Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 25

Naşterea teoriei capitalului uman datează cu începutul anilor'60 ai secolului XX. Principalul fondator al acestei teorii este economistul american Gary Becker (n.1930), Laureat al Premiului Nobel în anul 1992. Esenţa şi principiile metodologice ale teoriei nominalizate sunt expuse în lucrările: Capitalul uman (1964) şi Teoria economică (1971).

Punctul de plecare în elaborarea teoriei capitalului uman îl constituie cuvintele: „Omul este cea mai de preţ bogăţie a unei ţări". Cercetarea problemelor a fost axată pe examinarea a trei concepţii reciproc dependente: concepţia privind familia; concepţia relaţiilor nemarfare şi concepţia consumatorului.

Concepţia familiei Analiza familiei ca celulă de bază a societăţii; a căsătoriei ca o alegere voluntară, raţională, rod al unei decizii care permite la doi soţi să-şi determine volumul de satisfacţii în raport cu ceea ce ar fi situaţia lor dacă fiecare ar rămâne celibatar; explicarea evoluţiei ratei de fertilitate a populaţiei feminine printr-o analiză a factorilor economici care condiţionează deciziile familiale în

?

privinţa optării pentru un copil sau mai mulţi, i-au permis autorului teoriei capitalului uman să reintegreze fenomenele de populaţie în mod endogen în mecanismele economice şi în evoluţia lor dinamică să ajungă la o nouă teorie generală a populaţiei, care permite restabilirea legăturilor dintre fenomenele demografice şi cele economice generale.

Concepţia relaţiilor nemarfare» Cele expuse mai înainte duc la o generalizare a abordării economice în ansamblul activităţilor şi relaţiilor sociale fie că acestea au un caracter marfar (o cumpărare) sau nu (de exemplu, filantropia sau activităţile politice). După cum a explicat însuşi G. Becker, ştiinţa economică intră într-o a treia vârstă. Prima a constat în a considera că economia se limitează la studierea mecanismelor de producţie a consumatorului de bunuri materiale şi nu mergea dincolo de aceasta (teoria tradiţională a pieţelor). într-un al doilea timp, domeniul teoriei economice a fost lărgit la studierea totalităţii fenomenelor marfare, adică dând loc la raporturi de schimburi monetare. în prezent, domeniul analizei economice se extinde la ansamblul comportamentelor umane şi al deciziilor care le sunt asociate. Ceea ce defineşte economia nu este caracterul de marfă sau material al problemei tratate, ci însăşi natura acestei probleme: necesitatea cercetării întregului ansamblu de relaţii atât marfare, cât şi nemarfare, cele ce apar dincolo de piaţă.

Teoria consumatorului. în baza analizei critice a teoriei tradiţionale a consumatorului, G.Becker arată că în actul de consum, individul nu este un pasiv; că, dimpotrivă, el este capabil de arbitraje intertemporale şi că nivelul şi structura consumului său nu sunt determinate doar de venitul de facto ci şi de aşteptările de câştig viitoare.

Punctul de plecare, şi, de altfel, şi esenţa noii teorii a consumatorului îl constituie premisa potrivit căreia consumul nu este un act final ci unul intermediar, iar consumatorul, şi în mod deosebit „menajul", o instituţie economică cu rol activ, „producător". Consumatorul nu mai este doar un beneficiar de satisfacţii aflat la capăt de drum, el însuşi îşi „produce" satisfacţie din unităţile economice, „funcţia de producţie domestică" este pusă în legătură cu trei variabile pe care consumatorul le ia în calcul drept „input" şi prin a căror combinare caută să-şi maximizeze satisfacţia:

U = f (x, t, M)

în care:

U - utilitatea, satisfacţia;

x - ansamblul de bunuri şi servicii de consum achiziţionate; t - timpul;

M - ansamblul de factori reprezentând mediul în care se desfăşoară „menajul".

Luarea în considerare a factorului timp ca resursă rară, fără posibilitatea de a-1 prelungi, i-a permis lui G.Becker să efectueze analiza cu privire la comportamentul consumatorului şi de a da explicaţii suficient de clare unor tendinţe în consumul modern. Aceste tendinţe au fost expuse astfel:

noua teorie a consumatorului explică aparent iraţionala pasiune a oamenilor pentru a acumula bunuri. Introducerea în analiză a factorului timp a pus problema măsurării valorii acestei resurse. Ea este cel mai bine exprimată prin costul de oportunitate, adică prin valoarea bunurilor create (sau a salariului real câştigat) dacă acel timp ar fi fost afectat producţiei (foloasele nerealizate). în condiţiile în care productivitatea muncii sociale creşte, se măreşte şi costul de oportnitate, venitul sacrificat pe unitate de timp. Dacă bugetul de timp devine tot mai limitat şi mai scump, consumatorul-producător va căuta să „economisească" şi să găsească substituenţii necesari pentru a-şi păstra sau mări satisfacţia. El va fi nevoit să achiziţioneze frigider pentru a reduce numărul de cumpărături la alimente. Aceeaşi explicaţie o are dezvoltare serviciilor de transport, de poştă ş.a.

noua teorie a consumatorului explică ipoteza „stabilităţii preferinţelor". Clasicii şi neoclasicii au explicat dinamica consumului prin dinamica nevoilor şi preferinţelor. Apariţia unor nevoi noi pune producătorii în situaţia de a găsi modalităţile spre a le satisface. G.Becker consideră că nu e nevoie să se plece de la diversificarea gusturilor şi dorinţelor pentru a explica diversificarea bunurilor şi serviciilor; ceea ce se schimbă cu adevărat este „preţul timpului". Cum acest preţ este în permanentă creştere, relativ la preţul celorlalte bunuri, consumatorul, pentru a-şi satisface aceleaşi dorinţe, substituie bunurile vechi cu altele noi pentru singura raţiune că noile bunuri cumpărate, ţinând cont de noua valoare a timpului, vor fi mai Consumatorul rămâne, astfel, un agent activ în întregul circuit economic.

Noua teorie a consumatorului 1-a condus pe G.Becker la formularea următoarelor concluzii: 1) efortul educaţional, cheltuielile cu sănătatea, formarea profesională ş.a. sunt şi trebuie considerate cheltuieli de investiţii analogice celor din sfera de producţie; 2) alegerile raţionale pe care le efectuează individul nu se reduc la cele între consum şi economii, ci pot fi extinse la toate dimensiunile activităţii umane; 3) omul este şi rămâne raţional şi caută avantajul maxim şi atunci când arbitrează între timpul pe care îl consacră muncii şi pe care îl foloseşte pentru odihnă; 4) raţionalitatea şi principiul hedonistic pot fi utilizate cu folos şi în perimetrul dreptului, familiei, politicii, religiei, al turismului ş.a.

Examinând cele trei concepţii, G.Becker pune pentru prima dată în evidenţă faptul că individual nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care îndeosebi prin educaţie şi formare, practică o investiţie în capitalul uman. în opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii.

Capitalul uman este definit de G.Becker drept ansamblul capacităţilor, cunoştinţelor, competenţelor ş.a. proprietăţi de care dispune o persoană la un anumit timp.

Nivelul acestui capital uman depinde de mărimea investiţiilor monetare şi non-monetare în educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri, venituri ş.a.

Investiţia în capitalul uman este determinată de o serie de motivaţii:

Teoria capitalului uman, elaborată de G.Becker, conţine şi o explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. EI arată că procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, dimpotrivă, alegerea obţinerii veniturilor imediate. G.Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de muncă plătită. în fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi 1a munca remunerată.