Ipoteza nerealistă a unor economii închise (autarhice) folosită de modelele micro-sau macroeconomice- prezentate până aici - şi accentuarea interdependenţelor dintre economiile naţionale în perioada postbelică, au dus la apariţia unor probleme noi ("globale"), care condiţionează creşterea la scară naţională şi mondială. Ne referim, printre altele, la aspecte cum sunt: problemele resurselor energetice şi de materii prime; fluxurile internaţionale de mărfuri, bunuri (inclusiv metale preţioase) şi de capital, circulaţia mondială a mâinii de lucru ("exodul creierelor"), transferul de tehnologie, extinderea activităţii corporaţiilor transnaţionale, speculaţiile financiar-valutare de mare anvergură, cursa înarmărilor, problemele mediului natural; diversificarea fenomenelor de criză şi agravarea lor etc.

Ca răspuns la aceste probleme şi extinzând metoda sistematică de abordare a activităţii social-economice, a fost îmbogăţit instrumentarul analitic (şi sintetic) de studiere a creşterii economice.

Au apărut astfel teorii şi modele globale de creştere economică. Această orientare a fost stimulată mai ales de organismele internaţionale, printre care: O.N.U. şi organizaţiile ei specializate (U.N.E.S.C.O., O.N.U.D.I., F.A.O., U.N.C.T.A.D. etc.), "Clubul de la Roma"1, "Clubul de la Paris", „Fundaţia internaţională pentru alternativele dezvoltării", „Centrul de studii economică-sociale ale lumii a treia", precum şi unele fundaţii naţionale de notorietate mondială: Fundaţia DAG HAMMARSKJOLD (Suedia), Fundaţia BARILOCHE (Argentina), etc.

9.5.1. Modelul dinamicii mondiale şi teoria „creşterii zero"

La cererea Clubului de la Roma, profesorul american Jay W. Forrester a formulat o primă schiţă de model global („Lumea 1") pe care a precizat-o ulterior

(„Lumea 2"), în care încearcă să desprindă tendinţele mondiale ale creşterii economice în primele şapte decenii ale secolului XX.

Apoi el împreună cu alţi profesori2 de la Massachussetts Institut of Tehnology (M.I.T.) elaborează în anul i972 lucrarea „The Limits to Growth" („Lumea 3") considerată primul raport către Clubul de la Roma.

Autorii analizează cinci variabile ale creşterii economice:

  1. populaţia şi dinamica ei;
  2. capitalul, respectiv investiţiile succesive de capital şi procesul dezvoltării industriei la scară planetară;
  3. producţia agricolă mondială şi alimentaţia;
  4. consumul de resurse neregenerabile;
  5. poluarea mediului natural.

În lucrare se apreciază că între cele cinci variabile ale creşterii economice eXistă strânse legături de interdependenţă. Folosind tehnica modernă de calcul, autorii evidenţiază ritmurile creşterii economice la scară mondială în primele şapte decenii ale secolului XX şi tendinţele înregistrate de cele cinci variabile.

Concluzia la care ajung este esenţialmente pesimistă. „Dacă tendinţele actuale de creştere a populaţiei, industrializării, poluării, producţiei alimentare şi tendinţele epuizării resurselor continuă neschimbate, limitele creşterii pe această planetă vor fi atinse în decursul următorilor o sută de ani".

Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea că în primele şapte decenii ale secolului XX - a avut loc o creştere eXponenţială (prin înmulţire) a celor cinci variabile şi că dacă tendinţa continuă, omenirea va declanşa în jurul anului 2i00 „o prăbuşire neaşteptată şi necontrolabilă".

Acesta se produce din cauza următoarelor împrejurări:

  • insuficienţei de alimente pentru o populaţie care creşte mai rapid decât producţia agricolă (populaţia în proporţie geometrică, producţia agricolă în proporţie aritmetică. Se regăsesc aici idei din teoria lui Robert Thomas Malthus cu privire la populaţie);
  • insuficienţei resurselor (sau cel puţin a celor neregenerabile) pentru dezvoltarea pe scară tot mai largă a industriei;
  • ruperii echilibrului ecologic determinat de poluarea mediului_ natural ca urmare a industrializării şi a consumului individual.

