Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 25

 

Introducere

Sistemul financiar bancar care are da obiect instrumentele şi tehnicile de plată reprezintă un domeniu de pregnanta importanta în desfăşurarea operaţiunilor economice şi financiare în economia de piaţă. Aceste operaţiuni economice se efectuează cu ajutorul capitalului băncii, instrumentul cu care banca îşi desfăşoară activitatea, în acelaşi timp fiind că o garanţie a băncii pentru deponenţii săi.

Toate aceste tresaturi ale capitalului au făcut că resursele băncii, baza forţe a băncii, să fie un obiect de cea mai mare importanţă în studiul activităţii bancare, să i se acorde o importanţă primordială.

Evoluţiile în domeniu, care au fost determinate atât de creşterea considerabilă a dimensiunilor activităţii băncilor au făcut ca banca să ocupe un loc foarte important în activitatea economică a unei ţări şi respectiv se pun eforturi organizatorice de a opera cu maximă eficienţă.

Sistemul financiar bancar că o parte specifică a relaţiilor monetare privind instrumentile şi tehnicile de plata s-a dezvoltat puternic susţinută de tehnologia modernă, de progresile intense ale informaticiisi telecomunicaţiilor.

În ţările dezvoltate, ultimii 10 – 15 ani au reprezentat o etapă de ample transformări în domeniul bancar care au solicitat acţiuni ample de organizare şi reorganizare a resurselor banciiUn asemenea proces continua cu efervescenţă, promovat fiind de cerinţele creşterii eficienţei activităţii bancare.

Propunându-mi primordialresursele proprii ale băncii, în sfera de abordare, lucrarea în cauză apare în condiţiile în care în ţara noastră organizarea sistemului bancar esta în etapa de formare şi dezvoltare.

Extinderea relaţiilor bancare cu ţările din Uniunea Europeană şi toate straduintile sistemului bancar de a ne alinia şi integra cât mai repede în spaţiul economic european necesita cu prioritate cunoaşterea normelor bancare care în principal ţin de resursele băncii ,de mărimea lor , de administrarea lor

Este evident că pentru Republica Moldova aceste norme, tehnici şi tehnologii noi au cu necesitate o eminentă pregnantă, fie ca elemente componente ale reformii sistemului financiar bancar de la noi de către forurile internaţionale monetare şi

 

bancare sau pur şi simplu ca o aliniere la normile şi tehnicile utilizate în ţările dezvoltate din Europa şi, în fapt, pe plan mondial.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Resursele proprii ale băncii

Resurselee proprii sunt constituite din capitalul subscris de acţionari şi beneficiile distribuite şi înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.

Ca orice societate, o bancă poseda un capital propriu. Dar acest capital este neînsemnat în raport cu cifra de afaceri şi constituie mai mult o garanţie faţă de deponenţi.

Acest capital – într-o proporţie mai mare sau mai mică – este imobilizat cu ocazia înfiinţării băncii (clădiri, materilae, maşini de calcul, calculatoare etc.)

Rezervele sunt formate din prelevări asupra beneficiilor anuale şi care reprezintă fonduri de garanţie. Rezervele sunt folosite în operaţiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurile şi de a fi uşor transformate în lichidităţi. Băncile ar putea, fără îndoială, să crească fondurile prin emiterea de obigatiuni în public.

Emiterea de obligaţiuni ar creşte însă sarcinile de plăţi anuale prin achitarea dobânzilor aferente, reducând astfel suma de destribuit sub forma dividentelor.

În orice caz mărimea capitalului băncii pe o astfel de cale nu ar creşte în mod sensibil posibilităţile acesteia de acţiune.

Capitalul propriu – o parte necesară a resurselor financiare a oricărei interprinderi. Formarea capitalului prezintă o etapă obligatorie, care precedeaza începutul activităţii băncii.

În acelaşi timp funcţia, rolul şi mărimea capitalului propriu al băncii au o importanţă majoră în comparaţie cu alte domenii de antreprenoriat. Aşa cum pe contul capitalului propriu băncile acoperă aproximativ 10% din necesităţile totale de resurse, pe când corporaţiile nefinanciare raportul acesta constituie 40-55% (în unele domenii şi mai mare).

