Unul din fenomenele definitorii din economia mondială postbelică este reprezentat de integrarea interstatală. Pornită din Europa Occidentală ca alternativă la cele două războaie mondiale pustiitoare, integrarea Uniunii Europene a încheiat timid prin aşezarea de o parte şi de alta la masa tratativelor a celor mai mari rivali ce s-au confruntat în cele două conflagraţii mondiale: Germania şi Franţa. Integrarea a însemnat un exemplu folositor pentru întreaga omenire, integrarea profilându-se treptat şi pe continentul american, latino-american, asiatic. Astfel, un proces de integrare economică se desfăşoară în prezent pe continentul nord-american între SUA, Canada şi Mexic pentru crearea unei zone de comerţ liber, numită NAFTA. În continentul sud-american, există o formă de integrare ALADI.

În Asia de Sud Est o formă de integrare în frunte cu Japonia şi micii tigrii: Maleazia, Singapore, Taiwan poartă numele SEAN. Deci s-au conturat în ultimul timp 4 mari zone de integrare: zona europeană, zona sud-americană, zona nord-americană şi zona Extremului Orient.

Teoriile integrării economice consideră că integrarea este deosebit de avantajoasă pentru că:

  1. duce la ameliorarea eficienţei producţiei industriale, agricole, etc;
  2. adoptarea unor tehnologii mai economice;
  3. reducerea fragmentării pieţei, care creează situaţii de monopol al vânzărilor şi majorează cheltuielile de administrare.

Teoriile integrării economice mai arată că eficienţa s-ar datora înlăturării unor bariere faţă de ţările membre în uniunile interstatale, că s-ar ajunge la o eficienţă sporită în cadrul ţărilor membre.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a inceput în anul 1951, între 6 ţări europene(Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După 50 de ani şi 5 valuri de aderare Uniunea Europenă are astazi 25 de state membre:

În UE, integrarea interstatală ce s-a extins în timp de la aspectele vamale economice, fiscale, legislative, sociale, politice şi chiar militare, spun unii analişti reprezintă o sfidare directă la adresa statului naţional.

În UE se vorbeşte de aşa zisul stat european, iar cetăţenii UE pot opta liber pentru un paşaport emis de organisme militare sau de statul căruia îi aparţine.

Analiştii îşi pun şi întrebarea care va fi viitorul naţiunilor sau cum v evolua conceptul de suveranitate naţional şi cât timp un stat îşi va mai exercita în exclusivitate competenţa pe teritoriul său naţional. Desfiinţarea frontierelor în interiorul UE şi proliferarea conceptelor de Europă fără frontieră sau cu o cooperare transfrontalieră anticipează o configurare a omenirii secolului XXI. Ideea europeană îşi are originea în Europa postbelică şi a fost exprimată şi de W. Churchill.

Această integrare este rezultatul unor acumulări treptate de-a lungul timpurilor. Unitatea Europei în pace, libertate şi prosperitate constituie un ideal cu rădăcini puternice în trecut. Analiştii spun că Europa de azi este continuatoare tradiţiei a 3 mari oraşe: Atena, Roma şi Constantinopol. Cultura clasică antică a fost adoptată şi de Europa.

Un mare rol în continuarea ideii de unitate europeană a revenit religiei. Ideea ce avea să se contureze în a doua jumătate a secolului XX, de la Italia care a fost punctul de plecare al Renaşterii , din Anglia care a reprezentat leagănul primei revoluţii industriale şi până la micile ţări române, ai căror domnitori au opus rezistenţă invaziei otomane. Ştiinţa Europei este rezultatul unor genii apărute atât în Est cât şi Vest: Galilei, Newton, Copernic, Mendeleev.

Există şi mai deosebim în Europa de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, contraste puternice, chiar între regiuni vecine ca Normandia şi Bretania în Franţa, Sicilia şi restul Italiei.

Există pe lângă diversitatea geografică şi o diversitate religioasă. Există o Europă ortodoxă, prezentă la Salonic, Belgrad, Kiev, Bucureşti, dar şi o Europă luterană în jurul Mării Baltice, una catolică Italia şi una calvină din Scoţia până la Ungaria.

Deşi există aceste deosebiri, ideea unităţii europene a primit contururi precise după al doilea război.

Astfel, într-o primă fază până la sfârşitul anilor ’80 ea a purtat amprenta factorului politic. Ideea europeană s-a divizat în funcţie de cele două blocuri militare politice şi economice opuse pe criterii ideologice şi de sistem.

În faţa blocului compact pe care URSS l-a format cu statele din Est, La Bruge, 17 martie 1948 s-a semnat un tratat privind Uniunea Europeană Occidentală (UEO).

Ţări ca Franţa, Olanda, Belgia şi Luxembrug au decis să acţioneze în comun în caz că securitatea lor ar fi ameninţată. A fost prima afirmaţie oficială a intenţiei de cooperare Vest Europeană care marchează punctul de plecare a consolidării politice a Europei Occidentale. Guvernele din UEO au semnat la Londra, la 5 mai 1949 împreună cu Danemarca, Irlanda, Norvegia, Italia şi Suedia o convenţie privind statutul unui prim organ politic Vest European: Consiliul Europei cu sediul la Strasbourg.

Crearea Consiliului European a fost un impuls de cooperare declanşată de SUA prin intermediul planului Marshall.

Planul Marshall urmărea transformarea Europei Occidentale într-o primă linie de apărare împotriva pericolului sovietic. Dacă planul Marshall s-a aflat la baza reconstrucţiei economice a Europei, organizarea Tratatului Nord Atlantic (NATO) a constituit baza apărării militare. Acest tratat intră în vigoare în august 1949 şi este semnat la Washington. La ora actuală, prin performanţele sale, Europa celor 15 sau UE este un pol esenţial de atracţie.