Soluţia propusă în raport constă în strategia "creşterii zero" (zero growth, teoria zegistă). Conform acesteia, pentru prevenirea catastrofei previzibile, trebuie luate măsuri ferme de menţinere a echilibrului creşterii şi dezvoltării la scară planetară.

Aceste măsuri vizează realizarea unui echilibru intre bucla pozitivă şi bucla negativă a fiecărei variabile, fără ca aceasta să însemne stagnare economică.

De eXemplu: investiţiile suplimentare de capital să fie egale cu amortismentul capitalului fiX în funcţiune; natalitatea să fie egală cu mortalitatea astfel ca sporul natural al populaţiei să fie "zero"; etc. În felul acesta s-ar prezerva resursele, s-ar îmbunătăţi starea mediului ambiant, s-ar evita cercul vicios de tip malthusian şi s-ar stabili corelaţii corespunzătoare între numărul populaţiei şi producţia agricolă mondială, etc.

Modelul dinamicii mondiale şi teoria "creşterii zero" conţin importante elemente raţionale:

  1. Dezvăluie caracterul devastator al creşterii economice accelerate şi necontrolate promovată de ţările avansate in primele şapte decenii ale secolului al XX-lea. Aceasta a dus la risipă de resurse şi poluarea crescândă a mediului natural.
  2. Atrage atenţia, în plină perioadă de expansiune economică, asupra caracterului restrictiv al resurselor dezvoltării.

Pe lângă aceste merite incontestabile, modelul prezintă şi o serie de minusuri:

  • Simplificarea excesivă a lumii şi a problematicii creşterii economice, prin încercarea de a explica totul cu ajutorul celor cinci variabile;
  • Ignorarea diversităţii lumii prin tratarea variabilelor doar la nivel global. Se face abstracţie de existenţa statelor naţionale, de condiţiile economico-sociale, geografice specifice, etc.;
  • Făcând abstracţie de progresele din domeniul ştiinţei şi tehnicii, de modificările de structură, etc., modelul induce concluzii pesimiste, fataliste asupra viitorului;
  • Aplicarea măsurilor propuse de teoria "creşterii zero" ar însemna, practic, menţinerea nivelurilor de dezvoltare actuale ale ţărilor, a decalajelor, a subdezvoltării. Din această perspectivă modelul propus nu poate fi, sub nici o formă, acceptat.

9.5.2. Teoria "creşterii organice" şi modelul structurat (cu mai multe niveluri)

Ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi la teoria "creşterii zero", în anul 1974 apare lucrarea "Omenirea la răspântie" care avansează conceptul de creştere organică3.

Autorii Mihajlo Mesarovic şi Eduard Pestel au studiat ţările lumii prin prisma următoarelor cinci grupe de criterii: tradiţii ; stil de viaţă ;

nivel de dezvoltare economică ; structurile social-politice ;

similitudinea problemelor cu care sunt confruntate.

Pe baza criteriilor de mai sus, ei au constituit zece regiuni mai mult sau mai puţin omogene: America de Nord; Europa Occidentală; Japonia; Australia, Africa de Sud şi restul ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă; Europa Răsăriteană, Rusia şi ţările foste U.R.S.S.; America Latină; Africa de Nord şi Orientul Mijlociu; Africa Tropicală; Asia de Sud-est; China.

Autorii promit că diviziunea nu se va opri aici şi că modelul va funcţiona pentru fiecare iară în parte. Cercetările au fost şi sunt, se vede uşor, foarte anevoioase întrucât se încearcă elaborarea unor modele de creştere economică în condiţiile multicriteriale. În afară de influenţele reciproce ale factorilor, legaţi de peste 100.000 ecuaţii, faţă de cele câteva sute din modelul Meadows, se ia în considerare şi decizia umană, capabilă să aleagă una din mai multe variante posibile. Modelul nu stabileşte preferinţele între alegeri, servind doar informaţia asupra consecinţelor pe care un asemenea curs de acţiune le atrage.