Aceasta specifică a băncilor este legată cu un şir de conjuncturi. În primul rând băncile prin rolul său de intermediar pe piaţa financiară atrag sume mari de capital străin în formă de depozite de la populaţie, întreprinderi şi instituţii guvernamentale. Tot odată ele asigura o dirijare efectivă şi păstrarea acestor rezerve.

Într-al doilea rând, sistema guvernamentală de asigurare a depozitelor, introdusă în SUA în anii '30, esenţial a micşorat riscul de retragere în masă a depozitelor şi a permis băncilor de a micşora resursele proprii, necesară pentru asigurarea lichidităţii.

În sfârşit, în al treilea rând, activele bancare, prezentate sub diferite aspecte de obligaţiuni financiare, de regulă, au o lichiditate mai înaltă şi sunt mai repede realizate pe piaţă, decât activele companiilor nefinanciare. Aceasta permite băncilor posibilitatea de o mobilizare mai rapidă a resurselor băneşti şi efectiv micşorează necesitatea lor de capital propriu. Că consecinţă, băncile pot menţine o proporţie relativ mică între capitalul propriu şi active în comparaţie cu companiile nefinanciare.

Mărimea resurselor proprii ale băncii depinde de caracterul operaţiunilor active efectuate de ea. Orientarea activităţii băncii spre operaţiunile cu un grad înalt de risc necesita o mărire a resurselor proprii a acestor bănci. Resursele proprii necesare băncii şi mărimea acestor depinde şi de nivelul de dezvoltare a pieţii resurselor de creditare, precum şi de politica creditară promovată de banca centrală.

Dacă banca este formată că o societate cu răspundere limitată, ea poseda capital statutar divizat în părţi mărimea cărora se determina prin documentele de formare a băncii, în acelaşi timp participanţii băncii sunt răspunzători în conformitate cu mărimea părţii sale. La formarea băncii capitalul statutar poate fi format doar pe mijloace băneşti a activelor materiale.

Resursele bugetului federal şi fondurilor nebugetare, resursele monetare şi alte obiective ale proprietăţii private, aflate în supravegherea organelor federale ale puterii de stat, nu pot fi folosite pentru formarea capitalului statutar a băncii.

În conformitate cu formă de organizare are loc şi majorarea capitalului statutar al băncii. Băncile comercilae organizate ca societăţi pe acţiuni, pentru majorarea capitalului statutar pot emite un număr mai mare de acţiuni. Pentru atragerea resurselor suplimentare la aşa tip de bănci li se permite de a emite obligaţiuni. Băncile organizate după tipul societăţii cu răspundere limitată îşi pot majora capitalul statutar prin atragerea altor participanţi care vor introduce partea lor în capitalul statutar, ori prin majorarea părţii fiecăruia din participanţii precedenţi.

Fondul de rezervă a băncilor este destinat pentru acoperirea pierderilor de la operaţiunile active în acelaşi timp fiind utilizate pentru plata dividentelor la acţiunile privilegiate şi procentelor pentru obligaţiunile băncii în cazul când nu se ajung lichidităţi. Fondul de rezervă se formează pe contul venitului care îl are bancă. Nu mai puţin de 5% de la venitul curat sunt destinate fondului de rezervă. În rând cu fondurile de rezervă băncile comerciale formează fonduri pentru dezvoltarea socială a însăşi băncii.

Funcţia de bază a resurselor proprii a băncii este asigurarea deponenţilor băncii, ele pot fi privite ca o mărime, în limitele căruia banca îşi manifesta deponenţilor garanţia. În practică bancară resursele proprii sunt socotite resurse de rezervă care permit băncii de a avea o catitate de lichidităţi chiar şi în cazul când banca lucrează în pierderi.

