Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 66
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Trei mari personalităţi au contribuit în mod decisiv la fundamentarea teoriei clasice a comerţului exterior: A.Smith, D.Ricardo şi J.S.Mill. A.Smith a determinat avantajele absolute ce se pot obţine în urma schimburilor între ţări; D.Ricardo a formulat teoria costurilor comparative şi avantajelor relativei J.S.Mill a definit termenii de schimb şi a extins principiul cererii şi ofertei la scara comerţului internaţional.

Teoria clasică a comerţului exterior a rămas de referinţă.

Neoclasicii şi contemporanii nu au adus decât completări, fără a schimba esenţa. Trăsăturile definitorii ale acestei teorii sunt:

A.Smith şi avantajele absolute. Ca şi în alte domenii ale teorii economice, A.Smith a fost un deschizător de căi şi în comerţul exterior.

Preocupat de a pune în evidenţă avantajele diviziunii muncii la toate nivelurile - agricultură - manufactură, sat - oraş, metropolă - colonie ş.a. - este ştiut că el s-a lovit de o limită: Piaţa internă. Or, tocmai prin schimbul dintre ţări, această limită putea fi înlăturată. Cel puţin două avantaje ar rezulta de aici: 1) comerţul exterior găseşte piaţă pentru surplusul de mărfuri ale unei ţări; 2) deschizând câmp larg pentru dezvoltarea forţelor productive, ţara respectivă este încurajată să-şi perfecţioneze activitatea prin adâncirea diviziunii muncii şi creşterii productivităţii ei.

De aceea, fiecare ţară trebuie să se specializeze pe producerea acelor bunuri pentru care are cele mai abundente şi ieftine resurse. în felul acesta fiecare naţiune va utiliza cu maximum de eficienţă resursele proprii şi va beneficia de condiţiile naturale pe care le are, iar prin schimbul internaţional va beneficia de avantajele celorlalte ţări.

„Maxima oricărui cap de familie prudent este de a nu încerca să producă în casă lucruri care l-ar costa mai mult producându-le decât cumpărându-le ... ceea ce se cheamă prudenţă pentru conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui regat. Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea unei tări nu e utilizată cu cel mai mare avantaj, când e îndrumată către producţia unui articol, pe care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de producţie".

în această citată se conţine ideea avantajului absolut din comerţul internaţional (ca diferenţă între costul de producţie naţional mai mare şi preţul de import mai mic) pe care, în viziunea lui A.Smith, trebuie să-1 urmărească şi să-1 realizeze fiecare ţară în legăturile economice cu alte ţări.

A.Smith nu a luat în considerare că mai multe ţări pot produce aceeaşi marfă în condiţii specifice, cu costuri diferite, şi că avantaj absolut obţin doar cei cu o productivitate naţională a muncii mai mare şi cu costurile cele mai mici, ceilalţi obţinând avantaje tot mai mici, sau înregistrând pierderi. Aceste deficienţe le-a sesizat, mai târziu D.Ricardo.

Teoria lui D.Ricardo despre comerţul exterior. Pe timpurile lui D.Ricardo rolul activităţii productive în sporirea avuţiei fiecărei naţiuni devenise o realitate, iar comerţul dintre ţări uşura procurarea bunurilor necesare satisfacerii necesităţilor cât mai variate. însă, el a precizat că oricâtă extindere ar lua comerţul exterior, acesta nu poate face, în mod nemijlocit, să crească bogăţia unei ţări. El contribuie la sporirea masei de mărfuri şi prin aceasta la sporirea nivelului satisfacţiilor, dar nu şi a valorii de schimb. Aceasta întrucât „valoarea tuturor bunurilor străine este măsurată prin cantitatea produselor pământului şi al muncii noastre» care este dată în schimbul acestora. Noi nu am putea avea o valoare mai mare dacă, prin descoperirea de noi pieţe, am obţine în schimb o cantitate dublă din bunurile străine, pentru o cantitate anumită de bunuri ale noastre"[2]. Altfel spus, ca valoare, o ţară primeşte de la alta, pe bază de echivalenţă a schimbului, atât cât dă, deşi ca utilităţi, ca valori de întrebuinţare ar putea primi mai mult sau mai puţin.

Esenţa teoriei comerţului exterior a lui D.Ricardo o constituie costurile comparative şi avantajul relativ. Raţionamentul este axat pe schimbul a două mărfuri (vin şi stofa) între două ţări (Anglia şi Portugalia), care le-ar produce cu un număr diferit de lucrători.

