1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Introducere

Evoluţia oricărei întreprinderi are loc în condiţiile schimbării tehnologice. Realizarea progresului tehnic presupune o infuzie masivă de capital, alături de o conducere performantă.

Potrivit opiniei unor autori consacraţi, „riscul reprezintă posibilitatea producerii unei pierderi, apariţiei unor dezavantaje, a unor perturbaţii sau chiar a distrugerii organizaţiei”.

Riscul de faliment a fost şi este în atenţia managerilor. Aceştia sunt interesaţi de bunul mers al ciclului de producţie, iar investitorii în recuperarea creditelor şi dobânzilor aferente. Mulţi cercetători şi organisme financiare au fost preocupaţi de elaborarea unor metode de predicţie a riscului de faliment. Procedeul folosit este tehnica statistică de analiză a caracteristicilor financiare ale societăţilor cu funcţionare normală şi a celor cu dificultăţi de gestiune economică şi financiară.

În acest sens, considerăm necesară elaborarea şi implementarea unor forme şi metode de gestiune, care ar asigura o creştere economică a întreprinderilor date şi ar satisface totalmente atât necesităţile membrilor cooperatori, cât şi pe cele ale populaţiei rurale.

În acest context, pentru evitarea şi depistarea preventivă a situaţiilor de insolvabilitate, sunt necesare definirea şi stabilirea condiţiilor ce pot genera această

stare şi specificarea căilor ce vor permite înlăturarea stării de criză şi vor atrage după sine asigurarea unei creşteri economice durabile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Riscul de faliment: noţiunea şi conceptul

Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face faţă unei tranzacţii financiare, respectiv incapacitatea sa de a rambursă la timp sumele împrumutate în condiţiile stabilite de comun acord cu terţii, în baza unui contract de creditare. El poate fi rezultatul apariţiei unor dificultăţi care iniţial, la efectuarea analizei şi în etapa evaluării şi aprobării creditului, nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derulării contractului, şi-au făcut apariţia. Prin urmare, procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii[1].

Noţiunea  riscuri de faliment prezentă anterior permit măsurarea performanţelor trecute ale întreprinderii, informînd în mică măsură asupra viitorului acesteia. Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid în timp. De aceea apare tot mai evidentă necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacţie la aceste noţiunii practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importanţă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situaţiei financiare pornind de la un ansamblu de rate.

Furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Această noţiune se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din doua grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăţi financiare şi un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabileşte o serie de rate, după care se determina cea mai bună combinaţie liniară de rate care să permită diferenţierea celor două grupuri de întreprinderi în riscurile de faliment.

Conceptul riscului de faliment presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice.

Cu toate acestea, greşelile de conducere, goana după un profit tot mai mare, o criză economică deosebită ca amploare sau apărută în mod neaşteptat, o panică sau orice combinaţie a acestor evenimente pot provoca falimentul societăţii de risc. În acest caz, în afară de acţionari, pot suferi pierderi şi clienţii creditori care şi-au plasat spre fructificare disponibilităţile temporare. În aceste condiţii, în alegerea societăţii riscului de faliment  de către agenţii economici şi persoanele fizice trebuie să se ţină cont de anumite criterii prudenţiale, deosebite ca importanţă.
Primul aspect avut în vedere vizează condiţiile de remunerare explicite pentru depozitele de economii la vedere şi la termen; riscului de faliment care oferă dobânzi nete superioare celor de pe piaţa pot fi considerate de la început unui risc de faliment superior pentru creditorul deponent[2].

În al doilea rînd, trebuie cunoscut modul de acces la credite şi condiţiile de creditare evidenţiate distinct, pe tipuri de clienţi şi de valute. De asemenea, este foarte util să se ştie avantajele oferite pe tipuri de servicii, unele necomisionate explicit: constituirea de depozite în cont curent, plata salariilor pe carduri pentru agenţii economici, viramentele între conturi curente, deschiderea de linii de credit, oferirea de garanţii  şi gradul de dezvoltare teritorială a reţelei de unităţi bancare.

Un alt criteriu de selecţie a societăţilor riscului de faliment de clientelă lor potenţială constă în oferta de facilităţi comisionate separat: schimb valutar, plăţi internaţionale, deschiderea de acreditive, oferta de sinteze economice sau financiar-valutare, prelucrarea datelor contabile, întocmirea rapoartelor financiare, gestiunea portofoliului de plasamente financiare pentru client.
Nu în ultimul rînd, un client bine informat asupra sistemului bancar, trebuie să cunoască gradul de soliditate al băncii alese, prin ansamblul indicatorilor de risc de faliment calculaţi pe baza rapoartelor financiare, îndeosebi indicatorii de solvabilitate. Desigur ca interpretarea acestor indicatori trebuie să se facă în raport cu nivelul indicatorilor pentru ansamblul băncilor  la un moment dat, dar şi în dinamică, avînd grijă să se asigure comparabilitatea datelor.

Teoria financiară modernă aduce însă nuanţări acestei definiţii, considerînd că nu trebuie pus semnul de echivalentă între probabilitate şi risc de faliment: probabilitatea constituie de fapt unitatea de măsura a riscului de faliment şi mijloc de cuantificare pentru acesta.

