preţurilor, respectiv flexibilitatea acestora.

în ce priveşte teoria asteptalor, ei formulează părerea că agenţii econo-mici nu iau decizii pe baza a ceea ce, se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce aş-teaptă să se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul dacă aceasta va fi profitabilă şi dacă investitorul crede că se va produce acest lucru. Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie să se cunoască modul în care agenţii economici îşi formulează aşteptările. Teoreticienii neoclasici consideră că agenţii economici îşi formulează aşteptările prin extrapolarea trecutului şi prin luarea în considerare a tuturor informaţiilor utile pentru proiectarea acestora în viitor.

In ce priveşte al doilea aspect şi anume mecanismul preţurilor, ei susţin flexibilitatea lor, fără a lăsa să se înţeleagă că trebuie să se modifice per-manent. Dacă raportul dintre cerere şi ofertă nu se, schimbă, atunci nici pre-ţurile nu se modifică. Asta înseamnă că preţurile se, repliază rapid în funcţie de schimbările care au loc în raportul cerere-ofertă. Dacă preţurile nu sunt elastice şi rămân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzătorii nu vor găsi cumpărători şi în consecinţă vor fi nevoiţi să le, micşoreze.

O altă componentă a teoriei neoclasice o reprezintă şi mecanismul de ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesiştilor şi monetariştilor. Keynesiştii consideră că salariile şi preţurile trebuie ajustate foarte lent în raport cu scăderea cererii globale în condiţiile, în care economia se confruntă periodic cu un şomaj ridicat timp de mai mulţi ani. Eventual, salariile şi preţurile ar putea să scadă suficient pentru a creşte stocul real de monedă, care să determine o reducere a şomajului, dar acest proces este de durată.

Spre deosebire de keynesişti, care consideră că între ajustările salariilor şi preţurilor există o discrepanţă relativ mare, monetariştii apreciază că aceasta este mult mai redusă. Spre deosebire de ei, neoclasicii consideră că diferenţa de ajustare este zero.

Unii keynesişli consideră că între monetarism si neoclasicism nu există deosebiri, referindu-se la ultimul ca la ,,un monetarism de mâna a doua''. După părerea noastră, o asemenea apreciere nu este convingătoare pentru că monetariştii susţin si pun accentul mai mult pe politica monetară, în timp ce neoclasicii situează pe prim plan politica fiscală.

Post-keynesismul. Mulţi economişti au apreciat că, prin conceptele sale, Keynes a creat o anumită nesiguranţă în elaborarea deciziilor economice. De altfel, Keynes a făcut aprecieri privind comportamentul pielei stocurilor, arătând că preţurile diferitelor active nu surit numai rezultatul deliberărilor raţionale, ci ele depind într-o anume măsură şi de încredere şi speranţe.

Pornind de la aceste aprecieri, post-keinesiştii încearcă să explice im-plicaţiile pe care le are gradul înalt de incertitudine în care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiză a echilibrului utilizat multă vreme de ştiinţa economică, în accepţia lor, modificările cererii au un rol minor in determinarea preţurilor pe perioade scurte de timp întreprinderile îşi stabilesc preţurile adăugând o marjă fixă cheltuielilor cu forţa de muncă, creşterea salariilor fiind determinată, îndeosebi, de factori socio-logici şi politici. Ca atare, scăderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stăvilire a inflaţiei, motiv pentru care susţin că acest lucru este posibil prin politica veniturilor, apreciind-o ca eficientă, cu condiţia să facă parte dintr-un set compact de măsuri sociale care reduc inegalitatea în repartiţia veniturilor.

Un rol important în distribuţia mai puţin inegală a veniturilor îl are, în concepţia lor, promovarea unei politici monetare ciclice. Preţurile depind de atitudinea sindicatelor, iar producţia de speranţele care determină eficienţa marginală a capitalului. Prin urmare în loc de a manevra rata dobânzii în perioada inflaţiei, banca centrală trebuie să menţină dobânzi scăzute, fapt ce ajută la reducerea şomajului şi face ca repartiţia veniturilor să fie mai echi-tabilă. Deci, în loc ca ritmul de creştere a masei monetare (oferta de monedă) să dirijeze cererea globală, situaţia este inversă. Acest fenomen are loc pentru că multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de monedă pe care indivizii doresc să o păstreze şi de nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile doresc, de asemenea, să-1 menţină. Mai mult, chiar banca centrală modifică rezervele băncilor pentru a se adopta Ia modificările venitului.

Dacă indivizii economisesc o parte din venituri şi constată că preţul diferitelor titluri financiare este în scădere, atunei pentru a elimina acest risc, vor păstra sub formă de lichidităţi aceste economii până când vor avea o imagine completă asupra evoluţiei viitoare a acestora. Aşadar, este posibil ca cererea de monedă să depindă de extinderea nesiguranţei şi deci, să nu fie o funcţie previzibilă şi stabilă a venitului, a ratelor de dobândă sau a altor variabile măsurabile.

Ceea ce contează, de fapt, susţin post-keyncsiştii, nu este volumul de-pozitelor care se evidenţiază în pasivul bilanţului unei bănci, ci activele sale. Când o bancă îşi creează un depozit, ea fie că face un împrumut, fie că achi-ziţionează titluri, astfel încât în activul bilanţului său vor creşte fie împru-muturile, fie plasamentele sub formă de titluri, o dată cu creşterea depozi-telor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi generează, susţin ei, o creştere mai mare a produsului naţional brut decât depozitele pe care le creează prin cumpărarea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl cheltuie rapid şi are ca efect, o creştere a cererii globale. Dimpotrivă, cei care vând titluri băncii vor fi mai puţin tentaţi să cheltuie banii pe bunuri şi servicii. Alţii vând titlurile aşteptând ca rata dobânzii să crească pentru a le răscumpăra la un preţ mai mic, ceea ce este, însă, o chestiune incertă.

Post-keynesiştii susţin, deci, că împrumuturile bancare reprezintă un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra ceea ce se va întâmpla cu cererea globală. De altfel, nu sunt singurii care consideră că moneda creată prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea creată prin achiziţia de titluri de către, bănci. Dar majoritatea economiş­tilor consideră că diferenţa, dacă există, este prea mică pentru a avea vreo importanţă. Banca centrală acţionează ca ofertant de împrumuturi de ultimă instanţă şi poate juca, deci, un rol important în stoparea sau susţinerea inflaţiei.

Dincolo, însă. de multitudinea de curente şi opinii formulate de diferite şcoli de gândire monetară, esenţial este faptul că ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetarişti şi keynesişti. Pe de o parte, se află cei care susţin ideile lui M. Friedman, potrivit cărora factorul cel mai puternic care influenţează viaţa economică este reprezentat de modificările care au loc in cantitate de moneda. De partea cealalta, se afla discipolii lui Keynes care sustin ca activitatea economica este conditionata de factorii determinanti ai cererii globale, considerind ca modificarea cheltuielilor efectuiaza nivelul venitului real independent de cantitatea de moneda. Primii neaga importanta si efectele politicii fiscale, ultimii sustin ca atit politica monetara, cit mai ales  cea fiscala, sint capabile sa exercite o influenta substantiala asupra venitului si productiei.

Загрузка...