Tara

vin

stofă

Anglia

120

100

Portugalia

80

90

Condiţiile Angliei sunt de aşa natură încât ea produce stofă cu munca a 100 de oameni timp de un an, iar vinul cu munca a 120 de oameni. Pentru producerea vinului, Portugalia ar avea nevoie de munca a 80 de oameni, iar a stofei de munca a 90 de oameni pe o perioadă de un an. Această ţară consumă pentru producerea fiecărei mărfi munca unui număr mai mic de oameni în comparaţie cu Anglia. Dar ea nu are suficient capital să producă ambele mărfuri, cum nu are nici Anglia. în asemenea condiţii fiecare ţară caută să se specializeze în producerea mărfii pentru care foloseşte mai puţină muncă productivă comparativ cu producerea celeilalte mărfi.

Pentru Portugalia era avantajos să exporte vin şi să importe stofă, iar pentru Anglia - invers, fiindcă în virtutea diviziunii internaţionale a muncii şi a specializării producţiei, fiecare din ele realizează un avantaj relativ (comparativ), pe baza costurilor diferite ale celor două mărfuri, în virtutea utilizării mai eficiente a capitalului şi a muncii naţionale.

Pentru a-şi satisface nevoile cu marfa cu care aveau condiţii mai nefavorabile, cele două ţări au trebuit să schimbe, să zicem, Vi din marfa pentru care aveau condiţii mai favorabile. Anglia dădea Vi din stofa care o costa munca a 100 de oameni (deci munca a 50 de oameni) contra Vi din vinul produs de Portugalia şi care costa munca a 80 de oameni (deci dădea munca a 40 de oameni).

în termenii schimbului de muncă naţională, el pare inegal şi deci dezavantajos pentru Anglia, avantajul relativ al acesteia constă în folosirea capitalului ei în domeniul în care avea condiţii mai bune şi înregistra o productivitate mai mare a muncii, decât dacă l-ar fi folosit, să zicem pe jumătate, în ambele domenii. Portugalia s-ar părea că avea un dublu avantaj: unul rezultat din schimbarea muncii a 40 de portughezi pe munca a 50 de englezi; celălalt obţinut din folosirea întregului capital şi a muncii în domeniul cu productivitatea muncii mai ridicată. Acest lucru ar fi avut loc, după D.Ricardo, ca urmare a dificultăţilor întâmpinate de capital în deplasarea sa dintr-oi ţară în alta.

După logica teoriei ricardiene, fiecare ţară are avantaje relative din comerţul cu alta sau alte ţări, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este condiţionată de un şir de factori şi împrejurări. Dintre aceştia menţionăm: mărimea diferenţelor între condiţiile naturale şi cele artificiale ale ţărilor (acestea legate de gradul de dezvoltare industrială) cu influenţe asupra nivelului productivităţii muncii naţionale; poziţia unor ţări faţă de altele, îndeosebi între metropole şi colonii. Dacă A.Smith vorbea despre avantaje absolute ale comerţului dintre ţări, D.Ricardo pune accent pe caracterul lor relativ pe care-l leagă, în mare măsură, de nivelul productivităţii muncii naţionale, influenţate îndeosebi de condiţiile artificiale.

Conform teoriei ricardiene, o ţară care posedă importante avantaje în maşini şi înzestrarea tehnică şi care, în consecinţă, poate fi capabilă să fabrice mărfuri cu mai puţină muncă decât vecinii săi, poate, în schimbul acestor mărfuri, să importe o parte din grâul cerut de către consumul său, chiar dacă pământul ei ar fi mai fertil, iar grâul ar fi cultivat cu mai puţină muncă decât în ţara din care este importat. După logica teoriei lui D.Ricardo, decisiv în specializarea ţărilor este influenţa factorilor naturali şi artificiali asupra productivităţii muncii, iar prin aceasta asupra costurilor care trebuie comparate şi asupra avantajelor relative de diverse mărimi, fiecare ţară tinzând spre avantaje cât mai mari.

Această tendinţă se realizează, mai mult sau mai puţin, în funcţie de interese, putere şi poziţie a ţărilor unele faţă de altele. Raporturile comerciale dintre metropole şi clonii erau privite de D.Ricardo ca foarte avantajoase pentru primele şi păgubitoare pentru ultimele, întrucât se practicau reglementări care încălcau regulile liberului schimb, ale pieţei cu concurenţă perfectă.

