1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 

Introducere

Economia mondială a evoluat diferit, în funcţie de tendinţele manifestate la nivel global de-a lungul timpului, înregistrând o dinamică pronunţată în ultimii douăzeci de ani.

Economia mondială este formată din statenaţionale, care constituie celulele de bază.

Economia mondială este puternic influenţată de acţiunile statelor naţionale, a corporaţiilor transnaţionale şi a organizaţiilor regionale (UE,NAFTA, MERCOSUR, ASEAN, etc.).

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe. Dezvoltarea economiilor naţionaledetermină adâncirea diviziunii mondiale a muncii,care conduce la adâncirea relaţiilor dintreeconomiile naţionale la nivel comercial, valutar şi financiar.

Economiei mondiale îi este propice concurenţa între agenţii economici. Concurenţa conduce la o„selecţie naturală” a agenţilor economici, în raportcu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială,ceea ce dă impuls progresului economic.

Economia mondială se caracterizează prin ciclitatea activităţii economice, prin alternarea fazelor de creştere economică şi a fazelor de recesiune, în diferite zone ale globului.

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 1. Procesul evolutiv al economiei mondiale

 

Foarte mult timp, de la începuturile societăţii omeneşti și mult timp după perioada revoluțiilor industriale, schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. Economia avea un caracter închis, tinzând în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului.

În evoluția economiei mondiale de o importanță crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice, ce au permis includerea în circuitul economic al unor vaste regiuni de pe glob. Acest lucru s-a constituit într-un impuls dat vieții economice și comerțului în egală măsură, creșterile acestuia fiind evidente și într-un ritm nemaiîntâlnit. Acest lucru s-a datorat în mod deosebit faptului că principalii piloni ai economiei perioadei respective (Europa și America) erau „specializau" în producția diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America și reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni.

Sfera spațială a schimbului de mărfuri se extinde treptat, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond, astfel încât se poate considera că secolul XVI este secolul apariției pieței mondiale. Constituirea pieței mondiale nu putea rămâne fără efecte majore în ceea ce privește producția și schimbul de bunuri. Apariția pieței mondiale a stimulat apariția și dezvoltarea manufacturilor, care, la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerțului exterior și trecerea de la o economie închisa, destinată satisfacerii la nivel primar a autoconsumului, la o economie orientată către piață, către schimb.

În această perioadă se constată unele obstacole în calea deschiderii totale a economiei, obstacole ce nu vor putea fi înlăturate decât la începutul secolului XIX, o dată cu prima revoluție industrială. Aceste obstacole, de origine politica, economică și chiar extraeconomica (lipsa centralizării puterii politice, natura relațiilor de schimb între state și coloniile lor, relații bazate pe exploatare de tip colonial în primul rând, și nu pe un excedent intern al producătorilor) vor fi treptat depășite o dată cu progresul tehnic, ceea ce va duce la o creștere a productivității muncii, cu înlăturarea regimurilor feudale refractare la progres, urmată de o centralizare statala și, nu în ultimul rând, perfect— normelor jundice, care vor duce la o „disciplinare" a relațiilor comerciale, creându-se, în acest fel, premisele pentru apariția economiilor naționale ca entități de sine stătătoare. Odată formate, economiile naționale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluției industriale, pentru un avânt al factorilor de producție, care, însă, se va produce în mod neuniform.

Se conturează o tendință de specializare internațională în producție, apare o nouă diviziune socială a muncii, cea mondială, se dezvolta un schimb reciproc de activități care depășește limitele microeconomicului, făcând trecerea către internaționalizarea economiei. Dezvoltarea economiilor naționale a determinat adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care, la rândul ei, a constituit baza obiectivă a interrelațiilor dintre economiile naționale.

Odată constituită, economia mondială unică nu reprezintă un proces finit, dezvoltarea va continua, structura sa vă deveni tot mai complexă; totodată, pe măsura dezvoltării producției, a revoluționarii mijloacelor de transport, a telecomunicațiilor și a tehnologiei informației se vor crea condițiile materiale spre un nou salt, spre un nivel superior al schimbului reciproc de activități. Ținând

seama de toate acestea, este evident că „...lumea care va rezulta din prezența rearanjare a valorilor, credințelor, structurilor economice și sociale... va fi diferită de ceea ce și-ar putea imagina oricine astăzi. Este cert că în materie de politica am trecut de la cei patru sute de ani ai natiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-națiune va fi mai degrabă una dintre unitățile de integrare politica, și nu unică. Va fi o componentă - deși încă una cheie - a ceea ce eu numesc «politica post-capitalista», un sistem în care statele transnaționale, regionale, statele-natiuni și structurile locale, chiar tribale, vor concura și vor coexista". În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naționale, societățile transnaționale, organizațiile economice internaționale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde și elemente derivate, de legătură: piața mondială, relațiile economice internaționale, diviziunea internațională a muncii, ordinea mondială.

Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naționale, statele suverane, sunt constituenții fundamentali. Întregul eșafod instituțional modern are la baza statul suveran. Chiar dacă în ultima vreme sunt tot mai multe voci care consideră că sub impactul globalizării, statul națiune și economiile naționale în formă actuală nu mai au un viitor îndelungat, este puțin probabil că acestea să dispară.

Economia națională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activități între membri unei comunități umane pe ansamblul teritoriului unui stat național. O economie națională nu poate fi definită în afara unui teritoriu național și a unei populații. De asemenea, o economie presupune existența unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituțional al unei țări și a unui aparat de producție capabil să valorifice resursele, să creeze valoare și să îmbogățească națiunea. Caracterizarea economiilor naționale se poate face avându-se în vedere mai multe aspecte. În afara celor demo-geografice, care au în vedere dimensiunea teritoriului sau mărimea populației, din punct de vedere economic cele mai utilizate criterii de clasificare sunt cele legate de dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflecta potențialul economic al unei țări) sau de nivelul de dezvoltare al țării respective. PIB reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenții unei țări. PNB este rezultatul activității naționalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce acționează pe teritoriul țării respective și se adauga activitatea naționalilor ce acționează în afara granițelor. Țara care are cel mai mare potențial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte țări aflate în topul țărilor cu cel mai mare potențial economic. Cel mai utilizat criteriu de clasificare a țărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noțiune complexă, ce desemnează, în ultimă instanță capacitatea unei țări de a satisface cerințele de bază și de a crea bogăție pentru cetățenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci și sociale, cum ar fi speranța de viață sau nivelul de educație, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe. Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, țările se grupează în țări dezvoltate și tari în dezvoltare. Țările dezvoltate sunt mult mai omogene decât cele în dezvoltare. Cele mai multe dintre țările lumii fac parte din grupul țărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de tari avansate sunt și tari extrem de sărace. PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizați indicatori la scara mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflecta eficientă de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituțiile internaționale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul prețurilor este diferit de la o țară la alta și, deci, valoarea banilor nu este aceeași.

Alături de PIB pe locuitor, în definirea nivelului de dezvoltare se înscrie și structura economiei. Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar, care cuprinde agricultură și industria extractiva, sectorul secundar, cu accentul pe industria prelucrătoare și sectorul terțiar, cel al serviciilor. În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie și indicele dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităților de a alege ale omului, (... ) de asigurare unei vieți lungi și sănătoase, a unei educații și a unui standard decent de viață", se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educație (rata de alfabetizare și anii de școală) și standardul de viață (PIB real pe locuitor).

Ordinea economică internațională exprima modalitatea de organizare în timp și spațiu a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care exista între componentele sistemului economic mondial.

Puterea în relațiile internaționale exprima capacitatea unei națiuni de a utiliza activele sale tangibile și intangibile, astfel încât aceasta să influențeze comportamentul altor națiuni. Puterea mai poate fi definită și că acțiunea de a determina pe cineva să facă ceea ce nu dorește să facă sau să împiedice pe cineva să facă ceea ce dorește să facă. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale economică, politica sau prin influența.