Modelul sistemului mondial structurat este deschis, adică, se presupune că eXistă o familie de parametri şi variabile care nu sunt specificate şi care reflectă opţiunile grupurilor politice şi sociale ce orientează evoluţia sistemului. Acestea sunt variabile "libere" fără precizarea cărora nu se poate "prevedea" nimic şi orice astfel de precizare conduce la alternative diferite de evoluţie a sistemului.

Rezultă că demersul Mesarovic-Pestel este mai degrabă un instrument de analiză de sistem a scenariilor viitoare decât de construcţie predictivă. În felul acesta modelul marchează o îndepărtare de la întrebarea "ce va fi în anul 2000?" spre alt mod de a pune problema: "ce consecinţe va avea în anul 2000 acţiunea X sau acţiunea Y?".

Aceasta înseamnă că prin model se încearcă stabilirea acţiunilor sau tendinţelor necesare pentru ca în perspectivă anumite obiective să poată fi atinse.

Faţă de creşterea nediferenţiată (canceroasă) prezentă în teoria şi practica primelor şapte decenii ale secolului, aici este vorba despre creştere organică, controlată.

Printr-o analogie cu natura (biologia), autorii fac distincţie între creşterea economică nediferenţiată (care ar avea loc prin înmulţirea cantitativă, eXponenţială a rezultatelor din fiecare domeniu) şi creşterea diferenţiată sau organică (controlată prin voinţă şi obiective) care presupune schimbări calitative, îndeosebi structurale.

În felul acesta noua concepţie respinge strategia "creşterii zero" şi se pronunţă pentru continuarea unei creşteri de tip organic, controlată de oameni şi adaptabilă la problemele compleXe, prezente şi de perspectivă.

Studiul confirmă şi ideea că, dată fiind interdependenţa fenomenelor, problemele nu se pot rezolva "pe bucăţi", ci în totalitatea lor, într-o viziune globală (prin cooperare internaţională). De asemenea se pledează cu tărie opţiunea pentru criteriile pe termen

lung.

Noutatea metodologică şi calităţile dialectice ale cărţii nu o absolvă, totuşi, de anumite minusuri:

  1. lume cu i0 regiuni marchează un progres faţă de ipoteza globalităţii a lui Meadows, dar este, totuşi, departe de lumea reală în care eXistă peste i80 state cu probleme mai mult sau mai puţin specifice. Chiar faţă de criteriile de clasificare propuse, situarea unor ţări într-o grupă sau alta prezintă elemente de arbitrar (cu eXcepţia grupelor i, 3, i0).
  2. Autorii înţeleg în mod specific relaţia între "independenţă" şi "interdependenţă". După ei interdependenţa dintre state este invers proporţională cu independenţa, ceea ce nu corespunde întru-totul realităţii prezente şi perspectivei previzibile.
  3. Un model matematic, oricât de perfect ar fi el, nu poate surprinde aspecte incomensurabile (tradiţii, relaţii sociale) care influenţează puternic procesele creşterii şi dezvoltării sociale.

În esenţă, modelul Mesarovic-Pestel transmite un mesaj pozitiv şi se poate constitui punct de plecare pentru cercetări viitoare mai profunde şi diferenţiate în problemele abordate.

BIBLIOGRAFIE

  1. Becker G., Capitalul uman, Editura All, Bucureşti, 1997.
  2. Becker G., Comportamentul uman - o abordare economică, Editura All,

Bucureşti, 1994.

  1. Blaug M, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1992.

  1. Friedman M, Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
  2. Frois A., Economie politică, Editura All, Bucureşti, 1998.
  3. Tănăsescu E., Curs de istoria gândirii economice, Editura Evrika, Brăila, 2000.
  4. Todosia M, Doctrine economice, Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 1993.
  5. Zeletin Ş., Neoliberalismul, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.
  6. Pohoaţă I., Doctrine economice universale, Editura Fundaţiei „Gh. Zane" Iaşi, 1995.