Este de dorit ca relaţia manager-economist să evolueze în sensul cul­tivării lucrului în echipă, pentru care este bine-venită iniţierea managerului medic în înţelegerea şi interpretarea informaţiilor ce caracterizează activitatea medicală din punct de vedere economico-financiar.

Informaţia economică poate fi definită ca totalitatea datelor ce reflec­tă consumurile de resurse, rezultatele obţinute în urma derulării activităţii şi tendinţele de evoluţie. De aceea, informaţiile de ordin economic constituie o importantă bază pentru pregătirea şi luarea deciziilor pe termen scurt, me­diu şi lung. Complexitatea fluxului de informaţii economice motivează rolul specialiştilor în orice tip de organizaţie. Utilizatorii informaţiilor oferite de managementul financiar pot fi:

         interni: managerii (nu numai economişti); proprietarii, lucrătorii in­stituţiei;

      externi, şi anume:

      Creditorii: ei sînt cointeresaţi în păstrarea stabilităţii economice a or­ganizaţiei, care permite rambursarea la timp a împrumuturilor. La grupul de creditori se atribuie:

      Băncile: ele oferă credite. Un departament special al băncii analizează de sine stătător datele raportului financiar al instituţiei medicale referitor la credibilitatea ei (indicii de lichiditate, de rotaţie a resurselor, coeficienţii de profit).

        Furnizorii: ei la fel sînt creditori, în cazul lipsei plăţii în avans din par­tea cumpărătorului. Împrumutul dat se deosebeşte de cel bancar prin forma sa

       este un împrumut de resurse materiale care va fi rambursat în bani sau - în cazul relaţiilor de barter - în resurse materiale.

        Consumatorii: ei creditează compania în cazul plăţii în avans a servi­ciilor solicitate.

Consumatorii şi creditorii nu necesită acces la informaţia economică a instituţiei, în cazul în care nu se întocmeşte o poliţă. Acest neajuns ameninţă stabilitatea financiară a însuşi creditorului, fiindcă riscul de a pierde plata în avans sau de nu a primi bani pentru producţia livrată este destul de mare.

        Participanţii la piaţa hîrtiilor de valoare.

        Statul:

        Organele de control financiar-contabil şi comercial

         Organele specializate în analize şi comparaţii în domeniu, la nivel local, naţional, internaţional.

        Organele de evidenţă statistică.

Statul reglementează forma, termenul şi ordinea raportului financiar.

        Concurenţii reprezintă singurul grup interesat de instabilitatea econo­mică a instituţiei. Ei pot obţine informaţia din surse oficiale sau neoficiale.

Scopul estimării informaţiei este diferit pentru fiecare categorie de utili­zatori. Acţionarii trebuie să ştie cît de bine a fost condusă această organizaţie; angajaţii doresc să cunoască viabilitatea organizaţiei, pentru a-şi stabili pers­pectivele proprii; creditorii sînt interesaţi de lichiditatea afacerilor, de profit şi flux monetar.

Toate formele de informaţii se pot diviza în următoarele grupe:

        Informaţie contabilă.

        Informaţie privind activitatea întreprinderii.

        Datele raportului financiar al concurenţilor (pentru comparare).

        Informaţia de pe piaţa hîrtiilor de valoare.

        Informaţia macroeconomică şi informaţia normativ-legală.

Valoarea deciziilor depinde semnificativ de acurateţea, oportunitatea,

consistenţa, relevanţa şi modul de interpretare a informaţiilor economice uti­lizate. Pentru utilizatori externi informaţia contabilă este cea mai completă şi uneori singura formă la care au acces.

Contabilitatea reprezintă instrumentul de bază al conducerii financiare, iar indicatorii sintetici calculaţi pe baza înregistrărilor financiar-contabile re­prezintă cartea de vizită a firmei. Cei mai semnificativi indicatori de acest gen sînt: cifra de afaceri, profitul brut şi cel net, gradul de îndatorare, gradul de lichiditate, timpul de recuperare a investiţiilor etc.