Riscul de faliment exprimă probabilitatea de producere a unui eveniment cu cunoştinţe adverse pentru instituţia bancara, iar expunerea la risc de faliment reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le-ar suporta aceasta.

Provocarea majoră o reprezintă reducerea riscului de faliment. Riscul de faliment poate avea un impact considerabil asupra valorii instituţiei financiar respective, atît un impact sub forma unor pierderi direct suportate, cît şi un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, acţionărilor, partenerilor şi chiar asupra autorităţii centrale de riscuri de faliment.

Conceptul şi noţiunea riscului de faliment  se bazează pe funcţia clasică a banilor şi anume aceea de intermediere în domeniul riscurilor financiare prin diviziunea lor.

Problema esenţială o reprezintă de regulă anticiparea riscului, iar în cazul apariţiei acestuia minimizarea şi ţinerea sub control[3].

Toate modelele de analiză a riscului de faliment, au la bază o funcţie scor pe baza căreia se determină cu aproximaţie, dacă firma va da faliment sau va avea rezultate economice performante într-o perioadă imediat următoare analizei.

Selecţia ratelor se face pe baza analizei factoriale a componentelor principale, în urma căreia se determină o funcţie scor prin metoda diferenţelor multiple. Ratele independente între ele elimină riscul înregistrării în funcţia scor a unor influenţe repetate ale aceluiaşi fenomen[4]. Nivelul optim minimizează erorile de clasament ale întreprinderilor. În practica economică occidentală au fost elaborate o serie de modele bazate pe funcţia scor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Conan şi Holder; modelul Centralei Bilanţurilor al Băncii Franţei.

Prin analiza discriminatorie a ratelor, E. Altman[5] a evidenţiat posibilitatea utilizării colective a indicatorilor selectivi în prevederea falimentului şi a elaborat un indice al falimentului prin ponderea următorilor indicatori selectivi:

X1 = Fond de rulment / Active totale

X1 este o măsură a flexibilităţii întreprinderii şi evidenţiază ponderea capitalului circulant în totalul activelor. Valori mari ale acestui raport indică folosirea eficientă a capitalului circulant.

X2 = Rezerve / Active totale

X2 este o măsură a capacităţii de finanţare internă a întreprinderii, fiind recomandată o valoare cât mai ridicată a acestui raport.

X3 = Profit brut / Total activ

X3 reprezintă rata de eficienţă a utilizării activelor fiind recomandabilă o valoare cât mai ridicată a acestui raport.

X4 = Capital social / Datorii pe termen lung

X4 reprezintă gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen lung.

X5 = Cifra de afaceri / Active totale

X5 reprezintă un indicator de eficienţă a activelor, respectiv rotaţia activului total prin cifra de afaceri.

Indicele falimentului este reprezentat de variabila financiară compozită (sectorul Z), calculată ca sumă ponderată a unor caracteristici financiare ale întreprinderii:

Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + 0,1X5

Dacă în funcţia scor se introduce nivelul cifric al caracteristicilor financiare X, specifice întreprinderii analizate, sunt posibile două cazuri:

  • dacă Z > 2,675, întreprinderea este nonfalimentară, deci dispune de o situaţie financiară solidă;
  • dacă Z < 2,675, întreprinderea este expusă falimentului, datorită situaţiei financiare precare.

În opinia profesorului Altman declinul unei întreprinderi avansează cinci faze[6]:

  1. apariţia semnelor de declin care, în multe cazuri, sunt desconsiderate: descreşterea profitabilităţii, a cifrei de afaceri corelate cu creşterea datoriilor şi descreşterea lichidităţilor;
  2. existenţa semnalelor clare pentru care nu se adoptă măsuri în ideea că acestea vor dispărea fără intervenţie;
  3. acţiune puternică a factorilor de declin cu agravarea accentuată a situaţiei financiare;
  4. colapsul şi imposibilitatea echipei manageriale de a acţiona prin măsuri corective;
  5. intervenţia, fie prin măsuri de redresare, fie prin declararea falimentului. Analiza contribuţiei ratelor în funcţia scor aduce un complex de informaţii care permite atenţionarea compartimentului decizional al întreprinderii cu întreprinderi din acelaşi sector de activitate contribuie la evaluarea caracterului conjunctural al unei situaţii date.

Conan-Holder au elaborat un model de analiză discriminantă prin care se determină probabilitatea ca o firmă să ajungă în stare de faliment. Funcţia scor aferentă acestui model este particularizată pe ramuri de activitate şi se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de salariaţi între 10 şi 500. Modelul a fost realizat în 1978 prin observarea a 31 de rate pe un eşantion de 190 întreprinderi mici şi mijlocii din care 50% au dat faliment în intervalul 1970-1975. Pentru industrie, funcţia scor re următoarea formulă:

Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 – 0,87X4 – 0,10X5, în care:

X1 - rezultatul brut al exploatării/datorii;

X2 - capital permanent /activ total;

X3 - valori realizabile şi disponibile/activ total;

X4 - cheltuieli financiare/cifra de afaceri;

X5 - cheltuieli cu personalul/cifra de afaceri.

