Criticând pe economiştii clasici, marx a arătat că mijloacele de producţie prin natura lor nu sunt capital. Ele devin capital numai în cadrul unor relaţii de producţie determinate, numai atunci când se află în proprietatea privată şi sunt folosite ca instrumente de însuşire a muncii neplătite a muncitorilor salariaţi. „Capitalul este o relaţie socială de producţie între capitalişti ţi muncitorii salariaţi". Împărţirea pentru prima oară în ştiinţa economică a capitalului de către Marx în constant şi variabil şi analiza comportării acesora în producţie întregeşte imaginea asupra lui ca un raport social al producţiei.

Descoperirea de către Marx a dublului caracter al muncii întruchipate de marfă i-a dat posibilitatea să dezvolte teoria plusvalorii şi să arate rolul diferit al elementelor de producţie, al mijloacelor de producţie şi al forţei de muncă, în procesul de producţie. Capitalul constant este „acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de producţie, adică în materii prime, materii auxiliare şi mijloace de muncă şi nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de producţie". Ea reproduce propriul său echivalent şi un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să varieze. Dintr-o mărime constantă, această parte a capitalului se transformă mereu în una variabilă. Aceleaşi componente ale capitalului, care din punct de vedere al procesului de muncă, se deosebesc ca factori obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă, se deosebesc din punct de vedere al procesului de valorificare drept capital constant şi capital variabil. Prin împărţirea capitalului în cele două componente, Marx demonstrează că plusvaloarea se creează nu de întregul capital, ci numai de partea sa variabilă, adică de muncitori.

Raportul dintre mijloacele de producţie şi forţa de muncă este analizat de Marx, atât în expresie naturală, din punct de vedere tehnic, cât şi în expresie valorică. Compoziţia tehnică a capitalului este raportul dintre masa de mijloace de producţie utilizată într-o întreprindere şi masa de forţă de muncă ce pune în mişcare aceste mijloace de producţie. Compoziţia după valoare este raportul valoric dintre capitalul constant şi cel variabil.

Există o legătură strânsă între compoziţia după valoare şi compoziţia tehnică a capitalului, exprimată prin compoziţia organică a capitalului (k), respectiv compoziţia capitalului după valoarea determinată de compoziţia tehnică şi care reflectă schimbările survenite în aceasta din urmă : k = c/v. Caracteristic pentru capitalism, spune Marx, este creşterea compouiţiei organice a capitalului, adică cheltuirea unei părţi din ce în ce mai mari a capitalului sub formă de capital constant şi, corespunzător, a unei părţi descrescânde pentru capitalul variabil.

După felul în care capitalul circulă, după felul în care diferitele sale părţi componente ăşi transmit valoarea asupra produsului, capitalul se împarte în capital fix şi capital circulant. Marx denumeşte împărţirea capitalului în constant şi variabil, împărţire primară, deoarece ea scoate în evidenţă legături interne, esenţiale între fenomene, iar împărţirea capitalului în fix şi circulant o consideră secundară, întrucât ea are în vedere legături între formele exterioare, de suprafaţă ale acestor fenomene. Marx a fost primul economist care a definit, în mod ştiinţific, capitalul fix şi capitalul circulant, clasificare acceptată şi în prezent în ştiinţa şi practica economică.

În privinţa genezei capitalului ca valoare ce aduce un spor de valoare, Marx face distincţie între acumularea primitivă şi acumularea modernă a capitalului. Acumularea primitivă a capitalului a avut loc la începuturile economiei moderne de piaţă cu ajutorul unor mijloace extraeconomice, inclusiv folosirea violenţei, constând în despărţirea brutală a producătorilor direcţi de mijloacele lor de producţie şi formarea a două clase sociale, cu interese diametral opuse : burghezia deţinătoare de capital, proprietara mijloacelor de producţie şi proletariatul, adică muncitorii salariaţi care nu aveau altă proprietate decât capacitatea lor de muncă şi care erau subordonaţi capitalului şi capitaliştilor. Acumularea modernă a capitalului constă în sporirea treptată a volumului capitalului pe cale concentrării lui, adică pe calea acumulării unei părţi din câştigul anual şi a centralizării lui.

Prin originea şi natura lui, capitalul este, după părerea lui Marx, valoarea acumulată, fiind folosit ca instrument de exercitare a puterii economice, inclusiv ca mijloace de exploatare a muncitorilor salariaţi. Marx a insistat asupra rolului de comandă exercitat de capital şi deţinătorii lui în economia modernă de piaţă, în sensul că prezenţa lui influenţează semnificativ toate deciziile economice, începând cu folosirea resurselor, continuând cu organizarea producţiei şi terminând cu repartiţia venitului naţional între diferite categorii de agenţi economice.