Contabilitatea poate fi sintetic definită ca o tehnică de înregistrare (în lim­baj cantitativ omogen) a elementelor unei activităţi, pentru a conserva în me­morie şi a urmări evoluţia rezultatelor activităţii şi pentru a permite controlul asupra activităţii. Cu alte cuvinte, contabilitatea sistematizează patrimoniul.

Contabilitatea este de trei tipuri (după nivelul abordării):

             comercială (la nivel microeconomic privat);

             publică (la nivel microeconomic de stat);

             naţională (la nivel macroeconomic, de centralizare a rezultatelor ac­

tivităţii economice dintr-o ţară pe o anumită perioadă).

Această înregistrare se face pe baza datelor furnizate de fiecare firmă în parte. La nivel microeconomic (de firmă) se utilizează două modalităţi de evidenţă contabilă: contabilitatea financiară şi contabilitatea managerială. Aceste              două discipline au zone de suprapunere,     dar şi zone divergente din

punctul   de vedere al scopului, orientării în   timp,    al modului de întocmire a

rapoartelor-standard sau a celor speciale (tabelul 19.1).

Tabelul 19.1

Nivelul de exercitare a controlului financiar

Din punctul de vedere al:

Contabilitate financiară

Contabilitate managerială

• conturilor

Înregistrează informaţii dintr-o perioadă anterioară

Utilizată pentru previzionarea viitorului

• cerinţelor legale

Are caracter statutar

Are caracter opţional

• preciziei documentelor

Precizie de pînă la un leu

Rotunjit la 1000 de lei

• persoanelor interesate

Utilizatori externi

Utilizatori interni

• principiilor contabile

Standarde naţionale

Principii bazate pe decizii interne

• frecvenţei rapoartelor

Este încorporată în rapoartele anuale

Oricînd, la cerere

Contabilitatea financiară raportează modul în care o organizaţie a efec­tuat activitatea în ultima perioadă, cu referire mai ales la beneficiul ei, in­formaţia fiind utilă pentru utilizatorii externi şi disponibilă prin intermediul sistemului de conturi.

Rolul contabilităţii financiare este de a elibera pentru o organizaţie docu­mente într-o formă-standard, conform cerinţelor legale. Registrele trebuie să dea proprietarilor afacerii informaţii despre proprietatea lor.

Principalele forme de proprietate, în raport cu titularul subiectului pro­prietăţii, sînt:

           Proprietatea privată - aparţinînd persoanelor fizice sau juridice (fir­me), care poate fi: proprietate individuală (mică, mijlocie şi mare); proprietate asociativă (societăţi pe acţiuni şi cooperative);

          Proprietatea publică - aparţinînd statului;

           Proprietatea mixtă - aparţinînd atît proprietarilor privaţi individuali sau în asociaţie, cît şi statului.

Principiile contabilităţii sînt comune tuturor organizaţiilor din sectorul public sau privat (planurile de conturi însă diferă în funcţie de organizaţia pentru care se lucrează):

          agenţi economici;

          instituţii publice sau bugetare;

          organizaţii obşteşti (asociaţii nonprofit);

          societăţi bancare;

          societăţi de asigurare;

          sindicate.

În contabilitate, un eveniment economic se manifestă separat sub două aspecte - de cauză şi de efect. Se consideră că un schimb este echivalent atunci cînd ceea ce intră într-un patrimoniu este estimat sau preţuit în mod egal cu ceea ce iese sau invers.

Elementele care se mişcă într-un patrimoniu captează neapărat unul din următoarele aspecte:

Activ                                                          Pasiv

          substanţă;                               a) obligaţiune;

          drept;                                     b) fond propriu  (social).

Echivalenţa în schimb poate avea loc numai între elementele care consti­tuie perechi între ele. Pentru construcţia contabilă, ea are două aspecte:

          Echivalenţa în acţiune, reprezentată prin articolul contabil, cu ajuto­rul a două sau mai multe conturi contabile, folosite în poziţii contrare, stîn- ga-dreapta (debit-credit);

          Echivalenţa în stare, între activ şi pasiv, constatată şi reprezentată prin bilanţ.

Tehnicile de reprezentare a tranzacţiilor pentru diferite organizaţii:

          în numerar;

          în momentul facturării;

          cînd se creează o obligaţie.