Modelul Conan-Holder are rezultate notabile în predicţia evoluţiei pe termen scurt pentru mediul economic occidental, în ţara noastră fiind aplicabil numai în condiţiile falimentului legiferat, anulării subvenţiilor mascate, cu toate că numărul mic al ratelor incluse este un dezavantaj în contextul realităţilor româneşti.

Probabilitatea falimentului este stabilită în funcţie de valoarea funcţiei scor, aşa cum sunt prezentate datele în tabelul nr.1.

Tabelul 1 Determinarea falimentului cu ajutorul funcţiei scor

Funcţia scor (Z)

Probabilitatea falimentului

(întreprinderi industriale)

Negativ

0-2

2-4

>80%

75-80%

70-75%

Zonă cu risc mare de faliment

4-8,5

50-75%

Zonă de incertitudine

9,5

10,0

13,0

16

35%

30%

25%

10-15%

Zonă cu risc redus

         Sursa: www.ase.ro

Înlocuind în formula funcţiei scor obţinem următoarea valoare:

Z =0,1763, care la nivelul economiei româneşti modelul este pesimist datorită faptului că reevaluările au supradimensionat activele totale şi împrumuturile bancare pe termen mediu şi lung. Datorită faptului că la nivelul întreprinderilor moldoveneşti este atipică, modelul Conan-Holder indică o probabilitate de faliment foarte ridicată.

Aplicarea comparativă a modelelor Altman şi Conan-Holder la nivelul societăţii analizate a condus la rezultate divergente datorită fenomenelor atipice care se manifestă în economia moldovenească de tranziţie.

Investigarea clasică a riscului de faliment prin analiza funcţională, metoda ratelor, analiza dinamică şi analiza lichiditate-exigibilitate permite evidenţierea performanţelor trecute înregistrate în activitatea întreprinderii, capacitatea sa de previziune fiind limitată. Ca urmare a faptului că aceste metode nu permit o evaluare globală a riscului de faliment, s-a impus elaborarea unei metode de predilecţie a acestuia, metoda scorurilor. Scorul, ca indicator sintetic al fragilităţii financiare a întreprinderii, se calculează prin folosirea unei selecţii a ratelor considerate relevante pentru aprecierea riscului de faliment al acestuia. Se pune problema cunoaşterii şi gestionării acestui risc şi a plasamentelor de capital pe care investitorii le efectuează în întreprinderea respectivă.

Studiile întreprinse de W.H.Beaver[7] şi E. I. Altman[8] au evidenţiat faptul că un indicator sintetic compus dintr-o baterie de rate permite detectarea precoce a dificultăţilor întreprinderii şi, ca urmare, facilitează adoptarea de măsuri preventive încă de la primele semne de vulnerabilitate.

Metodologiile elaborate se bazează pe utilizarea unor indicatori financiari selectivi, construiţi sub forma ratelor. Evoluţia în timp a acestor indicatori contribuie la detectarea punctelor slabe şi forte ale întreprinderii, iar apoi la stabilirea unui scor, prin atribuirea unei ponderi fiecărei rate. Cercetările au fundamentat instrumente statistice ale analizei factoriale şi analizei discriminantului liniar folosite la stabilirea indicilor pentru riscul financiar.

 

  1. Situaţii de criză şi factori principali ce conduc la faliment

Prin definiţie, compania reprezintă un organism care are funcţii vitale, precum organismul uman: funcţia de producţie, comercială, financiar-contabilă, de resurse umane şi de cercetare-dezvoltare. Afectarea, în tot sau parţial, a acestor funcţii conduce la deteriorarea situaţiilor financiare pentru orice companie, indiferent de domeniul de activitate.

Din acest motiv este foarte importantă gestionarea eficientă a unei situaţii de criză care poate surveni în orice moment, cu un impact mai redus sau mai puternic asupra companiei.

 Pentru început, în scopul unei bune înţelegeri, trebuie să definim conceptul de criză. Există mai multe definiţii ale acestei stări, însă toate au cîteva caracteristici comune, şi anume: reprezintă un moment critic; se declanşează brusc, prin schimbarea rapidă si brutală a unei stări; se manifestă prin dificultăţi; reprezintă un moment periculos, o situaţie gravă, ce induce o perioadă de tensiune.

La nivelul companiei, o situaţie de criză poate fi generată de cauze interne, endogene sau externe, exogene[9].

Cauzele interne pot consta în: inexistenţa unui sistem de control intern sau funcţionarea defectuoasă a acestuia, daca există; inexistenţa codului intern de norme, reguli, standarde sau existenta formală şi a fişelor de post aferente personalului angajat; existenţa conflictului de interese, a concurenţei neloiale generate de conduite profesionale şi morale incorecte ale unor angajaţi;  empiric la nivelul companiei; expunerea companiei la diverse categorii de riscuri de faliment, fără un sistem eficient de gestionare a acestora; frauda interna.

Cauzele externe sunt, de regulă, imprevizibile, dificil de evitat, putînd fi extrem de diverse: conjuncturi potrivnice de piaţă; catastrofe: inundaţii, cutremure, epidemii, războaie convenţionale şi neconvenţionale etc.; schimbări legislative şi/sau instituţionale care pot afecta domeniul de activitate al companiei; campanii ostile împotriva firmei duse prin diverse medii de comunicare; preluări ostile, prin achiziţii, fuziuni sau alte procedee.

