Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Banii sunt consideraţi ca cea de a doua mare descoperire a \ omenirii, prima fiind alfabetul. Totuşi, banii nu reprezintă o invenţie; ei au apărut organic în procesul dezvoltării societăţii, adâncirii diviziunii sociale a muncii şi a schimbului de mărfuri. Ca şi limbajul, banii au mijlocit relaţiile dintre oameni, au facilitat funcţionarea economiei şi au dat impuls progresului omenirii. Nu putem, desigur, vedea la bani numai aversul, trebuie cunoscut şi reversul. Este pe deplin adevărat faptul că banii au fost şi sunt folosiţi şi pentru implicarea oamenilor în activităţi nedemne, pentru cumpărarea conştiinţelor; câţi n-au trădat pentru bani, câte ţări n-au fost destabilizate, din afară, cu bani. Sofacle, în Antigonia spunea că „nimic pe lume nu-i ca aurul de rău... el răstoarnă state, pustieşte..., schimbă inimi virtuoase şi le îndreaptă spre fapte blestemate". Shakespeare spunea despre aur că „face alb din negru, din urât - frumosul, din nedrept - adevărul, din josnic - nobil..., din laş - erou”.

înţelegerea esenţei banilor, a funcţiilor şi a mutaţiilor pe care le- au dobândit aceştia, impune cunoaşterea procesului istoric a economiei marfaro-băneşti.

După îndelungata dominaţie a economiei naturale, în viaţa materială a omenirii un rol important 1-a deţinut economia de schimb. Această formă de activitate economică a apărut şi a evoluat în legătură cu producţia bazată pe diviziunea socială a muncii şi cu dezvoltarea proprietăţii private. încă în antichitate (la greci, la romani şi alte popoare) schimbul de bunuri reprezenta o parte considerabilă a vieţii economice.

Prima etapă a economiei de schimb a reprezentat-o trocul. Schimbul, în forma sa cea mai simplă, de troc, consta în schimbul direct marfa pe marfa, obiect pe obiect. Trocul era, însă, o formă de schimb foarte anevoioasă şi trebuiau îndeplinite mai multe condiţii. Un om căruia îi lipsea un bun trebuia să găsească un altul care dispunea de

un excedent din produsul de care avea el nevoie şi care era interesat de bunul pe care el putea să-1 ofere. De asemenea, trebuiau găsite şi obiecte de aceeaşi valoare. Trocul îngreuna dezvoltarea vieţii economice. S-a simţit nevoia unui obiect care să mijlocească schimbul.

Adâncirea diviziunii sociale a muncii, sporirea gradului de specializare a producţiei au contribuit la extinderea schimbului de mărfuri. Astfel, schimbul direct a început să dispară, o marfă s-a desprins din lumea mărfurilor, îndeplinind pe lângă funcţiile specifice utilităţii proprii şi o funcţie specială de echivalent general pentru toate celelalte mărfuri. Această etapă a cunoscut ca echivalent general, după regiuni, vitele, blănurile, pietrele de moară, ceaiul, tutunul, scoicile ş.a. Cu timpul rolul de echivalent general a fost preluat de metale, începând cu arama şi terminând cu aurul, acesta din urmă având calităţi fizico- chimice care îl calificau în mod deosebit pentru un asemenea rol.

Aşa au apărut banii-marfă, care în final se fixau pe metale preţioase. Odată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor se divide în două: la un pol apar toate mărfurile obişnuite, iar la celălalt pol - o marfă deosebită - banii - care se poate schimba cu orice marfă obişnuită.

Informaţiile istorice arată că în China circulau bani metalici încă în secolul XI înaintea erei noastre. Herodot atribuia această creaţie regilor din Lydia, probabil în a doua jumătate a secolului al VIII înaintea erei noastre.

De la apariţie şi până la primul război mondial, circa 26 de secole, banii au circulat sub forma monezilor metalice cu valoare intrinsecăA în special a banilor din aur şi argint. O fază din aceasta, ultimele circa trei secole, alături de moneda metalică de aur şi argint au circulat şi semne băneşti, fără valoare proprie, banii de hârtie. Aceştia reprezentau în circulaţie aurul şi argintul şi în care puteau fi convertibili la cerere.