Puterea militară este un mijloc tradițional de impunere a voinței unui stat și de a determina o anumită ordine internațională. Exemplele sunt numeroase, de altfel, actuala ordine internațională este determinată într-o proporție semnificativă de rezultatul confruntării militare din cel de-al doilea război mondial. Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de

a influența raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forța economiilor lor și nu pe cale militară. Puterea politică poate determina și ea un anumit sistem de relații internaționale. De exemplu, SUA își folosește forța politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu țările arabe din Orientul Mijlociu. în ceea ce privește influența, ea exprima capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forței sau a sancțiunilor economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce privește influență la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice. Vaticanul nu dispune de putere militară și nici de o forță economică semnificativă, dar exercita o influență deosebită în relațiile internaționale. Presiunile exercitate de Biserica Catolică sunt considerate a fi fost foarte importante în răsturnarea comunismului în Europa de Est. De asemenea, încheierea păcii în Mozambic între gherile militare și trupele guvernamentale s-a realizat tot prin exercitarea influenței Vaticanului.

Sfârșitul celui de-al II-lea război mondial a impus în fruntea ierarhiei raportului de forte la nivel internațional țările membre ale coaliției învingătoare. Colaborarea din primii ani de după război s-a transformat într-o concurență acerbă, atât între statele capitaliste dezvoltate, dar și între acestea și noul bloc comunist, al cărui lider era URSS. Pe fondul acestei înfruntări, atât în plan economic, car și ideologic, tot mai multe state și-au cucerit independența. A început „bătălia" pentru atragerea acestor tari în sfera de influență a unuia sau altuia dintre cele două blocuri. În plan economic, în ciuda unor avansuri înregistrate de noile state independente, performanțele lor erau departe de cele menite să aducă prosperitatea pentru cetățenii lor. Pe parcursul a trei decenii, în planul relațiilor internaționale sau acumulat numeroase tensiuni, alimentate fiind deopotrivă de incapacitatea statelor în dezvoltare de a face fața problemelor interne și de atitudinea oarecum sfidătoare a țărilor dezvoltate și a companiilor transnaționale, care ignorau în bună măsură guvernele țărilor în dezvoltare pe teritoriul cărora acționau. Necesitatea unei noi ordini economice internaționale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate în plan internațional (războiul rece, suspendarea convertibilității în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru țările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Noua Ordine Internațională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Șasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU, când a fost adoptat un manifest intitulat „Declarația și Programul de Acțiune pentru o Nouă Ordine Internațională". Noua ordine internațională este, de fapt, un document cu18 prevederi ce susține schimbări la nivel internațional, care să permită țărilor mai puțin dezvoltate să găsească o ieșire din starea de sărăcie în care se afla. Printre prevederile acestui document se numără:

  • creșterea prețurilor produselor de export ale țărilor în dezvoltare în concordanță cu cele ale țărilor dezvoltate,
  • dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către țările în dezvoltare, care să fie separat de cel al investițiilor străine,
  • atingerea țintei de 0,7% din PNB-ul țărilor dezvoltate ca asistență financiară oficială pentru dezvoltare,
  • tarife reduse pentru exporturile țărilor în dezvoltare pe piețele țărilor dezvoltate,
  • reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale și al activității economice desfășurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naționalizare a proprietăților deținute de străini.

Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forțe în plan internațional a constituit-o crearea OPEC și impunerea unui preț al petrolului la un nivel care a determinat apariția unor sume uriașe obținute de țările exportatoare de petrol și transformarea unora dintre acestea în noii îmbogățiți ai lumii. Altfel, Noua Ordine Economică Internațională nu a rămas altceva decât un strigăt al Sudului subdezvoltate, în parte datorită dezbinării existente chiar între statele ce trebuiau să se numere printre beneficiarii acestui document și în parte datorită politicii duse de țările dezvoltate, care, în plină recesiune, nu au avut nici un interes să finanțeze proiectele propuse de Declarație. Cert este ca termenii schimbului au continuat să se deterioreze în defavoarea țărilor în dezvoltare, iar alte probleme, cum ar fi cele legate de datorie externă sau decalaje economice s-au acutizat, transformându-se în adevărate probleme globale. Actuala ordine economică internațională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice: - economia mondială este dominată de țările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerțul internațional etc, cât și de influența lor politica. Ele domina organizațiile internaționale, întreaga structura instituționala internațională, care „moștenește" realitatea de după cel de-al doilea război mondial,

- țările în dezvoltare, deși dețin cea mai mare parte a populației lumii și cel mai mare teritoriu, nu au aceeași forță economică și cu siguranță nu dețin aceeași influență ca țările dezvoltate. În ultimele decenii, însă, se observă o adevărată „ofensiva" a țărilor în

dezvoltare în ceea ce privește restructurarea relațiilor ierarhice în economia mondială. Aceasta ofensivă a fost posibilă în urma unor modificări în raporturile de forța, cum ar fi impunerea țărilor producătoare de petrol, adâncirea decalajelor internaționale, exploziei demografice și a altor probleme, ce au depășit granițele naționale și s-au transformat în probleme globale. Țările dezvoltate nu au mai putut ignora aceste probleme, devenite adevărate amenințări la adresa securității internaționale și au început să privească cu mai multă deschidere o rearanjare a relațiilor internaționale, - sfârșitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului și la „îmbrățișarea" aproape unanimă a valorilor economiei de piață și la dispariția unui important oponent al țărilor capitaliste dezvoltate în dominația mondială. Lupta pentru împărțirea lumii în zone de influența pe criterii ideologice, s-a transformat într-o comuniune de opinii în legătură cu superioritatea doctrinei populația mondială. Probleme sociale au început să influențeze puternic ordinea economică internațională prin legăturile complexe cu alți factori, cum ar fi investițiile străine, probleme de mediu, migrația internațională, etc., creșterea interdependentelor ca urmare a fenomenului de globalizare da mult mai multă instabilitate mediului internațional.

Economiile naționale au devenit deosebit de interdependente, astfel încât anumite instrumente de politica internă sunt mai puțin efective, iar altele au un efect ridicat asupra concurenței la nivel internațional. De asemenea, domenii altădată considerate de natura internă sunt probleme globale, cu efect asupra tuturor țărilor lumii și care necesită cooperarea tuturor țărilor lumii pentru a putea fi rezolvate.

Diviziunea internațională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenți economici, care participă la activitatea economică mondială. Specializarea internațională este determinată de mai mulți factori, printre care se pot enumera:

  • realizarea bunurilor și serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporții diferite,
  • resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o țară la alta, de la un agent economic la altul. În general, este mult mai firească specializarea în industrii în care resursele sunt mai abundente și mult mai costisitoare specializarea în domenii care se bazează pe resurse mult mai puțin accesibile,

- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internațional, astfel încât nu se realizează o egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse și cele cu deficit de resurse.

Specializarea internațională a cunoscut o evoluție constantă, pe măsura dezvoltării activității la nivel internațional. Dacă până la cel de-al II-lea război mondial, specializarea internațională urmărea îndeaproape relația metropole -colonii, cu o specializare primară pentru colonii (agricultură și industrie extractiva), coloniile fiind furnizoare de materii prime pentru metropole, evoluția societăților transnaționale, apariția de noi state independente, care au trecut la dezvoltarea unor structuri economice tot mai diverse, progresul tehnico-științific fără precedent din ultimele decenii, dar și acutizarea relației dintre nevoile tot mai diverse și mai numeroase și resursele rare și creșterea interdependentelor dintre statele lumii, ca urmare a procesului de globalizare, au contribuit la dezvoltarea și adâncirea specializării internaționale, de la o specializare intersectorială (de tip agricultura -industrie), la o specializare interramura (industrie -

industrie) și intraramura (chimie - chimie). Specializarea internațională este explicată de câteva teorii ale comerțului internațional, printre care cele mai importante pot fi considerate următoarele:

  • Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, considera că este benefică specializarea în realizarea acelor produse în care o națiune deține un avantaj absolut. Avantajul absolut poate fi ilustrat printr-un exemplu: dacă două țări produc doua bunuri, vin și stofa și costul unei unități de vin este mai mic în țară A decât costul unei unități de vin din țara B, este benefic pentru țară A să se specializeze în producția vinului și țara B în producția stofei.
  • Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine și îmbunătățește teoria avantajului absolut, demonstrând că și în cazul în care o țară nu deține nici un avantaj absolut (în exemplul creat anterior, țară A produce și stofa mai ieftin decât țară B), se poate specializa în producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi și poate participa la comerţul internaţional în mod benefic. Altfel spus, dacă țara B produce mai ieftin stofa decât vin, este mai benefic pentru ea să se specializeze în producția de stofa.