Odată generată, indiferent dacă din cauze interne sau externe, criza se manifestă rapid, efectele şi consecinţele putînd fi percepute imediat. Pierderile financiare, de imagine, poziţie pe piaţă etc. ale companiei pot fi majore sau minore, în funcţie de gradul de pregătire al acesteia de a acţiona în situaţii de criză. În multe situaţii companiile nu au putut rezista crizelor cu care s-au confruntat, ieşind de pe piaţa prin faliment sau închidere voluntară.

Însă ce tip de comportament şi atitudine ar trebui să aibă o companie aflată într-o situaţie decriză?

Practica internaţională în domeniu semnalează două tipuri de manifestări posibile: atitudine reactiva şi atitudine pro-activă. Probabil un mix al celor două tipuri de atitudini ar fi de preferat: comportamentul pro-activ ar trebui să însemne acceptarea ideii ca firma se află în situaţie de criză, iar odată cu aceasta punerea în aplicare a unui plan de acţiuni dinainte pregătit, în vederea minimalizării efectelor şi consecinţelor, depăşirii fazei critice şi apoi, în final, evaluării eventualelor pierderi suportate şi revenirii la situaţia de normalitate[10].

Comportamentul reactiv ar presupune, de fapt, aplicarea unui plan de răspuns, de reacţie, o atitudine ofensivă, care este condiţionat de necesitatea aplicării lui rapide, în perioada imediat următoare declanşării crizei, astfel încît să se opună reacţiei mediului în care compania îşi desfăşoară activitatea. O reacţie ostilă la adresa companiei poate adânci criză, efectele acesteia devenind mult mai greu de suportat, supravieţuirea companiei devenind incertă.
O combinare a celor două tipuri de comportament poate crea sinergia necesară depăşirii situaţiei de criză cu repercusiuni cît mai reduse.

Factorii principali au ajuns 37,1% din falimente, se referă, în special, la slăbiciunile şi poziţiile nefavorabile industriale. Factorii financiari care au cea mai mare pondere (47,3%) include  datoriile mari şi insuficienţa capitalului. Analiza efectuată de cercetători a arătat că cea mai mare parte a factorilor financiari  de faliment se referă la erori grave, judecăţi eronate, lipsa capacităţii de predicţie financiară

 

  1. Legislaţia privind insolvabilitatea în Republica Moldova

 

După declararea independenţei în Republica Moldova s-a purces la elaborarea unui nou sistem juridic menit să asigure trecerea de la o economie centralizată la o economie liberă. Printre primele acte normative adoptate de Parlamentul Moldovei a fost şi Legea cu privire la faliment nr. 851-XIl din 3 ianuarie 1992.

Legea respectivă cuprindea cinci capitole divizate în 31 de articole. Normele acesteia erau aplicabile persoanelor juridice şi fizice "care practică activităţi economice şi administrative nereuşite (ineficiente) şi nu este în stare să-şi achite" datoriile al căror termen a expirat. Evident că cercul de subiecte supus falimentului era foarte larg, era foarte largă şi imprecisă formularea temeiului de pornire a falimentului. Acţiunile privind falimentul erau examinate de Arbitrajul de stat. Conform normelor acestei legi, debitorilor li se putea aplica fie procedura de reorganizare, fie procedura de lichidare[11].

Cel mai mare merit al acestei legi a fost de a trezi curiozitatea juriştilor şi întreprinzătorilor şi de a aduce la cunoştinţa acestora mecanismul existent de încasare forţată a creanţelor ajunse la scadenţa, diferit de urmărirea individuală cunoscut în procedura civila. Aplicarea în practică a acestei legi aşa şi nu a avut loc. Deşi au fost înaintate cereri cu privire la iniţierea procedurii de faliment, hotărâri de declarare falită nu au fost adoptate. De aici şi nivelul imperfect al acestei legi. Dar cel mai important motiv, a fost lipsa de pregătire a celor care trebuia să execute aceste norme, precum nu erau gata nici premisele care ar fi contribuit la punerea în aplicare a instituţiei falimentului. De exemplu, obligaţia impusă Guvernului privind aducerea în concordanţă cu legea respectivă a propriilor acte normative, obligaţie care, de fapt, nu a fost onorată.
Aceste motive au cauzat elaborarea şi adoptarea la 26 martie 1996 a unei noi Legi cu privire la faliment nr. 786. În scurt timp după intrarea în vigoare a acestei Legi a fost identificat un şir de lacune a căror înlăturare s-a încercat prin legile de completare şi modificare. În scopul executării Legii nr.786/1996, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. l 143 din 10.12.1997 prin care au fost puse în aplicare trei regulamente: Regulamentul cu privire la Comisia de eliberare a licenţelor de stat pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment, Regulamentul cu privire la modul de eliberare a licenţelor pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment şi Contractul-model încheiat între adunarea creditorilor şi administratorul procesului de faliment.
O modalitate extrajudiciară de tratare a debitorilor insolvabili în Moldova a fost reglementată de Legea restructurării întreprinderilor nr. 958/1996 şi Legea restructurării întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr.392/1999[12].

