Marx a combătut dogma lui Smith, adică ignorarea capitalului constant din produsul social total, precum şi teoria realizării a lui J.B. Say, care neagă contradicţiile capitalismului şi pe aceea a lui Sismondi, care susţine că nu este posibilă acumularea fără terţe persoane, idealizând mica producţie. În clarificarea problemei realizării, Marx, a pornind de la dublul caracter al muncii materializat în marfă. Datorită acestui lucru, fiecare marfă în parte, şi prin aceasta, produsul social se prezintă sub două aspecte : material şi valoric.

Sub aspect material, produsul social se compune din mijloacele de producţie şi obiecte de consum. Ca atare, producţia socială se va împărţi în două mari sectoare : sectorul I, constituit din ramurile economiei care produc mijloace de producţie şi sectorul II, format din ramurile economiei care produc obiecte de consum. Sub aspect valoric, produsul social cuprinde trei părţi : o parte care înlocuieşte capitalul constant (C), o parte care înlocuieşte capitalul variabil (V) şi o a treia parte, care reprezintă plusvaloarea (P) :

M = C + V + P.

Karl Marx deduce condiţiile realizării produsului social în cadrul reproducţiei simple şi lărgite, parte integrantă a modelului corelaţiilor între sectoarele economiei naţionale pentru ca economia să funcţioneze în mod echilibrat, face o analiză a cauzelor structurale (proprietatea privată şi riscurile pe care le comportă ea) şi funcţionale (sistemul repartiţiei venitului naţional propriu economiei moderne de piaţă, caracterizat prin puternice inegalităţi), care împiedică respectarea acestor condiţii şi generează dereglări în desfăşurarea reproducţiei sociale. În strânsă legătură cu aspectele realizării produsului social sunt analizate principalele contradicţii din economia modernă de piaţă, care stau la originea crizelor economice, precum şi a mecanismului de declanşare, desfăşurare şi depăşire a crizelor economice, respectiv fazele ciclului economic, consecinţele lor sociale. Din analiza consacrată crizelor economice de supraproducţie poate fi reţinută ideea generală conform căreia, crizele nu sunt un simplu accident din cadrul mişcării; ele decurg din însuşi procesul de acumulare şi contribuie la modificarea desfăşurării ulterioare, acţionând chiar asupra conţinutului acesteia. Criza are loc pentru că „la un moment dat, piaţa este prea mică pentru producţie". Excesul de marfă, în raport cu cererea efectivă, se traduce prin nevânzarea unei părţi din producţie, de unde decurge o scădere a preţurilor şi a profitului, o restrângere a schimburilor, un blocaj în ciclul capitalului. Scăzând rata profitului, capitaliştii îşi diminuează investiţiile, încetează parţial sau total să-şi transforme banii în capital, iar falimentele şi concedierile se multiplică.

Pentru Marx, criza este, mai ales, momentul prielnic realizării inovaţiilor, progreselor tehnice care permit anumitor întreprinderi să iasă din criză mai puternice. Are loc, în acelaşi timp, o accentuare a concentrării, ca urmare a fuzionării, a absorbţiei întreprinderilor în dificultate, dar şi o adaptare de către întreprinderile cele mai performante, a unor procedee de fabricaţie mai perfecţionate. La rândul lor, aceste schimbări tehnice vor modifica profund desfăşurarea ulterioară a procesului de acumulare.

În modul de producţie capitalist, clasa capitaliştilor, din dorinţa de profit, transformă plusvaloarea într-un nou capital şi acumulează astfel mijloace de producţie suplimentare care îi permit să obţină şi mai multă plusvaloare, care va fi capitalizată la rândul ei. Ori, datorită progresului tehnic, această acumulare se realizează în forme noi, care modifică profund condiţiile acumulării ulterioare. Progresul tehnic are un rol determinant : crizele de supraproducţie sunt nu numai posibile, ci pot chiar să se agraveze. Aşa cum a explicat Marx, progresul tehnologic este nu numai un însoţitor al capitalismului, ci şi un ingredient vital al acestuia.

Pe de altă parte, capitalizarea plusvalorii determină schimbări calitative, o evoluţie a compoziţiei capitalului şi crearea unei armate industriale de rezervă. Şomajul este pentru Marx, consecinţă a funcţionării modului de producţie capitalist, el decurge din modificarea compoziţiei tehnice a capitalului în urma căreia se reduce relativ cererea de muncă.