- Modelul Heckscher - Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producție a țărilor lumii. Resursele influențează posibilitățile de producție ale unei țări, de aceea, tendința de specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în capital, ea se va specializa în realizarea de produse intensive în capital, dacă țara B are din abundență

forța de muncă, se va specializa în realizarea de produse intensive în muncă.

Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut și relativ, operează pe premisa unui comerț liber și în condițiile unei piețe cu concurenta perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit, o serie de factori fiind considerați determinanți în schimbarea abordării specializam internationalel:

  • economiile de scara enorme, care au apărut în anumite industrii, au determinat nașterea monopolurilor și monopsonurilor,
  • puterea companiilor transnaționale a crescut foarte mult, ceea ce a permis acestora să influențeze piața mondială,
  • creșterea protecționismului și a intervenției statului, cu effect asupra comerțului

* internațional, - apariția blocurilor regionale.

Acești factori au determinat construirea altor teorii, care să explice motivațiile specializării internaționale și sursele de competitivitate la nivelul firmei, \  a ramurilor economice sau a țărilor. În acest sens, pot fi amintite teoria comerțului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter. Teoria comerțului strategic2 recunoaște că guvernele și STN pot interveni strategic în comerțul internațional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe piețe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare și investiții ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce prețurile și a elimina noii concurenți, practica de dumping, pentru a câștiga cote cât mai mari de piață, „strategii de întâietate" în inovare, design, cercetare dezvoltare și penetrarea piețelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenților, susținerea de către stat a cercetării -dezvoltarii și a noilor tehnologii, alternând cu subvenții pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piață a concurenților străini înaintea firmelor autohtone. Rezultă că specializarea internațională nu mai este

rezultatul exclusiv al eficienței utilizării factorilor de producţie, ci a unui complex de factori economici și noneconomici, interni și externi, care pot distorsiona fluxurile comerciale internaționale sau care pot determina
schimbarea specializării.        

În ceea ce privește teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de ce națiunile reușesc în anumite domenii pe piața internațională, care este influenta națiunii asupra concurenței în anumite industrii, de ce anumite firme ale unei anumite națiuni aleg anumite strategii concurențiale. Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaționale depinde de patru atribute naționale, ce definesc mediul economic în care firmele acționează și care influențează capacitatea de a concura la nivel internațional:

- condițiile factorilor de producție, care se referă în special la forța de muncă înalt calificată și nivelul de dezvoltare al infrastructurii,

  • condițiile cererii, respectiv mărimea pieței interne, nivelul de exigenta al consumatorilor autohtoni,
  • situația industriilor din amonte și aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora vă influența nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză,

- structură, strategia și rivalitatea companiei, care este pivotal central al competitivității.

Astfel, specializarea în domenii care beneficiază de aceste atribute naționale vor avea succes în plan internațional. Nivelul diferit al acestor atribute determina, în viziunea susținătorilor acestei teorii, diferențele în specializarea internațională. Economia mondială cunoaște grade diferite de specializare internațională. Țările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înalta treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic și reușind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare. Țările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obținerea de beneficii și care face dificilă acumularea de bogăție.

Piața mondială exprima totalitatea relațiilor care se stabilesc între producătorii și consumatorii din țări diferite, între economiile naționale în procesul schimbului de activități, care are loc pe plan internațional prin intermediul tranzacțiilor economice, datorită diviziunii internaționale a muncii. Formarea pieței mondiale a început în secolul XVI și a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producției de tip capitalist. Piața mondială reflecta structurile și trăsăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea și adâncirea interdependențelor economice dintre toate națiunile lumii. De asemenea, piața mondială are un character complex, datorită diversității economiei mondiale, a particularităților componentelor sale, a multitudinii participanților la schimburile economice internaționale.

Piața mondială, ca orice piață, se caracterizează prin complexitatea obiectului sau: tipurile de tranzacții, volum, potențial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acțiunea cererii și ofertei sub influența diverșilor factori de influența: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituționali etc. Piața mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (piețe internaționale caracteristice, cum ar fi piața financiară, piața capitalurilor, piața bunurilor etc.), cu trăsături specifice atât în raport cu obiectul de activitate al fiecărei piețe în parte, cât și în funcție de poziția și natura agenților economici participanți la schimburile internaționale. Piața internațională caracteristica este acea parte a pieței mondiale unde se desfășoară cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupa de produse unde se stabilește prețul mondial. Piața mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului sau de comerțul internațional cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participanților, de societățile transnaționale. Pe grupuri de tari, ponderea țărilor dezvoltate este majoritara, pe fondul unui avans al țărilor în dezvoltare, chiar dacă este vorba doar de un grup restrâns la țărilor în dezvoltare (țările Asiei de Sud-Est și cele din America Latină).

Relațiile economice internaționale exprima totalitatea raporturilor, a schimburilor și tranzacțiilor economice dintre țările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii și care definesc ordinea economică mondială. Relațiile internaționale se desfășoară într-un cadru bilateral și multilateral, una din trăsăturile definitorii ale relațiilor economice internaționale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane și coordonate la scara subregionala, regionala sau mondială, între state independente și suverane.

Capitolul 2. Sistemul economiei mondiale

 

 

 

 

Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale - economiile naționale, societățile transnaționale, organizațiile economice interstatale și din elemente derivate, de conexiune - diviziunea mondială a muncii, relațiile economice internaționale și piața mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le influențează dezvoltarea.

 

2.1. Economiile naţionale

 

Economia națională nu reprezintă o trăsătură comună tuturor sistemelor economice și sociale pe care le-a cunoscut omenirea; ea a devenit caracteristica pe o anumită treapta de dezvoltare a societății, când s-a conturat procesul de formare a națiunilor și statelor centralizate. În acea epocă, burghezia a luptat din necesități de ordin economic, mai ales, pentru eliminarea fărâmițării economice și politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revoluțiile burgheze au declanșat un proces cu efecte centripete.

  • Un moment esențial, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor naționale reprezintă formarea pieței interne, naționale, fenomen determinat de factori economici (dezvoltarea factorilor de producție, a diviziunii muncii, a producției pentru schimb), cât și de factori politici (revoluția burgheza, formarea statelor centralizate). Economia națională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activități între membrii unei comunități umane, pe ansamblul teritoriului unui stat națDintre toate formele de comunitate umană, numai națiunea a fost aceea care a putut contribui la apariția acestor forme superioare de organizare, care sunt economiile naționale. Determinată mai ales de cauze de ordin economic, națiunea constituie, prin caracteristicile ei intrinsece, un factor primordial de progres economic și social. Ea sporește considerabil rolul populației ca factor de creștere economică.
  • Influenta populației asupra economiei naționale este dublă: pe de o parte, ea furnizează cel mai important factor de producție, pe de altă parte, în totalitatea ei, populația contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pieței interne.
  • Rolul activ al populației este amplificat de măsură în care ea este ocupată în ramurile economiei naționale legate de progresul tehnic, unde productivitatea muncii este cea mai ridicată.

     De regulă, economia națională apare și se dezvolta pe baza activității conjugate   a unei națiuni și a unui număr de naționalități conlocuitoare. Se cunosc însă cazuri când mai multe națiuni desfășoară o activitate economică comună în cadrul unor

state federative. Și în aceste situații, datorită caracterului comun al activității economice, a existenței unei piețe interne unice, economia are un caracter unitar.