În lipsa unui fond statistic documentar privind insolvenţa în Republica Moldova, atât elaborarea actelor normative în cauză, cât şi orice măsuri guvernamentale privind fenomenul insolvenţei, au la bază doar experienţa internaţională insuficient studiată şi cazuistică individuală naţională, insuficiente pentru racordarea acestui fenomen la realităţile Republicii Moldova şi la constituirea unei teorii specifice insolvenţei în acest stadiu în Republicii Moldova. Aceasta este una din cauzele reglementării incoerente, incomplete şi instabile a insolvenţei, modificării repetate, fluctuaţiilor decizionale şi aplicării discreţionare a legislaţiei în domeniu. Este uşor de înţeles şi, în cea mai mare parte, cunoscut că, în situaţia unei insuficiente reglementări a oricărui fenomen, cum este şi cel al insolvenţei, îşi fac loc şi apar sub cele mai diverse  forme corupţia şi influenţa politică şi administrativă asupra dinamicii, modului de soluţionare practică şi de finalizare a aplicării procedurilor legale ale insolvenţei.

În acest sens, presa a fost aceea care ne-a oferit cazuri privind implicarea la vedere ori ascunsă a factorului politic, a celui guvernamental ori a organelor de supraveghere sau de conducere în „falimentare dirijată” a unor societăţi care au fost ulterior „răscumpărate” în ascuns tot de cei care au sprijinit atingerea acestei stări.

Fenomenul a fost scos la lumină în unele cazuri şi, cu toate acestea, nu avem cunoştinţă de cauzele şi măsurile legale dispuse pentru sancţionarea şi atragerea în răspundere a persoanelor vinovate de atingerea acestei stări.

O concluzie generală privind insolvenţa, stimulatoare pentru viitor, este aceea că în Republicii Moldova teoria a rămas profund tributară cerinţelor practice, iar practica nu a putut oferi până în prezent informaţiile necesare dezvoltării şi aprofundării teoretice a acestui fenomen.

Dacă în Republicii Moldova fenomenul insolvenţei a fost insuficient studiat, pe plan internaţional a făcut obiectul unor ample şi profunde studii oferind răspunsuri la întrebări şi suport la deciziile guvernamentale.

         Procedura de insolvabilitate în Republica Moldova se intentează şi se desfăşoară în concordanţă cu Legea insolvabilităţii nr.632/2001 şi Codul de procedură civilă. Scopul procesului de insolvabilitate este stipulat la art.1 al legii menţionate şi se rezumă la satisfacerea colectivă a creanţelor creditorilor din contul

patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii planului sau a procedurii de lichidare a patrimoniului lui şi distribuirea produsului obţinut.

Insolvabilitatea, în sensul Legii nr.632/2001, presupune cumularea a două condiţii: incapacitatea debitorului de a-şi onora obligaţiile pecuniare ajunse la scadenţă; şi existenţa unei hotărâri judecătoreşti de intentare a procesului de insolvabilitate împotriva acestuia.

Insolvabilitatea ca stare de fapt este o premisă a celei de-a doua condiţie, adică a intentării procesului judiciar. Faptul acesta rezultă din art.22, potrivit căruia, intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa unui temei, şi anume incapacitatea de plată sau supraîndatorarea. Existenţa temeiului de insolvabilitate nu duce în mod obligator la adoptarea unei hotărâri de intentare a procesului de insolvabilitate. Nu va fi intentat proces de insolvabilitate în cazurile stabilite în Codul civil, la art.93 alin.(3) şi în Legea nr.632/2001, la art.153. Potrivit

codului civil, lichidatorul nu este obligat să declare starea de insolvabilitate dacă toţi creditorii convin să fie continuată procedura de lichidare şi acceptă satisfacerea

creanţelor în proporţii reduse (art.93 alin.(3). Potrivit art.153 din Legea nr.632, instanţa nu va intenta proces de insolvabilitate dacă va stabili că masa debitoare a insolvabilului nu acoperă cheltuielile procesului de insolvabilitate.

Dacă procedura vendetio bonorum începea numai atunci, când debitorul nu-şi plătea creditorul şi obligaţia ajunse la scadenţă, legislaţiile moderne permit iniţierea procesului la o etapă mai timpurie când debitorul încă nu este în încetare de plăţii, iar activul excede pasivul. Inspirându-se din legislaţiile unor state cu economii avansate, legiuitorul din Republica Moldova a reglementat posibilitatea iniţierii procesului de insolvabilitate şi de către însuşi debitorul şi chiar atunci când acesta încă mai este solvabil, dar există indici că în viitor starea financiară se va înrăutăţi.

