Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 181
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Diviziunea muncii este procesul permanent şi complex de separare a muncii totale într-o serie de activităţi parţiale şi complementare. Ea constituie modalitatea de a diviza, de a împărţi munca, astfel încât fiecare persoană să fie responsabilă de partea îndeplinită din întreg.

Diviziunea muncii reprezintă forma de organizare socială sau de solidaritate, care presupune coordonarea sarcinilor pentru realizarea activităţii necesare funcţionării armonioase a societăţii. Diviziunea  muncii se manifestă atât în plan orizontal, ca separare a diferitelor sarcini separate pe domenii de activităţi, cât şi în plan vertical, ca o ierarhie de activităţi de conducere şi de execuţie.

Privită în ansamblu, diviziunea muncii constituie sursa principală a dezvoltării societăţii şi prosperităţii materiale ale acesteia. Ca proces continuu, diviziunea muncii se realizează pe două axe - cea socială şi cea economică.

Diviziunea socială a muncii reprezintă totalitatea activităţilor specializate existente concomitent în societate şi se concretizează în ramurile şi subramurile economiei naţionale.

Amploarea diviziunii sociale a muncii depinde de nivelul de dezvoltare a societăţii şi de diversificare a nevoilor, de dimensiunile pieţei, de natura muncii şi a activităţii lor, de gradul de libertate economică, în primul rând al comerţului. Adâncirea diviziunii sociale a muncii este uri factor de progres pentru individ şi societate, permite perfecţionarea factorilor de producţie, creşterea productivităţii muncii.

Diviziunea economică a muncii constă în separarea activităţilor pe sectoare şi a muncii pe operaţiuni specializate. Marile sectoare rezultate de pe urma diviziunii economice a muncii sunt: sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă); sectorul secundar (industria prelucrătoare); sectorul terţiar (al serviciilor de orice fel: manageriale, educaţionale ş.a.) şi sectorul producerii şi vehiculăm informaţiei.

Din punct de vedere istoric, divizarea muncii pe activităţi a parcurs mai multe trepte. Prima formă, cunoscută încă din societăţile arhaice, a fost diviziunea naturală sau simplă a muncii, în funcţie de vârstă, respectiv, sex. Ulterior, separarea gintelor pastorale de celelalte ginte a constituit prima mare diviziune socială a muncii.

Extinderea creşterii animalelor a necesitat sporirea producerii nutreţului pentru vite, iar apoi şi cultivarea cerealelor pentru alimentarea oamenilor. Pământul prelucrat rămânea încă în stăpânirea gintei. Separarea agriculturii de sectorul zootehnic a constituit a doua mare diviziune socială a muncii. Odată cu ea s-a format clasa agricultorilor.

Treptat din necesităţi obiective a luat naştere meşteşugăritul. Apariţia şi dezvoltarea meşteşugăritului a condus la cea de a treia mare diviziune socială a muncii. Odată cu ea s-a format şi clasa meşteşugarilor.

Concomitent cu divizarea producţiei în două mari ramuri - agricultură şi meşteşugărit, a apărut crearea bunurilor pentru schimb, producţia de mărfuri, iar odată cu ea şi comerţul. Separarea comerţului de agricultură şi meşteşugărit a condus la cea de a patra mare diviziune a muncii şi la formarea clasei negustorilor.

Adâncirea diviziunii sociale a muncii, constituirea şi extinderea proprietăţii private asupra pământului şi a altor bunuri, formarea claselor sociale necesită crearea unei noi forme de comunitate istorică-statul. Primul stat a apărut în Grecia antică cu circa 600 de ani înaintea erei noastre. Treptat s-au intensificat relaţiile comerciale între ţări, a apărut piaţa mondială. Specializarea ţărilor la producerea anumitor bunuri pentru export a dus la cea de a cincia mare diviziune socială a muncii - diviziunea internaţională a muncii.

Aceste procese au fost observate şi minuţios cercetate de gânditorii economici.

Aspiraţia spre pătrunderea în esenţa diviziunii muncii a fost şi este condiţionată de avantajele acesteia în prosperarea societăţii pe baza separării lucrătorilor pe anumite activităţi.

începuturile teoriei diviziunii muncii au fost conturate în antichitatea greacă. Spre exemplu, Xenofon (427-355 î.e.n.) în lucrarea sa Cutopedia, analizând diferite aspecte ale diviziunii muncii, a formulat idea conform căreia diviziunea muncii influenţează favorabil calitatea produselor. La rândul său, diviziunea muncii se adânceşte pe măsura dezvoltării comerţului, lărgirii pieţelor de desfacere. O astfel de abordare a diviziunii muncii constituie o idee avansată dacă avem în vedere că în vremea lui Xenofon predomina economia naturală, iar bogăţia era privită numai ca o masă de valori de întrebuinţare.

