Încă de la izbucnirea crizei datoriei externe, băncile creditoare au stabilit o poziţie comună cu Fondul Monetar Internaţional cu privire la modul de soluţionare a cererilor ţărilor debitoare, ajunse în stare de incapacitate de plată, de reeşalonare a plăţilor scadente. Pentru fiecare caz în parte s-au organizat discuţii în cadrul Clubului de la Paris, la care au participat principalele bănci creditoare şi reprezentanţii ţării debitoare. Discuţiile s-au referit exclusiv la împrumuturile acordate sau garantate de organisme guvernamentale ale ţării creditoare; împrumuturile private negarantate şi creditele pe termen scurt s-au discutat separat de către părţile interesate. După convenirea liniilor generale ale acordului de reamenajare a datoriei, s-a trecut la încheierea de acorduri bilaterale cu fiecare creditor în parte.

Reeşalonarea a fost concepută ca o măsură excepţională constând în amânarea, pe timp de câţiva ani, a unei părţi din datoria exigibilă în anul considerat; cealaltă parte a datoriei exigibile şi dobânzile în totalitate au rămas în sarcina debitorului şi nu au fost supuse reeşalonării. Cu prilejul negocierii împrumuturilor, băncile au acceptat reeşalonarea parţială a datoriei exigibile, pe termene scurte şi cu condiţia majorării ratei dobânzii peste nivelul prevăzut în contractul iniţial. În plus, ţările care se confruntau cu dificultăţi financiar-valutare au fost obligate să întocmească programe de măsuri vizând redresarea, într-un anumit termen, a situaţiei şi reluarea normală a plăţilor către străinătate.

Programele respective urmăreau reducerea cheltuielilor ţării debitoare cu caracter de investiţii şi de consum şi disponibilizarea, pe această cale, a resurselor necesare reducerii deficitului în valută:

- stimularea exportului şi limitarea importului pe calea devalorizării monedei naţionale;

- majorarea ratei dobânzii şi limitarea creditului bancar. Măsurile arătate nu au dat rezultatele scontate, dovedindu-se contra indicate. Astfel, reducerea cheltuielilor de investiţii şi limitarea drastică a importurilor au dus la diminuarea producţiei, în unele cazuri, stagnarea sau încetinirea ritmului de creştere a acesteia, în altele au dus la creşterea şomajului şi la diminuarea veniturilor populaţiei. Efecte negative asupra condiţiilor de trai ale populaţiei au avut şi măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare cu caracter social. Devalorizarea monedei naţionale a dus la scumpirea importului , ceea ce a generat fenomene inflaţioniste. Măsurile îndreptate spre stimularea exportului nu au produs efectele scontate, între altele şi din cauza accentuării protecţionismului de către ţările dezvoltate. După aplicarea programelor de măsuri s-a înregistrat o oarecare îmbunătăţire a soldului balanţelor comerciale ale ţărilor în curs de dezvoltare debitoare, dar aceasta nu atât pe seama creşterii exporturilor, cât mai ales pe calea reducerii importurilor. Or, această evoluţie n-a făcut decât să limiteze şi mai mult posibilităţile de dezvoltare economică a ţărilor respective, în loc să le stimuleze.

Condiţiile severe impuse de băncile creditoare la reeşalonarea datoriei se explică prin faptul că acestea considerau că dificultăţile ţărilor debitoare se datorează unei lipse temporare de lichidităţi care va dispărea după o scurtă perioadă de amânare a plăţilor, ca urmare a măsurilor de ajustare stabilite de autorităţi.

Cu toate măsurile luate de ţările în curs de dezvoltare debitoare, acestea nu şi-au putut redresa situaţia economică şi financiar-valutară. În aceste condiţii, în 1985 s-a reconsiderat strategia iniţială a soluţionării datoriei externe. Noua orientare a acestei strategii prevedea adoptarea  reeşalonarea datoriei curente pe 15-20 de ani şi limitarea cuantumului serviciului acestei datorii la 10% din veniturile anuale realizate de ţările debitoare din export.