Mărimea resurselor proprii care se afla în posesia băncii determina tipurile de activităţi ale băncii. Normativele economice, în general, sunt formate pe baza mărimii resurselor proprii ale băncii. Resursele proprii se folosesc pentru dezvoltarea de mai departe a bazei materiale a băncii. Pe contul acestor resurse se procura clădiri, echipamentul necesar etc.

Mărimea resurselor proprii este determinată de fiecare bancă comercială în parte şi depinde de mai mulţi factori, deoarece mărimea resurselor proprii ale băncii determina operaţiunile active ale băncii, băncile se orientează la un cerc anumit de clienţi, trebuie să aibă mărimea cuvenită resurselor proprii pentru a putea fi în stare de a satisface toate cerinţele clienţilor săi neincalcind normativele.

Deasemenea mărimea băncii depinde de specifică clientelei, deci în cazul dacă între clienţii băncii domina interprinderi majore se necesita o cantitate mai mare a resurselor proprii la acelaşi volum de operaţiuni active cu o bancă care se orientează la deservirea unui cerc mai mic de debitori.

Deasemenea această mărime depinde şi de caracteristica operaţiunilor active ale băncii. Orientarea băncii la operaţiuni legate de un risc cu un grad mai înalt, efectiv necesita un volum mai mare a resurselor proprii, asta se referă îndeosebi la băncile inovaţionale.

Soluţionând problema volumului resurselor proprii, băncile iau în consideraţie că doar aceste resurse nu determina mărimea venitului. Ele pur şi simplu permit băncii de a alege unele sau altele operaţiuni, de a se orienta la deservirea unui cerc anumit de clienţi etc.

 

Mărimea resurselor proprii necesare depinde de nivelul de dezvoltarea a pieţii resurselor creditare şi politica promovată de Banca Centrală. Liberalizarea politicii creditare în cazul unei pieţe dezvoltate înlesnesc accesul băncilor comerciale la resursele creditare şi scade nivelul necesar de resurse proprii. O politică creditară severă în concordanţă cu o piaţă financiară nedezvoltata duc la o creştere continuă a necesităţii de resurse proprii.

Pot fi folosite două metode de creştere a resurselor proprii a băncii: colectarea venitului ori mărirea numărului de acţiuni emise. În primul caz venitul se formează sub formă de crearea accelerată a fondului de rezervă şi alte fonduri ale băncii şi capitalizarea lor posterioara poate avea loc şi capitalizarea unei părţi a venitului la finele anului. Această metodă este cea mai puţin costisitoarea, ea nu necesită cheltuieli suplimentare care apar în cazul emiterii de noi acţiuni ori atragerii de noi acţionari. În acelaşi timp această înseamnă micşorarea dividentelor plătite acţionarilor, ceea ce poate clătină poziţia băncii pe piaţă.

 

Capitalul bancar: noţiune, definiţie şi funcţie

 

Băncile trebuie să îndeplinească o cerinţă minimă de capital. Capitalul reprezintă drepturile deţinătorului de capital la bancă. El este reprezentat în balanţă, în principal, prin valoarea stocului, a surplusului şi a câştigurilor reţinute. Necesitatea capitatului bancar este indiscutabilă şi se referă în primul rând la mijloacele alocate de către fondatorii băncii şi e compus, în general, de capital acţionar, rezerve şi profit nerepartizat.

Funcţiile principale a capitalului sunt:

de protecţie, presupune posibilitatea achitării în cazul lichidării băncii şi tot odată presupune menţinerea solvabilităţii băncii prin intermediul rezervelor ce permit asigurarea activităţii băncii, chiar şi în condiţii de apariţii a unor pierderi.

Operativă, constă în alocarea resurselor în vederea procurării activelor necesare la etapa iniţială a formării băncii, este utilizată mai târziu pentru asigurarea continuităţii băncii.

De reglamentare, se referă la posibilitatea de influenţare de către autorităţi de a fixa cerinţe faţă de mărimea capitalului băncii, determinând prin aceasta un raport între capital şi totalitatea operaţiunilor ce le poate efectua bancă.