După primul război mondial, în toate ţările, banii din aur şi argint au încetat să mai circule ca atare, a fost suspendată şi convertibilitatea banilor de hârtie în aur, pentru persoanele particulare. După ce) de-al doilea război mondial situaţia s-a menţinut, banii de hârtie şi, în special, banii de cont, îndeplinind funcţiile de circulaţie a banilor.

în prezent banii nu mai sunt o marfă cu valoare proprie. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.

Pe măsura dezvoltării economiei producătoare de mărfuri, creşterii roiului banilor în lărgirea schimbului de bunuri şi servicii, au apărut şi diferite concepţii despre natura, rolul şi funcţiile banilor.

Platon, unul din reprezentanţii doctrinei elitei, pleda pentru un schimb de mărfuri restrâns şi o întrebuinţare limitată a banilor în interior, interzicerea cu desăvârşire a împrumuturilor de bani.

Un alt reprezentant a doctrine menţionate Aristotel, a făcut un pas înainte în comparaţie cu Platon. El sesiza că prin intermediul banilor trebuie să se schimbe două mărfuri de valoare egală. Totodată, Aristotel a făcut deosebire între bani şi bogăţie, menţionând în special rolul acelor bunuri care servesc la un nou câştig şi la producţie - capitalul.

în Evul mediu era răspândită concepţia că banii nu constituie o marfă cu valoare proprie, apărută din necesitatea uşurării schimbului de mărfuri, ci că ei sunt făcuţi de prinţ. Acesta (prinţul) conferea banilor valoare. De aici şi teoria nominalistă a banilor. Valoarea banilor era determinată de prinţ prin raportarea la o monedă de referinţă, de calcul, sau de cont, livra, a cărei greutate era fixată, mai mult sau mai puţin arbitrar. Deprecierile banilor din Evul mediu pot fi considerate ca primele semne ale unor stări inflaţioniste.

Ulterior, Nicolas Oresme (anul 1382) în lucrarea sa De origine, natura, jure et mutationibus, monetarum s-a ridicat împotriva proprietăţii prinţului asupra banilor. Pentru N. Oresme banii erau un lucru comun, ei aparţineau colectivităţii pentru care erau făcuţi. Banii fiind un instrument de valoare, prima lor calitate era de a fi invariabili.

Mercantiliştii Jean Bodin (1530-1596), Antoine de Montchrestien (1575-1622), Jean-Baptiste Colbert (1616-1683), Thomas Mun (1571-1641) şi alţii supraapreciau rolul banilor din metale preţioase în viaţa societăţii. Ei considerau că prosperitatea societăţii, indiferent pe ce căi şi sub ce unghi era privită, presupunea bani. Aceasta a fost ideea-cheie pentru toţi mercantiliştii. Ea era argumentată de credinţa că bogăţia unei ţări este dată de posesiunea unei mari cantităţi de bani. Nu numai bani mulţi, dar şi „bani buni”. Epocii mercantiliste (1450-1750) i-a fost specific etalonul aur-bani cu valoare intrinsecă. Problema era de a menţine acest etalon Ia o dimensiune cât mai stabilă.

De câţi bani avea nevoie ţara pentru a se dezvolta ? Mercantiliştii urmau să dea răspuns acestei întrebări. Ei au fost confruntaţi cu un fenomen neaşteptat, apărut în urma afluxului masiv de metale preţioase în ţările lor - o creştere galopantă a preţurilor.

Cercetat şi examinat, fenomenului i s-au dat explicări diferite.

Sir Josias Child se mândrea văzând în preţurile crescânde posibilităţi avantajoase de îmbogăţire sub raportul puterii de cumpărare faţă de străinătate, chiar dacă „aprovizionările interioare vor face viaţa cetăţeanului mai scumpă”. M.de Malestroit, membru al Camerei de Conturi din Paris, explica inflaţia prin reducerea conţinutului aur al unităţii monetare. Ca urmare, rata de schimb dintre mărfuri, pe de o parte, şi bani, pe de altă parte, nu se modifică. în viziunea Iui Malestroit, pentru a evita inflaţia este necesară menţinerea constantă a conţinutului aur al unităţii monetare.