În ceea ce privește teritoriul național pe care are loc schimbul reciproc de activități, el reprezintă spațiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercita suveranitatea statului național. Ca element al economiei naționale, teritoriul național intra în categoria mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate desfășura. Infrastructura (căi de transport, de comunicații etc.) se dezvolta în strânsa legătură cu caracteristicile teritoriului național și cu necesitățile economice și sociale ale epocii.

În fine, și nu în ultimul rând, entitatea care este economia națională presupune existența unui aparat de producție (a „sistemului osos, muscular și vascular al producției") care va fi o parte componentă a avuției naționale.

La toate acestea se adaugă un sistem de instituții, corespunzător unui anumit tip de societate.

 

Structuri macroeconomice

 

 

Privită prin prisma structurii sale, economia națională reprezintă totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependenta. Elementul de legătură dintre ramuri îl constituie piața națională.

Prin ramură a economiei naționale se înțelege ansamblul de activități organizate într-un mod specific și desfășurate în scopul producerii

unor

reali

Dezvoltarea factorilor de producție oferă posibilitatea materială a apariției unor noi ramuri. La rândul ei, diviziunea muncii transforma această posibilitate în realitate. O economie națională poate fi structurală nu numai pe „ramuri", ci și pe „sectoare",   care   sunt  compartimente  mai   cuprinzătoare:   sectorul  primar

(agricultura, silvicultura, industria extractiva), sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare, construcțiile), sectorul terțiar (serviciile). În ultimul timp, în țările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector - cel al cercetării științifice.

A treia revoluție industrială reprezintă un nou moment de referință în evoluția structurii economiilor naționale. Alături de domenii clasice de activitate (textile, siderurgia, extracția de cărbune etc.), apar altele noi (electronică, autonomia, informatică etc.). Ca o consecință a tendinței generale de adâncire a specializării în producție, numărul subramurilor sporește simțitor. În fine, într-o serie de țări dezvoltate crește ponderea sectorului terțiar în detrimentul celui primar. Structura economiilor naționale cunoaște, așadar, un proces evolutiv, de la simplu la complex.

O adevărată revoluție caracterizează sectorul serviciilor. El a ajuns să fie dominant în economiile multor țări occidentale și nu numai. Acest sector include „industrii" pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, începând cu agenții de voiaj, lanțuri hoteliere, de magazine și restaurante și terminând cu telecomunicațiile, serviciile bancare și de asigurare, asistenta juridică. Totul computerizat. în același timp, atât producția industrială, cât și cea agricolă, presupun activități de servicii proprii, cu o valoare adăugată tot mai mare. Structura unei economii naționale se formează în timp, în raport cu o serie de condiții interne, specifice fiecărei țări. Totodată, un rol în această privință revine și factorilor externi; atunci, însă, când influența lor devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice deformate, neconforme cu interesul național.

 

2.2. Organizațiile economice interstatale

Una dintre trăsăturile noi, definitorii, ale economiei mondiale postbelice este
proliferarea organizațiilor economice internaționale; într-un timp relativ scurt,
numărul lor a crescut neînchipuit de repede. Mai mult încă, ele joacă un rol din ce
în ce mai important.                                                                                   

În condițiile celei de-a treia revoluții industriale, diviziunea mondială a muncii cunoaște o nouă dezvoltare, atât în lărgime, cât și în adâncime; apar noi tendințe de specializare și de aici, noi complementarități ale economiilor naționale. Cooperarea, și nu izolarea, a devenit, astfel, o constantă a dezvoltării statelor lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, indiferent dacă sunt sărace sau bogate. Vecinătatea statelor independente și suverane facilitează efortul de cooperare. Granițele comune, apropierea, reprezintă un factor important, dar nu și suficient; mai este nevoie să existe interese economice și politice convergente. Acolo unde aceste premise au fost întrunite, cooperarea a găsit teren prielnic. dar, într-o economie modernă, interdependentele nu se opresc la nivel subregional, ci se manifestă și pe plan regional (continental) și interregional.

Cu cât numărul statelor participante la acțiuni de cooperare crește, cu cât amploarea acestor acțiuni devine mai mare, se conturează necesitatea unei concertări într-un cadru organizatorico-juridic permanent. La început mai ezitant, apoi din ce în ce mai hotărât, se trece la instituționalizarea cooperării, indiferent de nivelul la care^efdesfasoara. Apar organizații economice interstatale.

 

Tipuri și forme ale organizațiilor economice interstatale

 

 

Fapt este că organizațiile economice interstatale au luat ființă ca o încercare de răspuns la diferitele probleme cu care statele lumii sunt confruntate. Întâi au

 

Un alt tip de organizații economice interstatale este cel integraționist. După Francois Perroux, un astfel de tip de integrare „unește elemente pentru a forma un tot". Totodată, „el mărește coeziunea unui întreg deja existent".

Două sunt premisele integrării economice interstatale: un nivel de dezvoltare apropiat al țărilor candidate și voința politică a acestora, liber exprimată.

Există grade diferite de integrare interstatala:

  • Zona de liber schimb, caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare și netarifare (îndeosebi a restricțiilor cantitative), între statele membre, care își păstrează însă libertatea de acțiune în relațiile cu terții (cei din afara zonei).
  • Uniunea vamală, față de zona de liber schimb, aduce în plus adoptarea unui tarif vamal comun al statelor membre în relațiile cu statele nemembre.
  • Piața comună reprezintă o uniune vamală completă, prin introducerea liberei circulații a factorilor de producț
  • Uniunea economică constituie, până în prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstata Față de caracteristicile Pieței Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice (fiscale, monetare etc.) și sociale. Moneda unică este, de asemenea, o țintă specifică pentru această formă de integrare.

Integrarea interstatala conduce la lărgirea considerabilă a pieței și deci la stimularea concurenței, obținerea de economii de scara, stimularea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare etc.

Integrarea interstatala generează un mecanism capabil să permită agenților economici performante superioare față de cele obținute anterior înființării organizației. Cu alte cuvinte, o organizație interstatala integraționistă trebuie să aibă un efect multiplicator. Dar un astfel de rezultat nu poate fi realizat dacă părțile candidate la integrare se afla la diferite niveluri de dezvoltare, dacă între ele există mari decalaje economice.

Indiferent de tipul său de forma organizațiilor economice interstatale, esențiale este ca ele să nu se transforme în grupări închise, care să promoveze discriminarea în relațiile economice internaționale.

 

2.3. Societăţile transnaţionale (STN)

În economia mondială contemporană, societățile transnaționale au devenit principalii agenți economici.

O STN este o firmă care și-a extins activitatea economico-financiara dincolo de granițele țării de origine. Ea alcătuiește un vast ansamblu la scara internațională, format dintr-o societate principala - firma mamă și un număr de filiale, adică de firme dependente fata societatea principală, implementate în diferite țări.

m

STN exista în toate sectoarele economice - industrie, agricultura, bănci, asigurări, publicitate, turism etc. Ele s-au afirmat, în primul rând, în țările dezvoltate cu economie de piață, multe ajungând să aibă o forță economică mai mare decât a unui stat-națiune. În ultimul deceniu s-a produs o emergenta a STN originare din țările în dezvoltare relativ avansate. Astăzi, STN influențează direct evoluţia economiei mondiale. La baza apariţiei lor se afla investiţiile directe externe de capital.2

l" și

În literatura de specialitate, când se abordează problematica mișcării internaționale a capitalului, circulă, în paralel, doi termeni: cel de multinațional" și cel de „transnaţional".

Primul scoate în evidență, mai degrabă, latura cantitativă a fenomenului: în câte lari își investeşte capitalul una și aceeaşi firmă. El este însă ambiguu, putând induce ideea că o firmă ar aparține mai multor națiuni.

Cel de-al doilea termen reflecta mai fidel trăsăturile fenomenului în discuție. Pe de o parte, el îl presupune pe primul. Apoi, el exprima mai clar ideea că o firmă, ajunsă în stadiul de expansiune (swarming, essaimage), reprezintă o prelungire extrateritoriala a națiunii ei de origine. În fine, în condițiile globalizării economiei, ideea de transgresare a frontierelor naționale, de apariție a întreprinderii globale, este mai bine servită de termenul „transnațional". Trebuie reținut și faptul că, încă din 1964, acest termen a fost adoptat și de ONU.