Conform economistului Piter Rouse capitalul îndeplineşte funcţiile:

Mijloc de asigurare a băncilor contra falimentului

Asigură mijloacele necesare pentru crearea, organizarea funcţionarea băncii

Capital este un barometru al nivelului de creştere a băncii.

În pasivul bilanţului se referă toate sursele de formare a rezervelor bancare, ce sunt acumulate şi utilizate în efectuarea operaţiunilor active (activităţi profitabile). Mijloacele proprii ale băncilor reprezintă totalitatea fondurilor ce asigură o independenţa economică şi o stabilitate a funcţionării băncii. Aceste mijloace proprii sunt constituite din fondul statutar, fondul de rezervă, fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, profitul nerepartizat din perioadele curente şi precedente. Capitalul bancar e constituit din capitalul statutar compus din acţiuni simple, privelegiate, surplus de capital şi beneficiu nerepartizat. O altă sursă sunt obligaţiunile pe termen lung, alcătuite din împrumuturi subordonate, note capitale şi obligaţiuni, alte hârtii de valoare achitate din rezultatul vânzării acţiunilor, rezerve compuse din rezerve pentru cheltuieli neprevăzute, pentru plate dividentelor pentru acoperirea pierderilor etc. Rezervele bancare pot fi formate în mod obligatoriu (prin legislaţie, acte normative adoptate de instituţii autorizate) şi la iniţiativa băncii.

Funcţiile, rolul, mărimea capitalului propriu al băncilor au un specific aparte în comparaţie cu alte domenii ale economiei. Acest specific al activităţilor bancare este influenţat de calitatea de intermediar al băncii pe piaţa financiară care atrag sume mari de capital sub formă de depozite ale agenţilor economici a persoanelor fizice şi instituţiilor de stat, precum şi asigură o gestiune eficientă a acestor resurse, păstrarea acestora acordând totodată servicii specializate asigurând deponenţilor un profit sub formă de dobândă pentru capitalul depus.

Sistemul de asigurare a depozitelor într-o anumită măsură micşorează pericolul de retragere a depozitelor şi permite băncii să-şi menţină o cotă a resurselor proprii într-o proporţie mai mică, necesară pentru asigurarea lichidităţii. Activele băncii sunt prezentate sub diferite forme de obligaţii monetare, de regulă mult mai lichide şi mai uşor realizabile pe piaţa de cât activele companiilor nefinanciare îngheţate în active nemateriale. Acest moment asigura posibilităţi de asigurare şi acumulare a resurselor mobilizate şi micşorează corespunzător necesitatea în mărimea capitalului propriu. Ca rezultat a acestora, băncile şi alte instituţii financiare pot deţine o pondere mai mică capitalului propriu în totalul resurselor, deoarece băncile gestionează eficient şi utilizează diferite instrumente de atragere a rezervelor temporar disponibile.

Funcţiile de protecţie şi garanţie a capitalului armonizează activitatea în cazul apariţiei unor pierderi neprevăzute sau cheltuieli extraordinare. Necătând la faptul că băncile au formate diferite fonduri, pentru acoperirea pierderilor mai mari poate fi utilizat şi capitalul propriu al băncii, în acest caz fiind folosit numai capitalul acţionar al băncii şi nu cel împrumutat deoarece aceste resurse însăşi reprezintă creanţe pe datorie.

Capitalul social se formează în urma atragerii mijloacelor băneşti prin emisiunea şi înscrierea la acţiunile ce pot fi procurate contra mijloacelor băneşti. Capitalul social e format iniţial prin contribuţia cotelor fondatorilor, mai târziu prin emisiunea de noi obligaţiuni.

Mărimea capitalului social poate fi modificat în vederea majorării prin emisiunea de noi acţiuni sau sporirea valorii nominale a acţiunilor deja emise. În sensul reducerii capitalului social se poate face prin micşorarea valorii nominale a acţiunilor sau răscumpărarea unei părţi de acţiuni de la acţionari.