Jean Bodin în lucrarea sa Răspuns paradoxurilor lui M. de Malestroit privind scumpirea tuturor lucrurilor (1568) combate această opinie argumentând că: a) urcarea preţurilor bunurilor

este superioară deprecierii monetare şi b) ca o consecinţă a primului punct, inflaţia nu este numai nominală (deprecierea unităţii monetare), ci şi reală (creşterea preţurilor în termenii aurului şi argintului). Concluzia sa principală este că ridicarea preţurilor se explică prin surplusul de bani în circulaţie, că puterea de cumpărare a acestora este invers proporţională cu masa monetară în circulaţie.

Formulată astfel, concluzia lui Jean Bodin a constituit punctul de plecare pentru elaborarea, la sfârşitul secolului XIX, a teoriei cantitative a banilor, esenţa căreia constă în faptul că valoarea unei monezi, indiferent de natura sa, este determinată de cantitatea de bani în circulaţie.

Clasicii economiei politice, Adam Smith, David Ricardo ş.a. au criticat concepţia mercantilistă conform căreia bogăţia unei ţări este dată de cantitatea de bani (aur şi argint) aflată la dispoziţia ei.

A.Smith afirma că bogăţia naţiunii este constituită nu din bani, ci din bunuri materiale, obţinute prin muncă în procesul de producţie. El a apreciat că banii sunt o marfă specifică, separată spontan de lumea celorlalte mărfuri şi că ei au rolul de echivalent general.

A.Smith compara banii aflaţi în circulaţie într-o ţară cu o şosea care, deşi serveşte circulaţia şi transportarea la piaţă a tuturor grânelor şi nutreţului din ţara respectivă, totuşi ea însăşi nu produce măcar o singură claie de paie sau de fân.

A.Smith a avut preocupări importante şi în privinţa dezvoltării teoriei cantitative a banilor. El considera că masa de bani aflată în circulaţie influenţează direct proporţional nivelul preţurilor şi invers proporţional valoarea semnelor băneşti. Cantitatea de bani necesară circulaţiei trebuie să fie determinată de valoarea mărfurilor a căror mişcare vor mijloci-o.

D.Ricardo precizează că valoarea aurului şi a argintului este dată de cantitatea timpului de muncă încorporată în ea. între cantitatea de bani şi valoarea mărfurilor există un anumit raport. Prin dezvoltarea teoriei cantitative a banilor, D.Ricardo a încercat să dea o explicaţie coerentă cu privire la mişcarea preţurilor în economia de piaţă.

Ulterior teoria banilor a fost completată şi dezvoltată de K.Marx. în opera sa Capitalul, sintetizând un enorm material istoric, el pentru prima dată a descris procesul dezvoltării formei valoare simplă, singulară, sau accidentală; formei valoare totală sau dezvoltată; formei valoare generală şi formei bani a valorii.

K.Marx a arătat că valoarea este o proprietate socială a lucrului. Ea nu poate fi descoperită nemijlocit în marfă cu ajutorul vre-unei analize fizice sau chimice. Valoarea se manifestă doar în relaţiile dintre producătorii de mărfuri, atunci când se compară marfa dată cu alte mărfuri în procesul schimbului.

Schimbul de mărfuri în stadiul timpuriu al dezvoltării activităţii economice a avut un caracter accidental, întâmplător. Acestui stadiu al schimbului i-a corespuns forma valoare simplă sau singulară. De exemplu, posesorul unui topor de piatră îl schimbă pe o oaie: 1 topor = 1 oaie.

Adâncirea diviziunii sociale a muncii şi creşterea continuă a producţiei au condiţionat dezvoltarea de mai departe a schimbului. El a căpătat un caracter mai regulat. Ca urmare a primei mari diviziuni sociale a muncii (desprinderea păstoritului de agricultură) s-a început schimbarea vitelor pe alte mărfuri.

Această formă de schimb, ce exprimă o nouă treaptă de dezvoltare a lui, a fost numită de către autorul „ Capitalului” forma valoare totală, sau dezvoltată.