 

2.4. Diviziunea mondială a muncii

 

De la început trebuie menționat că acest fenomen nu are un caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiilor naționale, a agenților economici, ca el nu se afla situat undeva deasupra acestora. Despre o diviziune a muncii pe plan mondial se poate vorbi numai în măsura în care se conturează un anumit potențial de producție, anumite structuri ale economiilor naționale și, pe baza lor,

specializarea internațională.

Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare a agenților economici în vederea participării la circuitul economic mondial.

Specializarea internațională, spre deosebire de cea pe plan intern, are drept scop adaptarea potențialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la caracteristicile cererii de pe piața mondială. Ea este determinată de diferiți factori.

  • Specializarea internațională în diverse „producții primare" (cafea, ceai, citrice, minereuri etc.) depinde, înainte de toate, de existența unor condiții naturale favorabile. Majontatea tanlor în curs de dezvoltare cunosc o astfel de specializare.
  • Specializarea internațională în domeniul producției manufacturiere depinde, mai ales, de factori tehnico-economici și sociali: nivelul aparatului de producție și gradul său de diversificare, calificarea forței de muncă, disponibilitățile de capital, tradițiile industriale etc.

 

Specializarea unei țări în vederea exportului nu se face la voia întâmplării sau după bunul plac al unor guvernanți. Trebuie să se țină seama de avantajul absolut pe care o țară îl deține în raport cu alta (Adam Smith). Dacă nu există un asemenea avantaj, atunci decizia de specializare internațională se poate baza pe avantajul comparativ (David Ricardo). în virtutea teoriei ricardiene, o țară se poate specializa în domeniul în care deține cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj.

Deși contestata, în special datorită numeroaselor abstracții pe care le face, teoria lui Ricardo a preocupat tot timpul pe economiștii care i-au succedat. În epoca noastră, E. Hecksher, B. Ohlin și P. Samuelson, au deplasat optică de abordare spre analiză cauzelor „diferenței de costuri relative", diferența determinată de dotarea ✓ inegală a țărilor cu factori de producție. După teorema H.O.S., într-o economie deschisă, fiecare țară dispune de un avantaj comparativ, având deci interesul să se specializeze în producţia unor bunuri a căror fabricare necesita relativ mai mulți factori dintre cei cu care este dotată relativ bine. Mai recent, P. Krugman, profesor la Massachussetts Institute of Tehnology, a lansat ideea posibilității creării avantajelor comparative de către acele țări care reușesc să folosească o înalta tehnologie. El opune avantajul comparativ creat celui dat de condițiile naturale. Fără a intra în detalii, să reținem ca știința economică oferă factorilor de decizie puncte de sprijin suficiente pentru a-și fundamenta politica de specializare internațională.

Țărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de productivitate egal sau superior mediei mondiale, specializarea internațională le permite ca, prin vânzarea unor mărfuri cerute pe piața externă, să-și valorifice superior potențialul de producție din anumite domenii. Alte țări, îndeosebi cele în dezvoltare, își îndreaptă privirile către piața mondială în speranța obținerii, prin export, a mijloacelor valutare necesare finanțării importurilor de produse deficitare pe plan intern.

subramu zootehni

Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii, apărată ca urmare a trecerii la marea industrie mecanizată, s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare internațională: la început a fost o specializare intersectorială (industrie-agricultura); a apărut apoi o specializare interramura (industrie-industrie, agricultura-agricultura), pentru că în prezent, sub impulsul revoluției științifico-tehnice, să asistăm la afirmarea unui nou tip de specializare - cel intraramura, pe subramuri economice (electronica-electronica, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.).

Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen. La baza „scării" țărilor lumii se afla cele slab dezvoltate, a căror specializare internațională este unilaterală. Urmează apoi țările în dezvoltare relativ avansate, unde specializarea internațională tinde să devină mai largă: alături de produse

primare pot fi întâlnite și produse manufacturate, iar în unele cazuri, numai produse manufacturate. În fine, în partea superioară se situează grupul țărilor dezvoltate, caracterizate prin specializare internațională de înalta eficiență; ea privește domenii de „vârf" ale industriei, dar și ramuri de mare productivitate ale agriculturii (cereale, zootehnie) și ale serviciilor. Există, așadar, grade diferite de specializare internațională.

În timp, țările dezvoltate cu economie de piață și-au schimbat de mai multe ori specializarea; nu același lucru se poate spune despre tinerele state independente, care, în majoritatea lor, au păstrat aceeași specializare îngusta, inițială. În cazul țărilor dezvoltate, specializarea internațională este rezultatul unor decizii cu caracter conștient, dar care nu aparțin în primul rând statului, ci îndeosebi marilor firme private aflate sub imperiul forțelor pieței.

 

 

2.5. Relaţiile economice internaţionale

 

 

Diviziunea mondială a muncii, specializarea internațională în producție, au creat necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele-natiune, între agenții economici.

Relațiile economice internaționale reprezintă legăturile dintre economiile naționale, dintre agenții economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a muncii.

Aceste relații se desfășoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existența și dezvoltarea relațiilor economice internaționale presupun intervenția activă a statului, intervenție care se concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înființarea unor reprezentante oficiale peste graniță etc. Alături de statul-națiune, marile firme transnaționale, organizaţiile economice interstatale, joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea acestor relații.

 

Multilateralismul                                                                                      

Una dintre trăsăturile noi ale relațiilor economice internaționale postbelice, cu largi implicații, o constituie dezvoltarea multilateralismului - ansamblul de raporturi simultane și coordonate, la scara subregionala, regionala sau mondială, între statele independente.

  • Pe plan economic, necesitatea relațiilor multilaterale este determinată de accentuarea, în proporții fără precedent, a interdependențelor între economiile naționale ca urmare a adâncirii tendințelor de specializare internațională, sub influența revoluției științifico-tehnice.
  • Multilateralizarea relațiilor economice internaționale decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea. Probleme la scara planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant, dar, mai ales, subdezvoltarea, incumba soluții globale, a căror transpunere în practică presupune angajarea și conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor în vederea unei acțiuni eficiente.
  • Față de relațiile internaționale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu, noi posibilități de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relațiile interstatale și, mai ales, reduce considerabil riscul

yconfruntarilor.

  • Care sunt raporturile dintre multilateralism și bilateralism, sunt ele fenomene antagonice sau, dimpotrivă, se condiționează reciproc?

Practica de până acum a relațiilor economice internaționale arata că răspunsul la această întrebare depinde de măsură în care în relațiile dintre state se respectă principiile dreptului internațional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului, multilateralismul conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferă șanse egale de dezvoltare fiecărui stat. Așa stând lucrurile, el nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie la relații bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor relații multilaterale; într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenta prealabilă a unui climat de încredere reciprocă în relațiile bilaterale. Se poat e vorbi, deci, despre o compatibilitate între multilateralism și bilateralism, despre o interdependență profitabilă pentru toate statele lumii, atâta timp cât principiile dreptului internațional sunt respectate cu strictețe.Existența relațiilor economice internaționale face posibilă dezvoltarea fluxurilor economice internaționale.

Prin flux internațional se înțelege mișcarea unor valori materiale, bănești sau spirituale, de la o țară la alta. Fluxurile pot îmbrăca forme diferite: de produse, de servicii (inclusiv cele turistice), de capitaluri, de forță de muncă, de cunoștințe tehnico-stiintifîce etc.Fluxurile  economice  internaționale  au o tendință de diversificare, ceea ce face că, din punctul de vedere al conținutului, să fie eterogene. Fluxul internațional de produse, de exemplu, poate lua forma exporturilor de mașini și utilaje, de materii prime, de produse alimentare etc., fiecare prezentând particularități în ceea ce privește evoluția cererii și a ofertei, formarea prețurilor s.a.