Capitalul social serveşte drept o formă de asigurare a garanţiilor îndeplinirii asumate de bancă. Emisiunea se efectuează la fondarea băncii prin distribuirea acţiunilor între fondatori, iar la mărirea capitalului social, prin lansarea unei noi emisiuni.

Băncile formează fonduri de rezervă pentru a asigura executarea obligaţiunilor faţă de clientela şi acoperirea pierderilor neprevăzute în procesul de activitate. Fondul de rezervă se formează în mărime de 25% din capitalul social al băncii. Mărimea necesară a fondului se formează din contul defalacarilor din profitul neimpozitabil al băncii în mărime de 5%, iar după completarea deplină, defalcările pot fi efectuate numai din profitul de după impozitare. Fondul de rezervă e destinat în special pentru:

plata dobânzilor pentru depozite în cazul insuficientei veniturilor

plata dividentelor fixe, anuale la acţiunile privilegiate

efectuare altor cheltuieli (sponsorizări, completarea fondului de risc, etc)

Profitul nerepartizat reprezintă suma profitului acumulat în procesul activităţii financiare, ce rămâne la dispoziţia băncii. La sfârşitul anului sumele rezultative de pe conturile băncii se transfera pe contul profitului. O parte din aceste sume sunt utilizate pentru plata dividentelor, iar o altă parte pentru plata impozitelor, transferurilor în diferite fonduri. Şoldul profitului nerepartizat este fondul resurselor băneşti ce rămâne la dispoziţia administraţiei băncii şi adunării generale a acţionarilor şi sunt utilizate conform planului strategic al băncii.

Băncile emit în circulaţie obligaţiuni pe termen lung care sunt numite în diferite surse diferit, anume pot fi numite:

note capitale

obligaţiuni neasigurate

Până în anii 40 aceste hârtii de valoare erau emise doar în cazuri excepionale, începând cu anii 60 au devenit un mijloc normal şi fregvent de mobilizare a resurselor. În general emisiunea notelor capitale şi a obligaţiunilor au crescut simţitor, însă ponderea lor în suma totală a capitalului băncii a rămas nesimnificativa. Avantajele emisiunei acestor obligaţiuni pentru banca constă în faptul că suma dobânzii care o plăteşte banca deţinătorilor acestor hârtii de valoare se scade din profitul impozabil, devidentele la acţiuni se scad din profitul după impozitare, aceasta fiind una din deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni. Deaceea o aşa formă de atragere a resurselor e mult mai avatajoasa decât emisiunea obligaţiunilor, multe ţări obligaţiunile pe termen lung nu sunt incluse în capitalul băncii doar figurează în componenţă obligaţiunilor totale ale băncii. În Republica Moldova obligaţiunile pe termen lung sunt emise pe termen mai mare de cinci ani, însă ele nu sunt incluse în capitalul băncii. Aceste hârtii formează doar nişte obligaţiuni ale băncii ce pot fi emise la valoarea nominală.

Băncile engleze emit în circulaţie acţiuni împrumutate. Acţiunile împrumutate sunt hârtii de valoare nominative emise pe termen mediu şi lung pe care băncile le distribuie pe piaţa financiară cu angajamentul de a le amortiza la un termen stabilit plata regulată a dividentelor, dividentele pentru ele fiind plătite şi în cazul când banca nu are profit.

 

Notele capitale sunt pe larg utilizate în SUA, în ultimii ani acestea au devenit tot mai solicitate, însă ponderea lor în capital rămâne nesimnificativa. Posesorii acestor hârtii de valoare nu beneficiază de dreptul de vot, însă procentele cheltuielilor legate de aceste note sunt acoperite din profitul de până la impozitare. Particularităţile obligaţiunilor pe termen lung constă în fapul că ele reprezintă hârtii de valoare de gradul II, subordonate, adică pretenţiile deţinătorilor acestor hârtii sunt satisfăcute celorlalţi creditori ai băncii. Aceste tipuri de obligaţiuni pe termen lung sunt emise şi puse în circulaţie de băncile mari, deoarece băncile mici nu au acces pe piaţa capitalului, iar plasarea acestor hârtii de valoare este foarte costisitoare. Băncile pot emite aceste tipuri de obligaţiuni în mărimea de 100% din capitalul acţionar şi 50% din cel excendintentar.