în urma creşterii volumului producţiei de mărfuri, dezvoltării procesului de schimb şi a adâncirii diviziunii sociale a muncii, în lumea mărfurilor se separă o marfă, ce devine echivalent pentru toate celelalte mărfuri, un echivalent general. Forma valoare dezvoltată se transformă treptat în forma valoare generală:

în stadiile precedente ale dezvoltării schimbului funcţia de echivalent putea fi îndeplinită de orice marfă. Rolul de echivalent general îl joacă, însă, numai o singură marfă. Pentru marfa ce joacă rolul de echivalent general se poate obţine orice marfa.

Apariţia unui echivalent general a reflectat rezultatul stihiinic de dezvoltare a schimbului şi nu efectul vre-unui acord conştient între oameni, aşa cum afirmau şi afirmă unii economişti.

Când schimbul s-a lărgit, a depăşit graniţele pieţei locale, a apărut necesitatea ca funcţia de echivalent generai s-o îndeplinească o singură marfă. Această marfă specifică au fost banii. Rolul de bani l-au îndeplinit diferite bunuri, dar treptat acest rol s-a fixat asupra aurului.

Aceasta întrucât, oricare ar fi obiectul acceptat în calitate de echivalent general, odată cu intensificarea schimbului apare ameninţarea unei incomodităţi progresive ce vizează folosirea lui cotidiană. A merge la cumpărături însoţit de o turmă de oi, cu un butoi de vin sau cu câţiva saci de cereale este, cu siguranţă, neconvenabil şi lumea a înlocuit fără regrete idea de a lăsa echivalentul-oaie în ocol, vinul în beci, cerealele în depozit cu sugestia de a utiliza nişte substitute, care ocupă mai puţin spaţiu şi sunt mai uşor de păstrat, în orice timp şi în orice loc, şi care pot fi schimbate pe produsele pe care le reprezintă. Aceste substitute au fost banii.

Apariţia banilor a fost legată de a doua mare diviziune socială a muncii - desprinderea meşteşugăritului de agricultură. Odată cu apariţia banilor toate mărfurile obişnuite sunt echivalate cu banii, valoarea oricărei mărfi se exprimă în bani. în felul acesta mărfurile capătă un preţ. Preţul devine expresia băneasca a valorii mărfii. Aşa a explicat K.Marx apariţia banilor.

Concomitent, K.Marx a examinat funcţiile şi cantitatea de bani necesară circulaţiei mărfurilor. El a aipreciat că esenţa banilor ca echivalent general apare în funcţiile pe carte ei le îndeplinesc în economia producătoare de mărfuri. Aici, după părerea lui K.Marx, banii îndeplinesc următoarele funcţii: 1) măsura a valorii; 2) mijloc de circulaţie; 3) mijloc de plată; 4) mijloc de tezaurizare şi 5) bani universali. Dezvoltarea funcţiilor banilor este generată de extinderea ariei economiei de piaţă şi a legăturilor comerciale între ţări.

Ca măsură a valorii în bani pot fi exprimate în mod imaginar volumul producţiei întregii economii, capitalurile întreprinderilor şi avuţiile personale. în acest caz banii nu sunt prezenţi, se presupune că ei există.

în procesul circulaţiei mărfurilor bani i trebuie, însă, să fie neapărat, de faţă, deoarece în cazul vânzări 3-cumpărării mărfurilor preţurile lor ideale trebuie să se transforme în bani reali.

în funcţia banilor ca mijloc de plată se exprimă remunerarea muncii, plata pensiilor, burselor, diverselor ajutoare ş.a. Funcţia de mijloc de plată reflectă dezvoltarea în continuare a legăturilor de producţie şi comerciale dintre oameni.

Funcţia de tezaurizare o pot îndeplini nu numai monedele de aur, ci şi însuşi materialul bănesc în forma lui nemijlocit naturală: lingouri de aur, obiecte de aur ş.a.

Funcţia de bani universali o îndeplineşte aurul. Aceasta întrucât pe piaţa mondială aurul este folosit ca mijloc universal de plăţi. în comerţul mondial decontările se fac în cea mai mare parte din compensarea titlurilor de creanţă prin bănici.