Exemplu:

Vînzări: comandă limită ^ bunuri expediate cu factură ^ bani primiţi.

Cumpărări: comandă emisă ^ bunuri primite cu factură ^ bani plătiţi.

Managementul contabil, după cum arată şi denumirea, oferă manage­rilor informaţiile necesare pentru un control adecvat asupra aspectelor finan­ciare ale operaţiunilor lor. Altfel spus, se referă la obţinerea de informaţii manageriale la diferite niveluri ale organizaţiei (utilizatori interni), în scop de planificare, decizii, precum şi de monitorizare şi control al performanţei.

Nivelul de exercitare a controlului financiar variază de la o organiza­ţie la alta. Deciziile pentru cheltuielile de capital importante cer de obicei autoritatea unui corp superior de adoptare a deciziilor - consiliu, consiliu de administraţie etc. În sectorul privat, există o tendinţă de a delega controlul fi­nanciar la niveluri cît mai inferioare posibil, pentru a mări gradul de implicare în luarea unor decizii.

Avantajele contabilităţii manageriale:

        Urmărirea eficienţei folosirii fiecărui leu

        Detalizarea nu numai după devizul de cheltuieli, dar şi după sectoare (servicii, secţii).

        Detalizarea în timp: la necesitate, frecvenţa contabilităţii manageria­le poate fi redusă la o zi, o săptămînă.

Dezavantajele informaţiei contabile:

        Caracterul monetar al informaţiei.

        Simplificare: în procesul analizei şi clasificării informaţiei o parte relevantă a acesteia se pierde. De exemplu, dacă profitul instituţiei a fost datorat la 90% unei singure afaceri, în documentele contabile acest fapt nu se va aprecia.

        Subiectivism: informaţia este apreciată prin prisma standardelor de bază.

        Condiţionism datorat aprecierii condiţionate a afacerilor neterminate la momentul analizei.

        Estimarea incorectă a activelor şi pasivelor.

        Instabilitatea monetară. Nu se ţine cont de valoarea inflaţiei.

Documentele financiare de sinteză

Pentru a înţelege modul de alcătuire a acestor documente şi mai ales indicatorii care se calculează pe baza lor, este necesar să avem, fie şi numai sumar, o viziune asupra modului de constituire a firmelor. Această situaţie ne impune a lua în calcul şi a face referiri şi la pieţele care au început să func­ţioneze la noi - piaţa de capital (piaţa financiară şi piaţa monetară, valutară), piaţa de consum, de producţie, de resurse energetice etc.

Cum ia naştere o unitate privată, care sînt sursele ei de finanţare sau, cu alte cuvinte, capitalurile firmei?

Capitalurile proprii iau naştere prin:

         contribuţii externe (contribuţia proprietarilor, numită şi capital so­cial, şi contribuţia statului şi a organelor specializate);

         contribuţii interne (autofinanţare).

Capitalurile împrumutate (creditele) iau naştere prin:

         împrumuturi pe  termen lung (mai mare de 5 ani);

         împrumuturi pe  termen mediu (1-5 ani);

         împrumuturi pe  termen scurt (sub 1 an).

Pentru a ţine evidenţa întregului patrimoniu al firmei, precum şi a intră­rilor şi ieşirilor în numerar, bunuri şi servicii şi evidenţa împrumuturilor, se întocmesc documentele financiare de sinteză. În modul de alcătuire a acestor documente se pleacă de la ecuaţia fundamentală a contabilităţii:

Activ = pasiv + capital propriu

Activele unei firme sînt cu atît mai lichide cu cît pot fi mai repede trans­formate în bani. În funcţie de gradul de lichiditate, activele se clasifică în: Active (imobilizări):

         necorporale,

         corporale,

         alocări permanente (stabile),

         financiare.

Active circulante:

         stocuri,

         creanţe,

         alocări ciclice (temporare),

         bani în casă.

Această clasificare are în bună măsură un caracter relativ, deoarece unele stocuri sau creanţele pot fi mai puţin lichide decît activele imobilizate (de exemplu, stocurile greu vandabile).