Determinarea mărimii capitalului atras reprezintă una dintre cele mai discutabile probleme din activitatea bancară. Unii economişti considera că mărimea capitalului trebuie determinată de piaţă, alţii susţin că mărimea capitalului trebuie să fie reglementat de organile autorizate deoarece părţile negative a reglării de către piaţă nu pot limita riscul falimentului, nu pot să susţină încredere faţă de bancă, să micşoreze pierderile asociaţiei băncilor şi a altor organe în cazul falimentului unei bănci asigurate. Acestea ar fi condiţiile pentru care băncile ar trebui să asigure mărimea minimă necesară a capitalului statutar pentru înregistrare şi să-l menţină pe toată perioada de activitate.

Informaţia referitoare la mărimea capitalului este cerută de majoritatea investitorilor, creditorilor, clienţilor.

Mărimea resurselor proprii ale băncii depinde de caracterul operaţiunilor active efectuate de ea. Orientarea activităţii băncii spre operaţiunile cu un grad înalt de risc necesita o mărire a resurselor proprii a acestor bănci. Resursele proprii necesare băncii şi mărimea acestor depinde şi de nivelul de dezvoltare a pieţii resurselor de creditare, precum şi de politica creditară promovată de banca centrală.

Din punct de vedere al băncii, o anumită rezervă de capital este dorită nu numai pentru protejarea deţinătorilor de capital în cazul falimentarii băncii, dar sporeşte şi încrederea clienţilor, pentru că solicitanţii de împrumuturi de afaceri, ca şi marii depunători sunt impresionaţi de raportul înalt de capital. Dezvoltarea relaţiilor de împrumut cu o bancă necesita timp, iar firmele prefera să împrumute de la banca până cel mult anul viitor. Totuşi, venitul marginal rezultat pe seama capitalului suplimentar se micşorează din acest punct de vedere. Să presupunem că o bancă deţine deja un stoc mare în raport cu datoriile sale, şansă de a da faliment este atât de mică încât suplimentarea capitalului nu va influenţa prea mult pe clienţii săi potenţiali.

Atâta timp cât rolul capitalului este de protecţie, volumul capitalului necesar unei bănci depinde de gradul de risc al activelor sale. Conform acetui lucru, raportul capital-active de că care băncile au nevoie depinde de activele care le deţin. Timp de mai mulţi ani, până în 1992, raportul între capital şi active s-a menţinut la 8%. În cadrul numitorului acestui raport capital-active, activele lipsite de risc, cum sunt deţinerile de valută şi asigurările guvernului pe termen scurt, au pondere egală cu zero; adică nu se va raporta nici un fel de capital la acestea. Dimpotrivă, activele supuse riscului, de exemplu asigurările guvernului pe termen lung vor avea o pondere de 30%, adică va trebuie să existe 2,4% capital. Activele cu cel mai mare grad de risc vor avea o pondere de 60% necesint 4,8% capital, în timp ce multe alte active, cum sunt împrumuturile de ipoteci şi împrumuturile de afaceri vor trebui să aibă o pondere de 100%, necesitând 8% de capital. Deasemenea este necesar un capital suplimentar în cazul în care raportul capital-active este neajustat pentru riscuri, în acest caz capitalul suplimentar va trebui să fie cel puţin 3%.

În acelaşi timp, cu cât o bancă deţine mai mult capital raportat la activele sale în dolari ea va câştiga mai mult. Să presupunem, de exemplu că banca câştigă un procent profit la totalul activelor sale. Dacă capitalul echivalează cu 10% din totalul activelor, atunci acest 1% profit de active reprezintă 10% profit pentru deţinătorii de capital la banca respectivă; de pe altă parte, dacă banca obţine aceleaşi câştiguri, dar raportul dintre capital şi totalul activelor este 5% atunci deţinătorii de capital câştiga 20% la capitalul lor. Pentru fiecare bancă există aşadar, un raport optim între capital şi active la care dezavantajul marginal al capitalului suplimentar se compensează.