Astfel, potrivit art.25 din Legea nr.632/2001[13], debitorul are dreptul să depună cerere introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate dacă există pericolul intrării lui în incapacitate de plată. Pericolul intrării în incapacitate de plată există atunci când din evidenţa contabilă ţinută de întreprinzătorul persoană fizică sau juridică rezultă că peste o perioadă de timp nu-şi va putea onora obligaţiile faţă de creditorii săi. Art.26 din aceiaşi lege prevede că debitorul, este obligat să depună cerere introductivă dacă conştientizează că executarea integrală a creanţelor unui sau ale mai multor creditori face imposibilă satisfacerea integrală în viitor a creanţelor celorlalţi creditori. Aceeaşi obligaţie o are debitorul aflat în proces de lichidare dacă se constată că activele sunt insuficiente pentru satisfacerea integrală a creanţelor (art.93 C. civ.). Dacă administratorul sau lichidatorul insolvabilului nu a depus în termenul stabilit de art.26 cererea introductivă, poartă răspundere subsidiară pentru toate obligaţiile debitorului născute după data la care trebuia să depună cerere.

Creditorul persoană fizică sau juridică poate fi îndreptăţit să depună în instanţa competentă cerere de intentare a procesului de insolvabilitate împotriva debitorului său, dacă are o creanţă ajunsă la scadenţă şi numai dacă debitorul a fost

prevenit despre intenţia de iniţiere a procedurii judiciare. Plenul Curţii Supreme de

Justiţie în Hotărârea nr.34 din 22.11.2004 a considerat că pot cere intentarea procesului de insolvabilitate creditorii „care au creanţe pecuniare, certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului debitorului”.

Ca şi în procedura vendetio bonorum când creditorul trebuia să demonstreze existenţa creanţei şi deci dreptul său asupra patrimoniului debitorului, în instanţa judecătorească competentă din Republica Moldova trebuie să se demonstreze atât existenţa creanţei cât şi starea de insolvabilitate a debitorului. Ori, dacă debitorul nu a achitat o datorie din alte motive decât insolvabilitatea, procesul nu va fi intentat.

Potrivit art.22 din Legea nr.632/2001 sunt temeiuri pentru intentarea procesului judiciar împotriva debitorului insolvabil dacă a survenit incapacitatea de

plată (insolvenţa, lipsa de numerar) şi supraîndatorarea (insuficienţa de active). Incapacitate de plată sau insolvenţa este definită ca o stare de dezechilibru financiar a întreprinzătorului debitor bazată pe lipsa de lichidităţi[14]. Debitorul este insolvent dacă nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă din lipsă de mijloace

băneşti. Dar dacă debitorul ar întreprinde suficiente măsuri de transformare în bani

a unor active materiale sau imateriale, urgentează încasarea creanţelor de la proprii

debitori ori întreprinde alte măsuri de eficientizare a activităţii banii pot să apară.

Supraîndatorarea, numită în doctrină ăi insolvabilitate[15] sau insolvabilitate absolută este definită ca acea situaţie financiară a debitorului în care valoarea bunurilor nu mai acoperă datoriile. Dezechilibrul financiar al debitorului în cazul supraîndatorării arată un excedent al pasivelor faţă de active, şi nu neapărat ca să se

afle în încetare de plăţi. Aceasta stare înseamnă că creditorii nu pot fi satisfăcuţi pe

deplin din activele rămase şi devine justificată intervenţia justiţiei.

Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează, în şedinţă

judiciară, la care sunt invitaţi debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu şi alte persoane interesate. După audierea participanţilor

la proces, analizarea materialelor prezentate şi stabilirea temeiului de insolvabilitate, instanţa emite o hotărâre de intentare a procesului de insolvabilitate.

Dacă se intentează procesul, instanţa se va pronunţa asupra tuturor măsurilor

care trebuie aplicate faţă de debitor, inclusiv va desemna administratorul insolvabilităţii va indica locul, data şi ora adunării de raportare a creditorilor şi a adunării de validare a creanţelor; precum şi apelul către creditorii debitorului insolvabil de a-şi declara creanţele în instanţă.

Spre deosebire de procesul vendetio bonorum în care pretorul desemna pe curator bonorum să supravegheze bunurile, iar pe magister bonorum să le vândă la

licitaţie, în procesul insolvabilităţii reglementat în legislaţia RM administratorul insolvabilităţii îndeplineşte funcţia şi de supraveghetor al bunurilor şi de vânzător al acestora. Mai mult ca atât el este îndreptăţit să caute şi acele bunuri ale debitorului care nu sunt în posesia acestuia şi să le revendice pentru a suplimenta masa debitoare şi a satisface cerinţele creditorilor în proporţii mai mari.

Administratorul insolvabilităţii este cel care va reprezenta debitorul în raport

cu terţii până la închiderea procesului de insolvabilitate. De asemenea odată cu pronunţarea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispoziţie şi de administrare asupra propriului patrimoniu şi acestea trec de drept la administratorul insolvabilităţii.

În procesul vendetio bonorum dacă în timp de o lună de la data publicării avizului de vânzare de către curator bonorum, debitorul nu plătea creditorul şi nici nu aducea un garant, creditorii îl desemnau pe magister bonorum, care la rândul său avea scopul de a vinde la licitaţie publică bunurile falitului. Spre deosebire de procesul din Roma Antică Legea nr. 632/2001 prevede că, după intentare procesul de insolvabilitate se desfăşoară în continuare ca un proces de lichidare a patrimoniului[16] (bunurilor) debitorului şi de repartizare între creditori a banilor obţinuţi. Dacă însă debitorul sau administratorul insolvabilităţii propune, iar adunarea creditorilor şi instanţa de judecată acceptă, faţă de debitorul insolvabil poate fi aplicată procedura planului. Astfel, în sensul Legii nr.632/2001, procesul de insolvabilitate poate avea două faze: procedura planului şi procedura de lichidare a patrimoniului.