Inițial, în condițiile formării economiei mondiale, principalul flux internațional a fost cel de mărfuri sau comerțul mondial. Mai târziu, spre sfârșitul secolului al v   XlX-lea, ca urmare a puternicei dezvoltări a factorilor de producție, într-o serie de țări se produc transformări radicale; au loc apariția și dezvoltarea unui flux nou investițiile internaționale, care devine primordial în raport cu fluxul internațional de mărfuri. După cel de-al doilea război mondial, în strânsa legătură cu revoluția stiintifico-tehnica, cu implicațiile acesteia asupra structurii economiilor naționale, se formează noi fluxuri. Apariția unui flux nou n-a însemnat dispariția celor anterioare; între fluxurile economice caracteristice unei anumite perioade exista legături. Fluxurile economice internaționale se afla la baza formării diferitelor segmente ale pieței mondiale.

Piața mondială nu este o noțiune ge ografica, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacțiilor care au loc între agenții economici de pe întregul glob.

Piața mondială este eterogena, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacțiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii. În practică, exista o piață mondială a petrolului, a mobilei, a autoturismelor, a obiectelor de artă, a asigurărilor etc.

Pe aceste piețe prețurile se formează în funcție de o serie de factori specifici-economici, sociali sau chiar politici, care influențează ofertă și cererea pentru produsele respective.

Între diferitele segmente ale pieței mondiale exista o condiționare reciprocă. O creștere a cererii mondiale de automobile, de exemplu, face să crească și cererea de petrol (benzina) și deci prețul acestui produs. După cum ieftinirea benzinei poate fi factor de sporire a cererii de automobile.

 

 

2.6. Ordinea economică mondială

 

Sistemul economiei mondiale se caracterizează printr-o anumită organizare
lăuntrică, generată de structuri, mecanisme și raporturi între actorii săi principali,
organizare care conduce la existența unei anumite ordini mondiale. Astfel, ordinea
mondială ar putea fi definită drept: „starea calitativă a economiei mondiale într-o
perioada istorică" (S. Dumitrescu, 1998).

În planul economiei mondiale, noțiunea de ordine poate fi apropiată de cea de subiecții săi și relațiile dintre ei, cea de-a doua are în vedere cu deosebire piețele.

Pornind de la comparația dintre ordine și echilibru, ne putem pune o altă întrebare generală: al cui rezultat este ordinea în plan mondial, al acțiunii forțelor pieței sau al acțiunii conștiente a unor subiecți ai economiei mondiale?

Dacă avem în vedere diferitele subisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele echilibre, la nivelul unor piețe componente (ca de pildă piețele internaționale ale unor mărfuri sau servicii) se datorează în bună parte forțelor pieței. Dar și la nivelul piețelor mondiale (înțelese că ansamblul acțiunilor agenților economici individuali și ale firmelor), în decursul perioadei de după cel de-al doilea război mondial s-a acționat în direcția corectării sau chiar deformării acțiunii mecanismelor de piață, de către unii dintre „creatorii de ordine economică mondială", precum marile state, societățile transnaționale, grupările de state, organizațiile economice internaționale, multilaterale sau regionale. Exemplele de acest gen sunt numeroase. În sfera comerțului internațional, de pildă, echilibrele piețelor internaționale ale anumitor produse de bază sau chiar ale unor produse finite   (textilele)   au   fost   determinate   prin   acorduri   interguvernamentale încheiate între statele producătoare și statele consumatoare, potrivit unor reguli convenite între ele.4

Dacă vom considera că aceste echilibre contribuie și ele la realizarea, la un moment istoric dat, a unei anumite stări calitative a economiei mondiale (vezi una dintre definițiile ulterioare) atunci nu poate fi negat faptul că și acțiunea forțelor pieței are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a dereglementarii și liberalizării fluxurilor economice internaționale, care au generat accelerarea procesului de globalizare nu doar a piețelor, ci și a sistemelor de producție în anii '90, încurajează ideea că forțele pieței, mânuite însă de anumiți agenți economici (societățile transnaționale globale) tind să dobândească un rol mai mare în configurarea structurilor de organizare și a raporturilor de forțe pe plan mondial.

Totuși, potrivit lui F. Perroux, în studiul economiei mondiale teoria echilibrului de tip Walras-Pareto (potrivit căruia schimburile se realizează în condițiile existenței unei concurente pure și perfecte) nu se poate aplica, ca explicație a echilibrelor de ansamblu, deoarece:

  • agenții economici (statele, în primul rând), sunt inegali ca mărime și ca putere de influența pe piață;
  • agenții economici nu au sisteme de referință independente unii față de alț

Studiile clasice privind ordinea economică mondială pornesc de la două premise:

a). existența unui sistem economic mondial;

b). principalii actori creatori de ordine economică mondială sunt statele naționale.

Din anii 2005 această perspectivă este nuanțata și apar numeroase studii care aduc argumente privind rolul tot mai important, cel puțin la fel de important ca acela al statelor naționale, al altor actori ai economiei mondiale, cum ar fi: societățile transnaționale și organizațiile internaționale (inclusiv cele de integrare economică).

 

 

 

 

Capitolul 3. Globalizarea economiei mondiale

 

În prezent în rândul analiștilor vieții economice internaționale
contemporane, s-a conturat o largă convergenta de opinii în aprecierea
faptului că lumea s-a schimbat profund, că se afla într-o tranziție politica și
economică majoră și că deceniul anilor '90 a fost unul -sub numeroase
aspecte- cu totul diferit de cel precedent și deosebit de dificil în privința
"administrării" noianului de probleme complexe ivite pe scenă relațiilor
economice internaționale.                                 

Procesul de globalizare a economiei mondiale, a început la mijlocul anilor '80, a căpătat noi valente și adepți în deceniul '90 și continuă în prezent să se manifeste cu putere deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependintelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.

Abordata din punct de vedere economic și financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piața globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.

O definiție asemănătoare este prezentată și într-un raport al Fondului Monetar Internațional din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea internațională aflată în strânsă creștere, atât a piețelor de bunuri și servicii, cât și a celor de capital.

Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfășoară cu o viteză deseori amețitoare, cuprinzând în sfera să cvasi-totalitatea statelor lumii.

Sub aspect strict economic, al eficienței alocării și utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca un fenomen rațional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri și servicii de resurse tot mai puține. Globalizarea economică presupune, așadar, în esență globalizarea procesului de creare a producției interne brute ale statelor lumii.

 

 

Factori determinanţi ai globalizării economiei mondiale

Factorii economico-comerciali care au influențat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale include libera circulație a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea piețelor de capital, liberalitatea investitorilor străini de a înființa firme și alți factori cu caracter legislativ și administrativ favorabili globalizării.

Liberalizarea comerțului cu servicii, în special în domeniul telecomunicațiilor, asigurărilor și bancar, a constituit tendința dominantă a anilor

'70 în SUA, fiind continuata în anii '80 în Marea Britanie și ulterior în Uniunea Europeană și Japonia.Tendința continua și în prezent, incluzând și țările Europei Centrale și de Est, printre care și România.

 

Liberalizarea piețelor de capital ca uramre a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor piețe financiare globale. Aceasta mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaționale și se înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiții normale.

Liberalizarea investițiilor străine directe reprezintă un alt factor ce a favorizat globalizarea.

Începând cu anii '70, interesul comun al umanității de prezervare a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariția unor concepte, cu vocație globală: bunurile comune ale umanității, dezvoltarea durabilă și securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanității sunt spații cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate și nici nu cad sub incidența suveranității statelor. Cu excepția oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacitățile tehnice de a le exploata și deteriora.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de asi satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreaga planetă și pentru un viitor apropiat.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securității globale. Un alt factor determinant pozitiv cât și respectiv al globalizării îl reprezintă cultura.

Meditând asupra globalizării, într-un articol intitulat „Globalizare și morală", publicat în revista italiană"L'espresso", Umberto Eco își exprima foarte transparent punctul de vedere: "În schimb este oare pozitivă globalizarea lingvistică și culturală? Nu, și ar fi chiar o nenorocire pentru planetă o astfel de globalizare. Pe planul contactelor globale trebuie să luptăm pentru a păstra identitatea diferitelor culturi".

