Marx face distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb, în sensul că orice marfă este în acelaşi timp şi în mod contredictoriu, valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb. Aceasta înseamnă că analizei marxiste nu îi este deloc străin conceptul de utilitate, în sensul că o marfă nu este produsă efectiv decât dacă este utilă, dacă ea poate să satisfacă nevoile exprimate de societate. Schimbul de mărfuri nu poate fi deci considerat ca un schimb de valori de întrebuinţare, căci schimbul implică o compensaţie, o posibilitate de a găsi un echivalent. Ori, valoarea de schimb „apare înainte de toate ca raportul cantitativ, ca proporţia în care valori de întrebuinţare de un fel se schimbă pe valori de întrebuinţare de alt fel".

Astfel, nu poate avea valoare de schimb decât un bun care satisface o necesitate, un bun care a fost obiectul unui schimb. Totuşi, Marx spune „nu schimbul este cel care reglează cantitatea de valoare a unei mărfi, ci, din contră, cantitatea de valoare a unei mărfi este cea care reglează raporturile sale de schimb".

În acelaşi timp, o singură caracteristică rămâne comună tuturor mărfurilor, şi anume aceea de a fi produse ale muncii : „munca este unica sursă a valorii sau mai exact, însăşi substanţa acesteia". Mărfurile ca valori de schimb nu sunt decât măsuri determinate de timp de muncă solidificat, cristalizări ale muncii. Deci, cantitatea de muncă, mărimea substanţei creatoare de valoare este cea care determină şi permite măsurarea valorii unei mărfi.

În trecerea de la muncă la valoare apare distincţia dintre munca concretă şi munca abstractă. Prima formă de muncă, aceea care are drept scop crearea obiectivului util, satisfacerea nevoilor oamenilor, este numită de Marx, muncă utilă sau muncă concretă. În acest sens, el notează : „diferitele valori de întrebuinţare sunt produse ale activităţii unor indivizi diferiţi, deci, rezultatul unor feluri de muncă individual diferite". Cu toate acestea, mărfurile sunt şi valori de schimb, ca atare, ele reprezintă muncă identică, lipsită de deosebiri, adică munca în care individualitatea lucrătorilor este ştearsă. De aceea, munca creatoare de valoare de schimb este munca abstract-generală („toate mărfurile sunt transformate într-o substanţă identică, eşantioane ale aceleiaşi munci nediferenţiate").

Pe de altă parte, el face diferenţiere în definirea muncii simple şi a muncii complexe. Astfel, munca simplă reprezintă o cheltuire de forţă de muncă pe care o posedă în medie în organismul său fizic orice om obişnuit, fără vreo formare specială. Despre munca complexă, Marx, spune că în cadrul acesteia se manifestă o forţă de muncă mai greu de format („o cantitate mai mică de muncă complexă este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă ").

În acelaşi timp, Marx admite faptul că mărimea valorii unei mărfi variază direct proporţional cu cantitatea de muncă, şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii. Aceasta din urmă este determinată de împrejurări variate, între altele de „media de îndemânare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii ei tehnologice, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţiile naturale".

Valoarea unui bun este definită ca sumă a muncii indirecte şi a muncii directe. Munca indirectă, munca trecută, reprezintă cantitatea de muncă încorporată pe parcursul unor cicluri de producţie anterioare, în mijloacele de producţie folosite în cursul procesului respectiv. În ceea ce priveşte munca directă, aceasta poate fi capital variabil -munca necesară pentru reproducerea forţei de muncă) şi supramuncă, respectiv munca neplătită. Valoarea unui bun apare deci, ca sumă a capitalului constant (c), utilizat pentru producerea bunului respectiv, a capitalului variabil(v) şi a plusvalorii (p) :

M = c + v + p sau M = muncă indirectă(c) + muncă directă(v+p).