Adoptând termenul de plusvaloare pentru diferenţa dintre ceea ce creează muncitorii (valoare nouă) şi ceea ce primesc ei în schimb de la patron (salariu), Marx a aşezat această categorie economică în centrul sistemului categorial al economiei de piaţă, considerând că preocuparea capitaliştilor de a obţine cât mai multă plusvaloare reprezintă însuşi scopul activităţii lor şi principalul lor stimulent. Marx a analizat plusvaloarea în afara formelor sub care apare ea la suprafaţa societăţii capitaliste (profitul industrial, dobândă, rentă) şi a demonstrat că producţia plusvalorii se realizează în deplină concordanţă cu legile obiective ale producţiei de mărfuri.

Producţia capitalistă este nu numai o producţie de valori de schimb, ci şi de plusvaloare : banii se transformă în capital; valoarea devine o valoare progresivă, crescătoare, bani care produc bani, şi ca atare, capital. În acest sens, Marx subliniază diferenţa dintre bani ca bani şi bani sub formă de capital. Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M-B-M, însă alături de această formă există şi o altă formă, diferită de prima, anume B-M-B', transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani, a cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg această ultimă formă de circulaţie se transformă în capital, devin capital şi sunt capital prin însăşi destinaţia lor.

În timp ce în cadrul primei forme de circulaţie, banii nu sunt decât un intermediar care permite procurarea unei mărfi diferite de cea care era deţinută iniţial, cea de-a doua formă a circulaţiei arată că obiectivul principal al capitalistului este de a face bani, este vorba despre „a cumpăra pentru a vinde, sau mai exact, a cumpăra pentru a vinde mai scump, B-M-B' este într-adevăr formula generală a capitalului aşa cum apare nemijlocit în sfera circulaţiei".

În forma sa pură, procesul de circulaţie al mărfurilor presupune schimb de echivalenţe; în realitate însă, lucrurile nu decurg în formă pură. În cazul în care are loc un schimb neechivalent, adică un schimb în care vânzătorul reuşeşte să vândă la o valoare mai mare, aceasta determină o schimbare în repartiţia valorii, dar nu şi o creştere a totalului acesteia. „Formarea plusvalorii, şi deci transformarea banilor în capital, nu poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste valoarea lor şi nici aceea că, cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor".

Ţinând seama de toate acestea, Marx concluzionează : „circulaţia sau schimbul nu creează valoare". Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza unor legi proprii schimbului de mărfuri, luându-se ca punct de plecare un schimb echivalent, de unde contradicţia enunţată de Marx : „posesorul de bani, care nu mai există decât sub formă de cristalidă de capitalist, trebuie să cumpere mărfurile la valoarea lor, să le vândă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfârşitul procesului mai multă valoare decât a aruncat în el".

Plusvaloarea apare ca diferenţă între valoarea nou creată de forţa de muncă şi valoarea forţei de muncă. În consecinţă, capitalistul dispune de două căi pentru a face să crească plusvaloarea. El poate acţiona în sensul prelungirii zilei de lucru şi se ştie că, la începutul revoluţiei industriale, aceasta a fost o cale importantă de mărire a volumului de muncă efectuată gratuit în favoarea capitalistului. Marx vorbeşte în acest caz, de producerea de plusvaloare absolută. Pe de altă parte, plusvaloarea relativă este definită astfel : „pentru a prelungi supramunca, munca necesară este diminuată prin metode care permit ca echivalentul salariului să fie produs într-un timp mai scurt. Producerea plusvalorii absolute nu afectează decât durata muncii, producerea plusvalorii relative transformă din temelii procedeele tehnice ale muncii şi combinaţiile sociale". Plusvaloarea relativă rezultată din reducerea timpului de muncă necesar şi din schimbarea corespunzătoare în raportul de mărime dintre părţile componente ale zilei de muncă.

Pentru a caracteriza exploatarea, Marx defineşte rata plusvalorii, care este „expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital sau a muncitorului de către capitalist". Rata plusvalorii (p') este raportul dintre plusvaloare (p) şi capitalul variabil (v), adică p' = p/v.

Deoarece valoarea forţei de muncă determină partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este determinată, la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă, urmează că, plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport ca supramunca faţă de munca necesară, adică p' = supramunca/munca necesar. Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme diferite, odată sub forma muncii materializate, a doua sub cea a muncii fluide. În cazul producţiei capitaliste, dezvoltarea forţei productive a muncii are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine, pentru a prelungi prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă, în cursul căreia el poate să muncească gratuit pentru capitalist. În ce măsură acest rezultat poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor se poate ilustra prin metodele speciale de producere a plusvalorii relative, cum sunt : cooperaţia, manufactura, maşinismul şi marea industrie.

În acelaşi timp, masa plusvalorii produse (P) este egală cu mărimea capitalului variabil avansat (V), înmulţită cu rata plusvalorii (p'), cu alte cuvinte, ea este determinată de raportul complex dintre numărul forţei de muncă exploatate în acelaşi timp, de acelaşi capitalist, şi gradul de exploatare al forţei de muncă individuale :

P = V • p'.

Masa plusvalorii exprimă mărimea absolută a exploatării capitaliste. Din această relaţie rezultă şi faptul că reducerea capitalului variabil poate fi compensată prin creşterea proporţională a ratei plusvalorii; mărimile absolute ale valorii şi plusvalorii produse de diverse capitaluri, la o valoare egală a forţei de muncă şi o rată egală a plusvalorii, sunt direct proporţionale cu mărimea componentelor variabile ale acestor capitaluri, adică cu mărimea numărului de lucrători.