În literatura de specialitate globalizarea este abordata în mod divers, putându-se desprinde mai multe abordări conceptuale.

Globalizarea este definită prin inerdependenta economiei dintre state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială.

Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunțării la politica vamala și la restricțiile de circulație a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor și capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economice internaționale.

Globalizarea este considerată ca factor ce determina diminuarea rolului guvernului național ca urmare a extinderii acțiunii capitalului investițional internațional și a societăților transnaționale.

Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii către forțe transnaționale.

Cercetătorii romani, susținători ai ultimelor două concepții, le completează cu ideea că statul continua să aibă un rol important, invocând exemplul Franței și Marii Britanii.

  • globalizarea consta în transnationalizarea până la supranationalizare cu deosebitre în domeniile comerțului, finanțelor și tehnologiilor de vârf;
  • descentralizarea consta în transmiterea de către guvernul național către comunitățile locale a tot mai multe atribuții administrative, sociale, educaționale, bugetare și în consecință, rolul statului național se va limita la diplomație, armata, adoptarea legislației interne

Devansarea necesitaților de producție și consum ale unui stat față de posibilitățile producției naționale de a le satisface sub aspect tehnologic și de eficiența pe criterii economice optimale. Ca urmare, am asistat, în ultimele decenii ale secolului XX, la dezvoltarea procesului de adâncire a diviziunii internaționale a muncii, de specializare organologica care a generat comerțul cu subasamble.

În ultima perioadă se remarca faptul că sporirea comerțului exterior și mondial devanseza creșterea producției mondiale.

Datorită tendințelor enunțate mai sus are loc o creștere a coeficientului de dependență a economiilor naționale față de economia mondială.

Are loc o creștere importantă a pieței externe, fapt ce obliga statele se adopte măsuri de liberalizare a comerțului exterior, ajungându-se până la desființarea taxelor vamale.

Liberalizarea mișcării internaționale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forței de muncă și a tehnologiilor conduce la dispariția granițelor comerciale , nu însă și a granițelor naționale (deocamdată).

Se remaraca ca proces obiectiv adoptarea de reglementări comune de către state - acorduri , tratate, convenții privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil al investițiilor externe, acordarea clauzei națiunii cele mai favorizate.

Înființarea unor instituții și organisme internaționale comune cu atribuții la scara mondială, regionala sau subregionala - publice și private.

Măsurile adoptate de stat privind inegrarea economică internațională se realizează sub forma integrării statale, transtatale sau superstatale.

În legătură cu fenomenul de globalizare s-au structurat două opinii opuse: una care susține acest proces, iar altă care se opune.

Susținătorii globalizării pun accentul în principal pe avantajele generate de procesul de mondializare:

  • -reducerea costurilor de producție datorită economiei de scară;
  • accelerarea tranzacțiilor schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicați - fax, Internet, etc.;
  • creșterea vitezei de derulare a operațiunilor comerciale, financiare și tehnologice;
  • extinderea puternică a piețelor și crearea de noi piețe independente de anumite surse sau zone tradiț

În consecinţa are loc o creştere a eficienței întregii activităţi economice la nivel planetar ca urmare a mișcării libere a capitalurilor, investițiilor, tehnologiilor și forței de muncă spre domeniile și zonele mai profitabile.

Firește, aceste argumente și altele care pun în evidență avantajele globalizării sunt demne de luat în considerație, însă nu trebuie absolutizate.

Oponenții globalizării invoca și uneori absolutizează consecințele negative:

  • desființarea națiunii și statului național;
  • reducerea locurilor de muncă în țările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivității muncii;
  • specializarea unor state în activități de producție generatoare de poluare și care necesită un consum mare de muncă, materii prime și energie;
  • adâncirea decalajelor economice ( în prezent 258 de persoane miliardare dețin o bogăție egală cu cea posedată de 2,5 miliarde de oameni - aproape V din populaț De asemenea, se menționează pericolele privind desființarea unor ramuri, falimentarea unor bănci, destabilizarea vieții economice, inclusiv a unor state.

Mișcările de capital: Globalizarea a fost cel mai des asociată în ultima vreme cu creșterea fluxurilor private de capital înspre țările în curs de dezvoltare pe parcursul anilor '90. La acestea mai trebuie adăugat faptul că această evoluție a urmat unei reduse mișcări a capitalului în aceste direcții pe parcursul anilor '80. În același timp, fluxurile oficiale de ajutoare sau asistență pentru dezvoltare s-au redus semnificativ de la începutul deceniului al nouălea, iar structura mișcărilor de capital privat a înregistrat modificări semnificative. Investițiile străine directe au devenit categoria cea mai importantă. Atât investițiile de portofoliu, cât și creditele bancare au marcat evoluții tot mai sinuoase, reducându-se dramatic la incepuul crizei financiare din a doua jumătate a deceniului al zecelea.

Din punct de vedere al comerțului: Țările în curs de dezvoltare și-au sporit partea din participarea la comerțul internațional de la 19% în 1971 la 29% în 1999. Există însă variații destul de importante între marile regiuni. De exemplu, noile țări industrializate din Asia au înregistrat evoluții pozitive, în timp ce Africa, pe ansamblu, a avut un trend descrescător. Structura ofertelor de export este, de asemenea, un aspect extrem de important. Cea mai importantă creștere a fost, de departe, cea a exportului de produse manufacturate. Ponderea produselor primare, oferite mai ales țărilor sărace, s-a redus.

Migrația forței de muncă: Forța de muncă s-a mișcat de la o țară la alta, parțial datorită încercărilor de identificare a unor oportunități de lucru. Cifrele nu sunt extraordinare în momentul de față, însă în perioada 19651990 proporția forței de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut cu aproape 50%. Cele mai importante direcții urmărite de forță de munca au fost între țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate. Există un potențial destul de important de deplasare a cunoștințelor și tehnicilor de producție înspre țările în curs de dezvoltare, la fel ca și o creștere a salariilor în aceste țări.

Globalizarea și interesele salariaţilor

Și țările dezvoltate au motive să considere globalizarea ca fiind un proces contradictoriu. Merită analizată amenințarea pe care țările cu niveluri salariale reduse o exercită asupra țărilor dezvoltate în ceea ce privește integrarea primelor în noul spectru mondial, precum și măsura în care schimbările care au loc în aceste economii sunt determinate de extinderea fenomenului de globalizare.

Economiile sunt într-o continuă evoluție, iar globalizarea este unul dintre fenomenele care se exercita încontinuu. Un astfel de fenomen este acela al orientării spre sectorul serviciilor din partea economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre locurile de muncă ce înglobează mult mai multe aptitudini. Studiile arată ca toate aceste tipuri de evoluție vor avea loc indiferent de modul de extindere al procesului de globalizare. De fapt, globalizarea face acest proces mai ușor și mai puțin costisitor pentru economie pe ansamblu, prin aducerea avantajelor fluxurilor de capital, inovațiilor tehnologice și a prețurilor reduse de import. Creșterea economică, reducerea șomajului și standardele de viața sunt, toate, mult mai ridicate decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă.

Avantajele au însă o distribuție inegală intre diferite grupuri și tari, pentru unii procesul fiind mai curând un dezavantaj. De exemplu, lucrătorii din domeniul industriilor vechi, care acum se afla în declin, au șanse reduse să se redreseze pentru a putea servi noilor industrii.

 

Globalizarea -Saracia și inegalităţile de dezvoltare:

De-a lungul secolului XX venitul global pe cap de locuitor a crescut înîn mod semnificativ, dar cu diferențe destul de importante la nivel de tari. Este evident faptul că diferențele de venit între țările bogate și cele sărace, s-au adâncit tot mai mult pe perioade destul de mari. Un număr recent al World Economic Outlook Studiază 42 de tari (reprezentând 90% din populația globului) pentru care exista date pentru tot secolul XX. S-a ajuns la concluzia că producția pe cap de locuitor a crescut apreciabil, dar distribuția venitului pe tari a devenit tot mai inegală în comparație cu situația de la începutul secolului.

