Teoria creşterii economice

 este una care vizează pe termenul lung.

Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie:

PIB = F(M, K)

Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith, Ricardo şi Malthus. Ea s

e bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată, iar populaţia este în creştere. În aceste condiţii, Malthus a opinat că populaţia este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că, atunci când pământul este limitat, creşterea populaţiei determină reducerea salariilor, la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va rămâne constant). Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea economică.

Keynesismul consideră că venitul naţional creşte  pe seama creşterii cererii agregate. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii economice şi de reducerea şomajului. Ei au subliniat rolul major al investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii agregate. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional şi, deci, a producţiei naţionale.

Teoria neoclasică introduce, ca variabilă exogenă progresul tehnic. Se menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă utilizată.

Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă endogenă. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri, ci în producerea de utilaje, maşini etc, care încorporează în ele cunoştinţele acumulate de oameni. De asemenea, se ia în considerare şi faptul că randamentul social este superior randamentului privat, determinând astfel, externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii. Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi:

  • învăţare prin practică, în sensul că oamenii încorporează experienţa acumulată în elementele de capital;
  • invenţie, schimbările tehnologice fiind procese sistematice, gândite.

Mai mult, teorie economică a că sunt importante următoarele  aspecte ale inovării

  • Este foarte complex
  • Localizarea inovaţiilor; este cunoscut faptul că inovaţiile se concentrează în anumite ţări, care au devenit exportatoare de cunoştinţe
  • Difuziunea inovaţiilor este costisitoare, pentru că oamenii au o rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea, apărarea drepturilor de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite.
  • Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile, pentru că de exemplu, o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate de sectorul primar, cunosc o evoluţie tehnologică inferioară economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de maturizare.
  • Inovaţiile – strategie competitivă. Unele întreprinderi au activităţi sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi tehnologii (care să le dea un avantaj de cost).

Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial, costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari (de asemenea şi riscuri mari) şi că, de regulă, consumatorii sunt reticenţi la produsele cu acelaşi grad de noutate.