La fondarea unei bănci are loc înscrierea închisă de acţiuni între fondatorii băncii. Conform actelor normative în vigoare, la fondarea băncii acţionare, toate acţiunile primei emisiuni trebuie să fie repartizate între fondatorii băncii la preţul nominal. În cazul când o dată cu transformarea unei bănci într-o bancă acţionară se măreşte şi capitalul, aceasta majorare se poate efectua numai pe seama depunerilor fondatorilor. În cazul când majorarea capitalului băncii se efectuează pe seama capitalizării altor fonduri, această sumă trebuie să fie repartizată între fondatorii băncii.

Prima emisiune de acţiuni a băncii trebuie să constituie doar acţiuni simple. Înregistrarea şi vinderea de către banca-emitent a acţiunilor de prima emisiune se eliberează de impozitare pe operaţiuni cu hârtii de valoare.

Emisiunea de acţiuni pentru majorarea capitalului statutar a unei bănci acţionare se permite doar după achitarea totală a acţionarilor care deţin acţiuni deja emise. Emisiunea adaugatoare poate cuprinde emisiunea atât simplă cât şi acţiuni privilegiate. Acţiuni privilegiate de diferite tipuri pot avea o valoare nominală diferită, pot oferi deţinătorilor lor unele drepturi, incluzând dreptul de vot. Plasarea acţiunilor adaugatoarea de către banca se crează sub formă de societatea de acţiuni de tip deschis. Acţiunile emise suplimentar de banca se plasează între fondatori şi alţi investitori (persoane publice sau juridice) care cumpără hârtii de valoare pe numele său şi pe contul său

 

Componenta şi stuctura capitalului bancar

 

Capitalul bancar e format din capital statutar, obligaţiuni şi rezerve. La rândul său, fiecare din aceste trei categorii conţin următoarele caracteristici: acţiuni simple, acţiuni privilegiate, surplus de capital şi beneficiu nerepartizat.

Acţiunile sunt hârtiile de valoare care confirmă dreptul proprietarului acestei acţiuni la o anumită parte a resurselor proprii a băncii, la primirea venitului din activitatea acestei bănci şi de regulă la dirijarea băncii. Acţiunile pot fi simple şi privilegiate. Toate obligaţiunile simple, indiferent de timpul emiterii emisiunilor, trebuie să posede o valoare nominală identică şi să permită proprietarilor acelaşi volum de drepuri.

Valoarea nominală a acţiunilor privilegiate nu trebuie să depăşească 25% din capitalul statutar a organizaţiei creditare. Este posibilă emisiunea diferitor tipuri de acţiuni privilegiate, în acelaşi timp, mărimea dividentelor,valoarea lichidităţii a fiecărei şi volumul drepturilor pe care le oferă trebuie să determinată de regulamentul organizaţiei creditare. În unele cazuri, acţiunile privilegiate pot avea dreptul de vot. Numărul de voturi de care va dispune proprietarul actiunei privilegiate trebuie să fie înregistrat în legislaţia organizaţiei proprietare.