La acestea trebuie precizat și faptul că în ceea ce privește îmbunătățirea condițiilor sociale, țările mai sărace au înregistrat procese însemnate. De exemplu unele țări cu venituri reduse (ex: Sri Lanka) marchează niveluri impresionante pentru indicatorii sociali. O lucrare recentă a ajuns la concluzia că, în termenii de Indicatori pentru Dezvoltare Umană folosiți de ONU, care iau în calcul nivelul de educație și speranța de viață, situația generală este destul de diferită comparativ cu simpla comparare a indicatorilor inițiali.

Nu trebuie să uităm că, în actuala lume globală, 200 dintre societățile
transnaționale existente dezvolta o cifră de afaceri care depășește PIB
realizat de circa 150 de țări membre ale OECD și aceasta în ciuda celor
spuse de J.J. Rousseau,"Nimeni nvJrebme/saTfie atât de bogat încât să
poată cumpăra pe altul
și nimeni nu trebuie să fie atât de sărac încât să se
vândă".

„Îmbunătățirea esențială a standardului de viață" pentru toți cei din țările subdezvoltate „prin creșterea producției industriale", așa cum promitea președintele american Harry Truman în 1949 săracilor lumii, nu va avea loc. Cea mai bogată cincime din statele existente, hotareste asupra a 84,7% din produsul social brut mondial, cetățenii acestora desfășoară 84,2% din comerțul mondial și dețin 85,5% din șoldul de economii interne. Din 1960, distanța dintre cincimea cea mai bogată și cincimea cea mai săracă a țărilor s-a dublat.

După opinia experților ONU, pentru obținerea unor ameliorări notabile „ Este necesar că ritmul de creștere prevăzut în Strategia internațională a celui de-al treilea Deceniu al Națiunilor Unite pentru Dezvoltare să se prelungească pe o perioadă mult mai lungă decât cele două decenii", adică dincolo de secolul XX.

Aceasta polarizare bogatie-saracie se acutizează permanent, datorită faptului că regiunile bogate au trecut deja prin fenomenul de tranziție demografică, iar populația lor este relativ slăbită, în timp ce populația din sud va crește în continuare în următorii 60 de ani. În jumătate din acest timp, doar 1/7 din populația mondială va controla cel puțin trei sferturi din bogăția mondială. Ca urmare, presiunea asupra acelor „insule de bogăție" va fi din ce în ce mai mare. Dezvoltarea nu este întârziată doar de dificilele condiții istorice și de permanentele dezavantaje comerciale, dar și de o continuă criză a datoriilor, de exploatare economică și instabilitate politica.

Dacă în timpul gravei crizei mondiale alimentare din 1947 s-a estimat că aproximativ 450 milioane de oameni din lumea întreagă sufereau de malnutriție, 20 de ani mai târziu, 780 de milioane de oameni nu aveau „suficientă hrană pentru a-și satisface nevoile fizice de bază de proteine și energie". Deși s-a înregistrat un oarecare progres în ceea ce privește dezvoltarea în Sud, analiștii apreciazau ca „masivele disparitaii din lumea bogată și cea săraca se vor adancvl^^ '

O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum, atesta faptul că avantajele economice înclină mai mult spre țările dezvoltate și către marile puteri economice unde își găsesc originea societatie transnaționale. În acest sens acționează și mecanismul financiar mondial care prin instituțiile sale F.M.I., Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului dominate de marile puteri economice avantajează într-o proporție covârșitoare țările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investițiilor străine directe, instituțiile, societățile transnaționale /<^^și statale creditoare obțin profituri ridicate.

În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.

 

 

 

 

Concluzii

Economia mondială s-a constituit ]n urma unui proces evolutiv îndelungat, pe măsură maturizării premiselor date: marile descoperiri geografice din secolele XVI și XVII, care au făcut evidente unicitatea lumii terestre și intercondiționarea dintre bunăstarea individuală și colaborarea popoarelor; formarea economiilor naționale bazate pe piețe integrate; revoluția industrială mașinistă, care a generat producţia de mărfuri mai ieftine, de masă; formarea și dezvoltarea sistemului modern de transporturi – maritime, terestre și aeriene; desavîrşirea constituirii unei diviziuni mondiale a muncii.

Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii economice – economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale şi transcontinentale, companii private şi publice, rezidente în diferite ţări ale lumii, între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiare, monetare etc. pe baza diviziunii mondiale a muncii, оmpreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

1.Adam, W. Green Development: environment and sustainability în the Third World, London, Routledge, 2005.

  1. Anderson, P. J. The Global Politics of Power, Justice and Death, London ' and New York Routlege, , 2006.
  2. Anderson, S.; Cavanagh, J. Top 200: The Râse of Global Corporate Power, Institute for Policy Studies, December 4th, 2005
  3. Ansari, A. J.; Singer, W. H. Rich and Poor Countries, Consequences of Internațional Disorder, Fourth Edition, Routledge, London and New York,

2002

  1. Bal, A. Economii în tranziție. Europa Centrală și de Est, București,
    Editura Oscar Print, 2006.
  2. Bal, A., Dumitrescu S. Economia mondială, București, Editură
    Economică, 2006
  3. Ball, D. A.; McCulloh, jr. W. H. International Business. The challenge of global competition, Irwin McGraw-Hill, 2006
  4. Bari,I.Economia mondială,București,Editura Didactică și Pedagogică R.A., 2005.
  5. Beckouche, P. -Industrie : un seul monde, Paris, Hatier, 2003.
  6. Benko, G. B. Geographie des technopoles, Masson, Paris, Milan,
    Barcelone, Bonn, 2005.
  7. Blaga,    Industrializarea,   București,   Editura   Științifică   și Enciclopedică, 2005.
  8. Bran, P. (coordonator) Relații valutar-financiare  internaționale, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2003
  9. Brasseul, J. Les nouveaux pays industrialises, Paris, Armand Colin,

2006.

  1. Bremond, J.; Geledan, A. Dictionnaire economique et social, 5e edition,

Paris, Hatier, 2000.

  1. Brooke, M. Z.; Remmers, H. L. The strategy of multinationals enterprises, New York, Prentice Hall, 2005
  2. Brown, L. (coord.) Probleme globale ale omenirii 2005, București, Editura Tehnică, 2005.
  3. Byé, M.; de Bernis, G. Destanne Relations économiques
    internationales, Dalloz 5e édition, Paris, 2004
  4. Carlin, W., Landesmann, M. From Theory into Practice? Restructuring and Dynamism în Transition Economies, în Oxford Review of Economic Policy, Vol. 13, No.2, 2006
  5. Cassen, R. (and associates) Does aid work?, second edition, Clarendon

Press, Oxford, 2004

  1. Chandra, R. Industrialization and Development în The Third World, London, Routledge, 2002.
  2. Dumitrescu, S. (coord.) Economie mondială, Cluj-Napoca, Editura Microinformatică S.R.L., 2002.
  3. Dumitrescu, S., Bal, A. Economie Mondială, Ediția a Il-a, București, Editura Economică, 2006
  4. Dunning, J. H. Multinațional Enterprises and the Global Economy, Addison Wesley Publishing Company, Wokingram , 2003
  5. Forowicz , Y. Economie internaționale a l'heure des grandes
    transformation, Beauchemin, 2005
  6. Marin, G. Nouă strategie internațională a dezvoltării, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 2002.
  7. Marin, G. (coord.) Economie mondială, Brăila, Editura Independența Economică, 2006.
  8. Miron, D. (coord.) Economia Uniunii Europene, București, Editura Luceafărul, 2006.
  9. Popa, I. (coord.) Tranzacții comerciale internaționale, București,
    Editura Economică, 2006
  10. Sută, N. (coord.) Comerț internațional și politici comerciale, Bucureşti, Editura All, 2005.
  11. Dicționar de relații economice internaționale, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
  12. Economia mondială în cifre, Bucureşti, Comisia Națională pentru Statistica,2005.
  13. Global Development Finance, Washington C., The World Bank, 2006
  14. Global Development Indicators, Washington C., The World Bank, 2006
  15. International Monetary Fund - Annual Report 1998, Washington D.C., 2006