Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ca şi la A.Smith, asigurarea continuităţii producţiei şi creşterii bogăţiei, nu întâlneşte la J.B.Say nici o oprelişte. Totul se mişcă şi se autoreglează după o schemă simplă şi clară, cuprinsă în propoziţia: „Produsele se schimbă contra produse”.

Această concepţie, cunoscută în literatura economică sub denumirea de „Legea debuşeelor” sau „Legea Say'\ este exprimată condensat de economistul francez astfel: „Este de remarcat că un produs, odată terminat, oferă, din acest moment, un debuşeu altor produse pentru toată suma valorii sale. într-adevăr, atunci când ultimul producător a terminat un produs, cea mai mare dorinţă este de a-l vinde, pentru ca valoarea acestui produs să nu şomeze în mâinile lui. El nu este mai puţin grăbit să scape de banii obţinuţi prin vânzare pentru ca aceşti bani să nu şomeze în mâinile lui. Or, el nu poate scăpa de banii obţinuţi decât căutând să cumpere un produs oarecare. Se vede deci că singurul fapt de a produce un bun deschide, în acelaşi moment, un debuşeu pentru alte produse. Banii nu îndeplinesc decât un rol pasager în acest dublu schimb şi, odată schimburile terminate, ne dăm seama că întotdeauna s-au plătit produse contra produse” .

Prin urmare, mărfurile îşi servesc unele altora ca debuşee. Deţinătorii unor mărfuri le vând ca să cumpere altele de la alţi deţinători care, la rândul lor, se angajează într-un nou act de vânzare- cumpărare, operaţiunile constituindu-se într-un lanţ continuu. Orice producător se află pe piaţă succesiv în ipostazele de vânzător şi cumpărător, suma vânzărilor se egalează cu cea a cumpărărilor, echilibrul ofertă-cerere se realizează automat, iar piaţa nu ar oferi teren pentru crize de supraproducţie şi şomaj, ca fenomene de amploare. Prin sporirea producţiei, sporesc automat debuşeele, iar şansele de realizare a echilibrului între ofertă şi cerere cresc.

Din teoria debuşeelor a lui J.B.Say s-au desprins câteva concluzii importante:   1) cu cât se produce mai mult şi mai diversificat, cu atât mărfurile pot fi mai uşor realizate. Deviza principală să fie producerea de cât mai multă avuţie sub formă de mărfuri. îmbogăţi-ţi-vă prin producţie - era porunca vremii; 2) fiecare producător era interesat în bunăstarea şi prosperitatea celorlalţi, ca să aibă ce şi cu ce schimba propriile produse; 3) liberalizarea importurilor şi exporturilor era considerată binefăcătoare pentru fiecare ţară, deoarece stimula producătorii să producă mărfuri cât mai multe şi mai calitative, pentru a avea ce schimba cu străinătatea şi a rezista în lupta de concurenţă; 4) producţia îşi creează singură piaţa necesară. Ceea ce se produce se şi realizează, nu pot avea loc crize de supraproducţie.

La observaţiile critice ale unor savanţi economişti, ca S.Sismondi, T.Malthus, G.Garnier, care admiteau o supraîncărcare generală a pieţelor cu mărfuri care reflecta momente de criză de supraproducţie, J.B.Say le răspundea, că oferta totală a mărfurilor şi cererea totală a lor trebuie să fie, prin natura lucrurilor, egale, deoarece cererea totală nu este altceva decât suma veniturilor factorilor de producţie care, la un loc, dau valoarea mărfurilor oferite. O supraîncărcare a pieţei cu mărfuri era considerată de J.B.Say ca o absurditate. El admitea ca posibile doar nepotriviri parţiale şi întâmplătoare între oferta şi cererea unor mărfuri care se rezolvă de la sine ca urmare a jocului ofertei şi cererii.

O  ilustrare a teoriei debuşeelor este, ceea ce se mai numeşte, şi „identitatea lui Say", explicată astfel: să presupunem o economie închisă, cu n bunuri. Dacă se ea unul din bunuri drept monedă şi este considerată egal cu 1, şi exprimăm toate preţurile în raport cu el, vom avea n-1 relaţii de schimb sau preţuri relative determinate. Presupunem că Xi este grâul, xj - mere şi xj - portolace. Mai presupunem că 2 mere se schimbă contra 1 unitate de grâu (X2 / xi = 2), şi că 1 portocală se schimbă pe 2 unităţi de grâu (X3 / \\ ~ 1/2). Preţurile relative vor fi invers acestor raporturi de schimb, adică P2 / Pi şi P3 / P| - 4.

Totalitatea raporturilor pentru sistemul de 3 bunuri este dată nemijlocit de cele două raporturi de schimb şi de identitatea numerarului care, în cazul menţionat, este grâul. Numerarul poate fi luat egal unei unităţi sau oricărui alt număr, de exemplu, un număr dat de dolari. Totuşi, acest fel de monedă nu serveşte decât de unitate abstractă de calcul; ea poate exista, în sensul fizic al cuvântului, dar acest lucru nu este necesar, şi schimbul prezintă toate caracteristicile trocului.

Moneda de cont nu este o monedă izolată, complet diferită de cea care circulă, cu funcţii diferite, inclusiv cea de măsură a valorii. Ea nu este decât o monedă - instrument de calcul.

Această identitate a căpătat mai târziu, când s-a recurs la matematizarea economiei politice de Leon Walras, denumirea de legea lui Walras, care nu este altceva decât Legea lui Say, reprelucrată, stilizată şi pusă în formule matematice. Scopul era de a dovedi imposibilitatea supraproducţiei în economia de piaţă, cu monedă de cont.

Dacă presupusurile teoretice ar fi putut să fie aplicate în realizare, soluţia cea mai simplă pentru evitarea crizei, inclusiv şi celei din 1929-1933, ar fi fost înlocuirea monedei reale cu cea de cont şi totul ar fi fost în ordine. Echilibrul perfect, între suma ofertei şi cea a cererii s-ar fi realizat de la sine, n-ar mai fi fost nevoie nici de măsuri ale dirijării economiei de piaţă prin intervenţia statului, nici de keynesism ca fundament teoretic principal.

Cu meritele şi neajunsurile ei, teoria debuşeelor, respectiv Legea Say, s-a menţinut la loc de frunte în gândirea economică clasică şi neoclasică.

Загрузка...