Datoriile se clasifică în funcţie de gradul lor de scadenţă la un anumit termen, ceea ce poartă numele de exigibilitate. Scadenţa flecarei datorii este cunoscută cu precizie, astfel este posibil să le clasificăm în:

Surse permanente (stabile)

         capital propriu;

         datorii financiare pe termen lung şi mediu.

Surse ciclice (temporare)

datorii pe termen scurt (datorii de exploatare).

Documentele de sinteză includ:

      Contul de rezultate (contul de profit şi pierderi)

      Bilanţul contabil.

Contul de profit şi pierderi raportează veniturile şi cheltuielile unei orga­nizaţii pentru o perioadă de timp, cum ar fio lună sau un an. El sintetizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitate. Din scăderea celor două rezultă profitul brut (sau pier­derile brute).

Bilanţurile sînt totalizate la sfîrşitul fiecărei perioade de 12 luni - anul co­mercial sau anul contabil - pentru a elabora bilanţurile anuale. Anul contabil nu trebuie să corespundă neapărat anului calendaristic sau anului de impozit.

Acest document serveşte şi pentru stabilirea cifrei de afaceri, care repre­zintă suma tuturor vînzărilor evaluate la preţul de livrare (preţ plătit de client) şi care se foloseşte pentru a clasifica firmele după importanţa lor economică, precum şi pentru a măsura cota lor pe piaţă.

Bilanţul contabil raportează activele, pasivele şi capitalurile proprii la un moment în timp, în principal ultima zi a perioadei contabile care încheie tranzacţiile. De asemenea, el este o înregistrare cumulativă a activelor, pasi­velor şi capitalurilor proprii ale unui patrimoniu. Analiza lichidităţii financia­re a unui agent economic se sprijină pe bilanţul contabil ca expresie dată a acelui patrimoniu la un moment.

În bilanţ, clasamentul posturilor de activ se face după criteriul lichidi­tăţii, iar a posturilor de pasiv - după criteriul de exigibilitate. Se înscriu mai întîi activele cele mai puţin lichide [cu perioada cea mai mare de recupera­re: imobilizări necorporale (brevete, licenţe, mărci de fabrică şi comerciale, studii statistice), imobilizări corporale (terenuri, clădiri, maşini, utilaje, in­stalaţii etc.) şi financiare (participanţi, titluri cumpărate etc.)]. Datorită rota­ţiei lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc alocări permanente (stabile). Apoi se înscriu activele circulante (stocuri, creanţe, lichidităţi) mult mai lichide decît cele imobiliare, din care cauză se numesc şi alocări ciclice (temporare). Recuperarea capitalurilor investite făcîndu- se după încheierea unui ciclu de exploatare, în cele din urmă, în activul bilanţului se înscriu eventualele pierderi care se asimilează cu o diminuare de capitaluri proprii.

Pasivul bilanţului reflectă sursele de provenienţă a capitalurilor proprii şi împrumutate. Pasivele sînt structurate după gradul de exigibilitate: mai întîi capitalurile proprii provenite de la asociaţi, apoi - cele din reinvestiri şi din surse.

Datoriile pe termen scurt sînt cele mai exigibile şi de aceea se mai nu­mesc surse ciclice (temporare).


Tabelul 19.2

Bilanţ simplificat

ACTIV

PASIV

Active fixe

Capital propriu

• necorporale (licenţe, brevete, mărci etc.)

Datorii financiare pe

• corporale (terenuri, construcţii, echipamente)

termen lung şi pe termen

• financiare (titluri de proprietate, împrumuturi

scurt

acordate)

 

Active circulante

Datorii din exploatare

• stocuri

(datorii pe termen scurt)

• creanţe

 

• lichidităţi

 

În concluzie, bilanţul este un set de cifre care sintetizează poziţia finan­ciară a unei organizaţii în orice moment de timp ales, de obicei la sfîrşitul anului contabil. Elementele înregistrate în bilanţ sînt elementele de capital, spre deosebire de cele înregistrate în bilanţul de profit şi pierderi, care sînt elemente de venituri şi cheltuieli.