Sacrificarea intereselor unor ţări în folosul altora s-a dovedit a fi păgubitoare pentru ambele părţi nu numai în relaţiile metropolă-colinii, ci în toate cazurile: dintre ţări industrial dezvoltate şi mai puţin avansate, industriale şi agrare, mari şi mici, favorizate şi defavorizate de condiţii speciale ş.a.

Contribuţia lui J.SJVfilI în problema comerţului internaţional. J.S.Mili a acceptat teoria ricardiană a costurilor comparative şi avantajului relativ pentru a explica declanşarea schimburilor internaţionale, dar a respins teoria după care fiecare naţiune nu putea estima avantajele obţinute din comerţul cu alte ţări, decât după diferenţa între propriul cost şi preţul la care ea putea cumpăra din străinătate.

în general, aprecia J.S.Mili, avantajele rezultând din schimbul internaţional sunt repartizate între cele două naţiuni conschimbiste, în funcţie de raportul de schimb (terms of trade). Cel care poate obţine mai mult, furnizând mai puţin, este cel care câştigă mai mult. Pentru a elucida această problemă J.S.Mili a cercetat problema valorii internaţionale. „Creşterea cererii pentru produsele unei ţări în alte ţări, permite celei dintâi să obţină, (a cea mai bună piaţă, produsele care o interesează”. El concluzionează că dintre cele două tari conschimbiste cea care câştigă cel mai puţin, pentru fiecare operaţie, este cea mai bogată, deoarece ea consumă mai mult, deci comandă mai mult în străinătate, şi în consecinţă, modifică „termenul de schimb" în dezavantajul său; dar că, în ansamblul schimburilor, având în vedere cifra de afaceri foarte ridicată realizată de ea, poate să fie cea care câştigă mai mult. J.S.Mili afirmă că „valoarea produsului importat se măsoară prin cantitatea produselor exportate, care trebuie date în schimb".

El a adăugat, în ciuda liberalismului promovat, că o ţară putea să-şi amelioreze în profitul său raportul de schimb cu alte ţări, practicând o politică de interzicere a unor importuri. Această ţară diminuându-şi comenzile în exterior, putea obţine un curs mai scăzut pentru importurile realizate şi astfel, „să obţină pentru ea, ia cheltuielile făcute în străinătate, o mai mare parte de beneficiu", rezultând din schimburile menţionate. Astfel, J.S.Mili a încercat să scape de rigorile liberului schimb promovat de A.Smith şi susţinut de D.Ricardo. în viziunea lui J.S.Mili numai liberul schimb bilateral bazat pe convenţii internaţionale poate fi avantajos.

Actualizând exemplul lui D.Ricardo, economistul francez Michel Didîer îl prezintă astfel: două ţări, Nord şi Sud, sunt capabile, ambele, să producă două produse - maşini şi confecţii. Dar starea tehnicii şi pregătirea forţei de muncă sunt mai avansate în Nord, ceea ce permite ca pentru a fabrica o maşină să fie necesare 80 de ore de muncă în Nord şi 120 ore în Sud, iar pentru a ţese în produse un lot de textile (îmbrăcăminte) să fie necesare 90 ore în Nord şi 100 ore în Sud. Nordul care beneficiază de o tradiţie industrială şi de muncitori calificaţi este superior Sudului în producerea ambelor produse. Dar interesul general, se spune, este că Nordul să producă maşini, iar Sudul confecţii, schimbând în mod liber, o parte din producţia lor. Această teorie a avut o largă recunoaştere şi utilizare în ştiinţa economică. Ea a fost supusă şi unor analize critice şi unor completări şi dezvoltări.

în acest cadru, un loc aparte îl ocupă teoria dotării diferite cu factori de producţie, formulată de economiştii suedezi Eli Hecksker şi Bertil Oh lin, după care ţările se specializează în producţia acelor bunuri pentru care dispun de factori de producţie, iar schimburile internaţionale sunt îndeosebi schimburi cu factori mai rari de producţie. Pe această bază, conform acestei teorii, are loc o egalizare a preţurilor de producţie şi o tendinţă de egalizare a preţurilor factorilor de producţie. în 1948 P.Samuelson ajunge la concluzia că egalizarea preţurilor factorilor de producţie este nu numai posibilă şi probabilă, ci şi inevitabilă, dar uniformizarea nu elimină producţia unei mărfi, întrucât nici o ţară nu se specializează complet.