Conform teoriei cantitative a banilor cantitatea de bani necesară circulaţiei mărfurilor este egală cu suma preţuri lor mărfurilor, împărţită la viteza de circulaţie a unităţii băneşti. Prin urmare, cantitatea de bani necesară circulaţiei (C) este determinată de trei factori: 1) cantitatea de mărfuri (M);                                                    2) mişcarea preţurilor mărfurilor (P);                   3) viteza de circulaţie a banilor (Vb). Această dependenţă poate fi exprimată prin

A MP următoarea formulă:      C =Vb

Procesul vânzării-cumpărării mărfurilorA viteza lui, la fel ca şi viteza de circulaţie a banilor, depinde de c ondiţiile producţiei, de dezvoltarea transporturilor, legăturilor economice dintre oraş şi sat, starea relaţiilor de credit ş.a.m.d. în aceste condiţii cantitatea de bani aflaţi în circulaţie depinde de împrejurările existente la fiecare etapă de dezvoltare.

Cantitatea de bani aflaţi în circulaţie (C) va fi egală cu suma preţurilor mărfurilor, care urmează să fie realizate {MP), minus suma preţurilor mărfurilor vândute pe credit (Cr), plus plăţile (P) la care a sosit termenul de plată, minus suma plăţilor reciproc amortizabile {PRĂ) şi toate acestea trebuie împărţite la numărul de deplasări ale unităţii băneşti în funcţiune {Vb).

în literatura de specialitate există cu totul alte opinii despre natura şi rolul banilor în economia modernă. Unul din precursorii radicalismului Silvio Gesell (1862-1930) pleda pentru înlocuirea banilor în circulaţie cu moneda liberă, descrisă drept o monedă fără acoperire, care ar avea următoarele efecte benefice:

  • la scară macroeconomică, ar elimina insuficienţa cantităţii de bani, date fiind emisiunile monetare permanente;
  • la scară microeconomică, ar obliga deţinătorii de bani să îi utilizeze fie pentru achiziţii imediate de bunuri de consum, fie pentru investiţii.

în decursul anilor 1929-1933, adepţii lui S.Gesel! au pus în aplicare ideile sale privind emisiunea monedei libere în unele localităţi din Germania, Austria şi alte ţări. însă după câţiva ani de aplicare cu rezultate contradictorii, experimentul a fost interzis, moneda liberă fiind scoasă din circulaţie.

Neoclasicii, K.Menger, W.StJevons, L.Walras şi A.Marshall, preocupaţi de utilitatea bunurilor economice, au pierdut din vedere, cu timpul, specificul banilor în comparaţie cu alte bunuri economice, considerând că banii sunt un simplu intermediar tehnic în schimburile de pe piaţă. Astfel ei au ignorat multiplele funcţii pe care le îndeplinesc banii în economia de piaţă modernă. Dar, se ştie că economia de piaţă este o economie monetară, cu riscuri şi complicaţii pe care economia de consum (economia materială) şi schimbul direct dintre diferite bunuri (trocul) nu le-au cunoscut.

în opinia altor economişti contemporani, banii sunt consideraţi a fi produsul unei convenţii la care oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea

schimbului, sau că ar fi o ficţiune juridică, respectiv, o creaţie a ordinii de drept. „Banii, - scrie Paul Samuelson, - sunt o convenţie socială artificială ... de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de el pentru cumpărările şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau nu, banii sunt acceptaţi sau nu... pentru că ei sunt acceptaţi”.30

Există şi viziuni care încearcă o simbioză între aceste concepţii, respectiv, banii sunt consideraţi, ca produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu încrederea tuturor posesorilor lor. Numai în aceste condiţii banii sunt acceptaţi în societate. Ei sunt priviţi ca fiind orice activ care este acceptat în tranzacţia şi în reglementarea schimbului şi a datoriilor.

Se poate afirma, că problema banilor nu este încă pe deplin rezolvată. Discuţiile între specialişti continuă. Cert este că toţi subliniază importanţa banilor în societate. Fără bani, schimbul de mărfuri ar fi îngreunat. Ei ajută la soluţionarea problemelor economice şi sociale.

Загрузка...