Ţările în curs de dezvoltare au arătat, nu o dată, că pentru soluţionarea problemei datoriei externe nu este suficientă reeşalonarea datoriilor restante ale ţărilor care se confruntă cu greutăţi financiare deosebite şi că se impune cu necesitate luarea de măsuri pentru soluţionarea globală a acestei probleme. Este vorba de transformarea împrumuturilor acordate ţărilor celor mai slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile, precum şi reducerea datoriilor celorlalte ţări în curs de dezvoltare în funcţie de valoarea la care acestea cotează pe piaţa secundară a capitalurilor de împrumut; diminuarea sensibilă a dobânzilor percepute de bănci şi instituţiile financiare internaţionale la împrumuturile acordate ţărilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare şi a perioadei de graţie; plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale din exporturile de mărfuri ale ţărilor debitoare; stăvilirea transferului invers de resurse financiare de la ţările în curs de dezvoltare la cele dezvoltate şi reluarea fluxurilor financiare normale către acestea din urmă; revizuirea condiţiilor în care instituţiile financiare internaţionale acordă împrumuturi pentru redresare şi dezvoltare; reducerea obstacolelor tarifare şi netarifare care împiedică penetraţia produselor ţărilor în curs de dezvoltare pe pieţele ţărilor capitaliste dezvoltate, majorarea preţurilor la produsele de bază şi stabilizarea cursurilor valutare; adoptarea unui mecanism de împărţire a riscului valutar între băncile creditoare şi instituţiile financiare internaţionale, pe de o parte, şi ţările debitoare, pe de altă parte; democratizarea centrelor de decizie în relaţiile financiar-valutare internaţionale, instaurarea unei noi ordini economice internaţionale.

Faţă de rezultatele slabe obţinute de numeroase ţări în curs de dezvoltare pe linia redresării lor economice şi financiare, ţările puternic industrializate au făcut noi propuneri pentru soluţionarea crizei datoriei externe. Aceste propuneri vizau noi formule de reducere a datoriei externe, de diminuare a serviciului datoriei externe, de răscumpărare de către statele creditoare a datoriei neonorate la scadenţă la cursul pieţei secundare, de garantare a datoriei restructurate de către guvernele statelor debitoare etc.

Ţările industrializate creditoare au convenit să aplice un tratament diferenţiat ţărilor debitoare, atunci când acestea solicită reamenajarea datoriei lor externe, în funcţie de dezvoltarea lor economică şi de gradul de îndatorare faţă de străinătate.

Astfel, ţările cele mai sărace şi cele mai îndatorate beneficiază de tratamentul cel mai avantajos, cunoscut sub denumirea de „Condiţiile de la Toronto îmbunătăţite", care oferă posibilitatea reducerii datoriei. Ţărilor cu venituri medii, tranşa inferioară puternic îndatorate, li se aplică „Condiţile de la Houston", iar celorlalte ţări debitoare - condiţiile standard ale Clubului de la Paris.

În urma relaxării condiţiilor de restructurare a datoriei externe, acceptate de ţările creditoare, o serie de ţări în curs de dezvoltare debitoare a încheiat acorduri cu băncile creditoare, care au permis reducerea volumului datoriei externe şi/sau reducerea serviciului datoriei externe, rescadenţarea datoriei rămase, iar în unele cazuri, obţinerea de noi împrumuturi.

Aşadar, în urma încheierii acordurilor de restructurare a datoriei externe din perioada 1990 - 1996, s-au obţinut unele rezultate pozitive, constând în reducerea cuantumului datoriei externe a unor ţări, prin anulare de către creditori, prin transformarea creanţelor bancare în participaţii la societăţi comerciale ori prin răscumpărare la cursul pieţei secundare de către debitori; s-au mai obţinut reducerea serviciului datoriei externe, prelungirea termenelor de rambursare ori contractarea de noi împrumuturi. Cu toate acestea, nu se poate spune că problema datoriei externe a ţărilor debitoare a fost soluţionată; există încă nu puţine ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie care fac cu greu faţă poverii datoriei externe. De aceea, se impun, în continuare, eforturi susţinute din partea creditorilor, a instituţiilor financiare internaţionale, ca şi a debitorilor, pentru soluţionarea globală a acestei probleme.