Procedura planului are ca scop restabilirea solvabilităţii debitorului, ori executarea obligaţiei într-un alt mod decât vânzarea bunurilor debitorului.

Procedura planului poate fi aplicată numai dacă planul propus este acceptat de creditori şi confirmat de instanţa de judecată. În această procedură, titularul dreptului de gestiune şi dispoziţie asupra bunurilor şi al dreptului de reprezentare a

debitorului rămâne a fi conducătorul acestuia, desemnat de adunarea generală a asociaţilor, iar administratorul desemnat de instanţă supraveghează doar activitatea

acestuia.

Procedura de lichidare a patrimoniului, are ca scop vânzarea bunurilor debitorului, împărţirea între creditori a sumelor obţinute, lichidarea statutului de întreprinzător al debitorului şi radierea lui din Registrul de stat. Procedura de lichidare se aplică întotdeauna când nu există temei de redresare a debitorului, precum şi atunci când procedura planului nu şi-a atins scopul.

Procedura de lichidare începe cu desesizarea debitorului (ridicarea dreptului acestuia de a administra şi a dispune de bunurile din patrimoniul său) şi intrarea în funcţie a administratorului desemnat de instanţă. Ca urmare a desesizării, debitorul nu mai poate sta în justiţie ca reclamant sau pârât; locul lui va fi luat de administrator.

Administratorul, îndată ce intră în funcţiune, pentru a asigura drepturile creditorilor şi a preveni acţiuni păgubitoare din partea conducătorului, asociaţilor (fondatorilor), persoanelor cu funcţie de răspundere ale debitorului, precum şi din partea unor creditori, întreprinde măsuri de conservare a activelor debitorului, inclusiv sigilează bunurile şi documentele debitorului, instituind o pază de nădejde

asupra lor. Administratorul este obligat să primească bunurile şi documentaţia debitorului, încheie un act de predare-primire a bunurilor şi a documentelor predate

de către debitor, să facă, după caz, inventarul bunurilor. Inventarul marchează trecerea bunurilor din administrarea conducătorului debitorului către administratorul insolvabilităţii. Inventarul trebuie să indice valoarea de bilanţ şi, în

măsura posibilităţii, valoarea de piaţă a fiecărui bun. Din momentul încheierii inventarului, administratorul devine responsabil de bunurile consemnate în el, urmând să ia toate măsurile care se impun pentru conservarea lor[17].

În procedura de lichidare a patrimoniului administratorul insolvabilităţii urmează să determine masa debitoare a insolvabilului şi să întreprindă măsuri eficiente de completare a ei prin revendicarea bunurilor, de încasare a creanţelor, anulare a unor contracte; să determine masa pasivă (datoriile) debitorului prin întocmirea tabelului de creanţe; să vândă bunurile insolvabilului la cel mai bun preţ, utilizând întregul arsenal de mecanisme ale economiei libere (licitaţii, burse, negocieri etc.); să distribuie banii realizaţi de la vânzarea bunurilor între creditori în ordinea stabilită de lege; să prezinte instanţei rezultatul distribuirii, care decide închiderea procesului şi radierea insolvabilului din registrul de stat.

Procedura vendetio bonorum începea la cererea creditorului sau creditorilor urmăritori şi nici curator bonorum şi nici magister bonorum nu erau obligaţi să caute alţi creditori ai celui insolvabil. De aceea din banii obţinuţi de la vânzarea bunurilor debitorului era executată numai cerinţa creditorilor iniţiali. În legislaţiile contemporane inclusiv în cea a Republicii Moldova instanţa de judecată face publică hotărârea sa şi îndeamnă toţi creditorii să-şi declare pretenţiile faţă de cel insolvabil. Creanţele declarate şi validate urmează a fi satisfăcute conform claselor de creditori (creditori garantaţi, creditori chirografari şi creditori ai masei).

Creditorii chirografari la rândul lor se divizează şi ei în mai multe categorii, şi fiecare categorie de creditori dobândeşte dreptul de a fi plătit numai dacă sunt satisfăcute integral cerinţele creditorilor din rândul anterior.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CONCLUZII

Riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor. Gestiunea riscurilor nu este altceva decât ansamblul instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor organizatorice necesare întreprinderilor pentru a reuşi.

         Fiecare întreprinzător, trebuie ca odată cu evaluarea resurselor să cuantifice riscul pe care îl implică angajarea sa într-o anumită afacere.

Pe de altă parte, odată cu finalizarea investiţiei, agentul economic trebuie să monitorizeze permanent modul de recuperare a investiţiei din veniturile încasate, în vederea preîntâmpinării eventualelor riscuri.