Un punct de vedere diferit a formulat economistul român Mihail Manoilescu în lucrarea sa Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional (1929), la baza cărui a fost pusă distincţia între câştigul naţional şi individual, precum şi calitatea muncii, exprimată prin productivitatea acesteia. în viziunea lui M.Manoilescu, câştigul naţional este dat de valoarea nou-creată într-o ramură de producţie, iar câştigul individual de profitul realizat de întreprinzător, acestea nefiind identice.

Punând la baza analizei productivitatea muncii sociale medii, el afirmă că în timp ce în ţările agricole majoritatea populaţiei lucrează cu o redusă productivitate a muncii, iar o mică parte de muncitori activează cu productivitate relativ mai mare, în ţările industriale o mică parte a populaţiei lucrează cu o productivitate scăzută în agricultură şi, dimpotrivă, marea majoritate a populaţiei activează cu o productivitate sporită a muncii în alte ramuri ale economiei naţionale. Această diversitate îşi găseşte expresia sintetică în media productivităţii muncii, care depăşeşte în ţările industriale foarte substanţial media productivităţii muncii din ţările agricole. De aici, el desprinde concluzia că în comerţul internaţional în cele două categorii de ţări se realizează un schimb inegal şi un efect de dominaţie.

în viziunea lui J.MLKeynes comerţul exterior exercită o influenţă importantă asupra creşterii economice. Incluzând acest factor în modelul macroeconomic al echilibrului, el a formulat următoarea egalitate:

în care venitul naţional (V), determinat ca masă a produselor înmulţite cu preţurile lor, este egal cu suma cheltuielilor de consum (C) şi investiţiilor, la care se adaugă exporturile (E) şi se scad importurile (X).

Primele două elemente (C+l) reprezintă cererea internă (A), iar ultimele două (E şi X) - cererea externă netă (B). Deci:

V = A + B (2)

în cazul B reprezintă excedentul exporturilor asupra importurilor de bunuri şi servicii.

Soldul B va fi totdeauna egal cu decalajul (soldul) dintre venitul naţional (V) şi partea acestuia care este absorbită de cererea internă:

B = V-A (3)

Un sold negativ ar indica o situaţie în care cererea internă depăşeşte venitul naţional.

Dacă se porneşte de la ideea că venitul naţional este egal cu consumul (C) şi economiile (S):

(4)

rezultă că o balanţă (un sold) extern pozitiv va fi egal cu excedentul economiilor asupra investiţiilor:

(5)

In funcţie de natura soldului respectiv, care se concretizează în balanţa de comerţ exterior, se pot contura mai multe posibilităţi.

Un surplus al exportului asupra importurilor poate fi finanţat prin rezervele (de aur sau devize) ale ţării debitoare transferate către creditor, sau prin acordarea unui credit din partea creditorului.

Fie AR, volumul rezervelor transferate şi T împrumutul ţării cu surplus asupra ţării cu deficit: acest T indică întregul transfer nemonetar, adică întregul transfer de titluri de creanţă sau de proprietate:

B = AR     + T (6)

Ecuaţiile   echivalente (3, 5  şi 6) pun în evidenţă echivalentele

macroeconomice:

Aceste ecuaţii explică, de fapt, agregatele economice principale. Atunci când dezechilibrul extern se acoperă prin transfer de rezerve (R), aceasta poate avea incidenţă asupra cantităţii de monedă. Dacă nu au loc transferuri, aceste variaţii sunt „sterilizate". Transferurile de titluri (obligaţiuni, acţiuni), atunci când sunt libere, sunt determinate de decalajele internaţionale ale randamentelor. Ele vor depinde, deci, în acelaşi timp de ratele dobânzii în  ţara respectivă şi de    cele din afara ţării. Dacă însă   nu are loc transfer de rezerve, deci B =   T, atunci va fi necesar ca rata dobânzii să fie mai mare pentru a reţine sau atrage capitalurile de pe pîaţa externă.

 

[1] Adam Smith "Avuţia naţiunilor". Vol.I. Chişinău, Editura Universitas, 1992, pag.305-306 

[2]  David Ricardo. Opere alese. Vol.I, Chişinău, Editura Universitar, 1992, pag. 123