Surplusul de capital este format din veniturile nerepartizate ale băncii. Acestei probleme întotdeauna s-au atras o atenţie deosebită, deoarece resursele proprii ale băncii sunt garanţia de bază pentru acoperirea diferitor pretenzii în cazul falimentarii băncii şi sursa de finanţare şi dezvoltare a operaţiunilor bancare, deaceea mărimea capitalului bancar influenţează puternic imaginea băncii. Termenul "surplusul de capital" reflecta imaginea generală a garanţiei băncii. Pentru evaluarea surplusului capitalului bancar se folosesc mai multe metode. Una din cele mai vechi metode, care pe larg se foloseşte şi în zilele noastre, este relaţia dintre capital şi suma depozitelor. În Statele Unite ale Americii, această metodă se utiliza încă de la începutul veacului, conform controlului asupra circuitului monetar la analiza balanţei băncilor naţionale. Cu toate acestea, există o lege conform căruia coeficientul în cauză nu trebuie să fie mai jos de 10%. Corporaţia federală de garantare a depozitelor a introdus în anii 1930-1940 un alt coeficient al surplusului de capital -- coeficienul capital-active. Reieşind din ceea că componenta şi calitatea activelor portofoliului bancar a fost unul din motivele principale ale fragmentelor. În ultimii ani, organele administrative bancare au început să utilizeze nişte metode mai complicate de evaluare a capitalului bancar şi surplusului lui. Totuşi metodă de bază a evaluării surplusului de capital conform convenţiei de la baza este coeficientului activelor riscante. La calcularea coeficientului activelor riscante a băncilor se folosesc doi indicatori ai capitalului: capitalul de bază şi capitalul de nivelul întâi. Capitalul suplimentar ori capitalul de ordinul doi care este format din:

Structura capitalului bancar se determina de către autorităţile superioare care activează în această sferă, dar în acelaşi timp ea poate fi determinată şi de către bancă. Structura capitalului propriu al băncii are un specific aparte în comparaţie cu cele domenii a economiei. Acest specific este caracterizat de mai multe nuanţe. Instituţiile bancare jucând un rol de intermediar pe piaţa financiară retrag resurse mari de capital de la persoane fizice şi instituţii de stat sub formă de depozite. Activele băncii sunt prezentate sub formă de obligaţii monetare şi de regulă sunt mult mai

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încheiere

"Resursele proprii ale băncii" – un component primordial în mecanizmul dificil al activităţii unei bănci comerciale, se doreşte un abecedar în paginile căruia să se găsească ceva din alfabetul unei teme care poate ocupa multe pagini în numeroase cărţi. Ea aduna, pe de o parte, o experienţă de mai mulţi ani, iar pe de altă parte are de muncă pentru a răsfoi o literatură a domeniului deloc săraca într-o ţară a Europei Occidentale.

Lucrarea în cauză n-a fost un tratat, diploma de ecomonie ci o simplă lucrare de curs cu idei, aplicaţii şi exemple culese din viaţă şi din literatură din care fiecare poate dispune ceea ce socoate util.

Tema abordată este o temă mult prea amplă pentru a cupride toate informaţiile, nuanţele dar pe măsură posibilităţii lucrarea formează un nucleu al mecanismului de activitate bancară. Astfel am abordat instrumentul principal activităţii bancare, resursele proprii. Banca fiind cea care mânuie acest instrument şi de mânuirea adecvată a acestui instrument depinde starea economică şi bunăstarea unei ţări întregi. Nu degeaba falimentarea unei bănci aduce după sine un dezastru în economie şi populaţiei ţării.

În urma studierii a mai multor cărţi am ajuns la următoarele concluzii şi rezultate. Prima idee este că studierea capitalului bancar nu trebuie să fie o înşiruire plictisitoare de fapte şi cu siguranţă că a învăţa despre acest subiect implica memorizarea unor termeni noi, ci înţelegerea unora dintre cele mai dificile probleme economice cu care se confruntă sistemul financiar-bancar din Republica Moldova, şi anume: care sunt dimensiunile şi limitele posibilităţilor de dirijare şi administrare a lor.

Mai ales cu schimbările care vor fi impuse băncilor de către conventiia de la Basel referitor la mărimea capitalului bancar şi la licenţierea băncilor. O problemă dificilă pentru sistemul financiar-bancar al Republicii Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografia

  1. Basno C., Dardac N., Floricel C. "Monedă, credit, bănci". Bucureşti 1994.
  2. Basno C., Dardac N. "Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată." Bucureşti 1996.
  3. Lucian Ionescu "Bănci şi operaţiuni bancare". Bucureşti 1997.
  4. Simona Gaftoniuc "Practici bancare internaţionale". Bucureşti 1995.
  5. Tomas Mayer "Bănci şi activitate bancară". Bucureşti 1995.
  6. Casian Angela "Banca comercială că întreprindere financiară".