În scopul gestiunii întreprinderii insolvabile cooperatiste, este necesară o legislaţie stabilă şi bine formulată, care să nu afecteze realizarea procedurii de restructurare.

Problemele gestiunii anticriză a întreprinderilor cooperatiste includ în sine aspectele aferente depistării stării de insolvabilitate, determinarea volatilităţii întreprinderii şi prognozarea crizelor.

Efectele care determină starea de faliment a activităţii se află în conducerea contabilităţii precum şi în modul de adaptare la schimbări care determină apariţia unor factori de risc si anume: un volum de lucru peste posibilităţile reale ale firmei, care generează probleme de lichiditate; o structură inadecvată a capitalului în sensul scăderii ponderii capitalului propriu în capitalul total.

Toate aceste cauze produc simptomele de faliment, care constau în ultimă instanţă într-o stare financiară nefavorabilă.

Stabilitatea activităţii întreprinderilor este determinată de situaţia resurselor financiare deţinute, repartizarea şi folosirea lor, de starea ce ar asigura dezvoltarea acesteia pe baza creşterii venitului şi a capitalului, păstrând, în condiţiile de incertitudine, nivelul respectiv de lichiditate şi credibilitatea.

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

Legi şi acte normative

  1. Legea Republicii Moldova a Insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001. //Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11. 2001.
  2. Lege privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr. 206 din 07.2006. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126 din 11.08.2006

 

Monografii

  1. Bătrâncea M., Batrancea L.-M. ”Analiza financiara a întreprinderii”. Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2004.
  2. Beaver W.H.,1967 - Financial ratios as predictors of failure. Journal of Accounting Research, vol.5, 1967.
  3. Botnari N., Finanţele întreprinderii, ASEM, - Chişinău: Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2006.
  4. Bran P., 1994 - Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale. Ed. Economică, Colecţia Ghid Personal, Bucureşti.
  5. Ciurariu G., 2004 - Diagnoza şi prognoza în analiza rentabilităţii şi riscului firmei. Ed. Tehnică, Didactică şi Ştiinţifică CERMI, Iaşi, 2004.
  6. Cobzari L., Restructurarea sistemului financiar al economiei în tranziţie a Republicii Moldova: Autoreferatul tezei de doctor habilitat în ştiinţe economice – Chişinău, 1999.
  7. Cornescu V., Druica E.” Întreprindere, management, profit”, Bucureşti: Editura ALLBeeck, 2005.
  8. Dalina Dumitrescu, Dragotă V., Ciobanu A., Evaluarea întreprinderilor, - Bucureşti: Editura Economică, 2002.
  9. Elliot B., Elliot J. Financial Accounting & Reporting,Pearson Education Limited,U.K, 2002.
  10. Ioniţă I., Bănacu Cr. S., Stoica M., Evaluarea organizaţiilor, - Bucureşti: Editura Economică, 2004.
  11. Isfănescu A., Stănescu C., Analiza economică şi financiară, Ed. Tribuna Economică, 1997.
  12. Niculescu M., Robu V., Mărgulescu D. (coord.), Analiza economico-financiară a societăţilor comerciale, Tribuna Economică, 1994.

 

[1] Ciurariu G., 2004 - Diagnoza şi prognoza în analiza rentabilităţii şi riscului firmei. Ed. Tehnică, Didactică şi Ştiinţifică CERMI, Iaşi, 2004, p.123

 

[2] Ibidem, p.129

[3] Rusu C., Voicu M., 2001 - Managementul pe baza centrelor de responsabilitate. Ed. Economică, Bucureşti, p. 67

[4] Ciurariu G., 2004 - Diagnoza şi prognoza în analiza rentabilităţii şi riscului firmei. Ed. Tehnică, Didactică

şi Ştiinţifică CERMI, Iaşi, 2004, p.203

 

[5] Altman E. I. Financial ratios, discriminant analysis and the prediction of corporate bankruptcy. Journal of Finance, vol. 23, sept 1968.

 

[6] Ciolacu O. Ş., 1996 - Analiza situaţiei economico-financiară a firmei. În Adevărul economic, nr. 32-33, Caiete

de management, p. 4.

 

[7] Bran P., 1994 - Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale. Ed. Economică, Colecţia

   Ghid Personal, Bucureşti, p.261.

[8] Altman E. I. op. cit., p. 59.

 

[9] Băicuşi A., Ivoniciu P., Analiza riscului de faliment prin metoda şcorurilor, Revista Finanţe, Bănci, Asigurări, nr.4/1998.

 

[10] Ibidem, p. 22

[11] www.dejure.md

[12] Ibidem

[13] Legea Republicii Moldova a Insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001. //Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11. 2001.

 

[14] Ibidem

[15] Ţândăreanu Nicoleta, Procedura reorganizării judiciare, Bucureşti, 2000, p.35.

 

[16] Conform art.2 din Legea nr.632/2001, prin lichidare a patrimoniului se înţelege o procedură, aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate, care constă în valorificarea masei debitoare pentru obţinerea de mijloace băneşti în vederea satisfacerii creanţelor şi care finalizează cu lichidarea debitorului ca subiect de drept.

 

[17] Legea Republicii Moldova a Insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001. //Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11. 2001.

 

Загрузка...