Platon (427-347 î.e.n.) deduce diviziunea muncii în cadrul comunităţii din caracterul multilateral al necesităţilor indivizilor şi din caracterul unilateral al capacităţilor lor. în lucrarea sa Republica (Statul) el afirma că în timp ce fiecare individ „are nevoie de o mie de lucruri", aptitudinile sale sunt limitate la o muncă sau alta. De 3C663) fiecare individ trebuie lăsat să se specializeze în ceea ce va pricepe el să facă mai bine, ceea ce va atrage după sine o creştere a productivităţii muncii.

în viziunea lui Aristotel (384-322 î.e.n.), diviziunea muncii şi specializarea producţiei apare din deosebirile naturale dintre oameni şi dintre nevoile lor. în lucrările sale Politica şi Etica nicomanicâ el subliniază că pe măsura diferenţierii profesionale sporesc rezultatele muncii, se extinde schimbul de bunuri.

O contribuţie considerabilă în elaborarea teoriei diviziunii muncii îi aparţine fondatorului liberalismului economic clasic Adam Smith (1723-1790). în opera sa Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776) A. Smith consideră că cea mai mare perfecţionare a forţelor productive ale muncii rezidă din efectele diviziunii muncii. Aceste efecte au fost explicate de A.Smith pe baza producerii âcelor cu gămălie.

„Un om întinde sârma, altul o îndreaptă, al treilea o taie, al patrulea o ascute, al cincilea o striveşte la capăt pentru a-i aplica gămălia. Numai pentru a face această gămălie e nevoie de două sau trei operaţiuni distincte: aplicarea ei este o operaţiune distinctă, albirea acelor este o alta, chiar fixarea acelor este o nouă operaţiune. în felul acesta, importanta operaţiune de confecţionare a unui ac cu gămălie este divizată în aproximativ 18 operaţiuni distincte.

Am văzut o astfel de manufactură în care lucrau doar 10 oameni. Aceşti 10 oameni puteau confecţiona zilnic peste 48 mii de ace. Rezultă că fiecare din ei, confecţionând a zecea parte din 48 mii ace, putea zilnic produce 4800 ace. Dar dacă fiecare din ei ar fi lucrat separat şi independent, nici unul din ei nu ar fi reuşit să producă nici 20 de ace, ba poate nici măcar un ac pe zi.

Această mare creştere a cantităţii de muncă, pe care sunt în stare s-o îndeplinească acelaşi număr de oameni, se datorează următoarelor trei momente: în primul rând, creşterii îndemânării fiecărui lucrător în parte; în al doilea rând, economisirii timpului care, de obicei, se pierde prin trecerea de la un fel de muncă la altul; în al treilea rând, invenţiei unui mare număr de maşini care facilitează şi reduce efortul.

Enorma sporire a produselor tuturor meseriilor, ca o consecinţă a diviziunii muncii, determină, într-o societate bine condusă, acel belşug general care se extinde în toată societatea. Orice producător dispune de o cantitate din produsele muncii sale proprii, peste cea de care are nevoie pentru sine. Orice alt producător, fiind exact în aceeaşi situaţie, poate schimba o anumită cantitate din propriile sale bunuri pe o cantitate sau la preţul unei cantităţi din bunurile altor producători. Astfel, o abundenţă generală se propagă la toate clasele sociale.

Această diviziune a muncii, din care derivă atât de multe avantaje, nu are la originea sa efectul înţelepciunii umane, care să prevadă şi să urmărească belşugul general. Ea este consecinţa necesară, deşi foarte lentă şi treptată, a unei anumite înclinaţii a naturii omului - de a face troc, de a trafica, de a schimba un produs pe altul".

Aşadar, în viziunea lui A. Smith, diviziunea muncii este izvor al sporirii avuţiei naţionale pentru că ea favorizează:

Dacă A.Smith a cercetat avantajele diviziunii muncii în industrie, apoi Friedrich List (1789-1846), autorul teoriei forţelor productive ale naţiunii, a examinat rolul acesteia în agricultură. în lucrarea sa Sistemul naţional de economie politică (1841) el scrie: „Nicăieri diviziunea lucrătorilor şi asocierea forţelor productive nu exercită o mai mare influenţă, decât acolo unde fiecare regiune şi fiecare provincie se poate consacra exclusiv, sau cu predilecţie, acelor ramuri de producţie agricolă pentru care sunt în special dotate de natură. O regiune prieşte mai mult cerealelor şi hameiului, alta vinului şi fructelor, o a treia lemnului şi creşterii vitelor ş.a. Dacă fiecare regiune cultivă în acelaşi timp toate aceste ramuri de producţie, este evident că munca şi solul ei nu pot fi nici pe departe atât de productive ca atunci când fiecare regiune se consacră, în special, acelor ramuri de producţie pentru care a fost, în mod deosebit, dotată de natură şi ca atunci când schimbă excedentul său de produse specifice cu excedentul acelor provincii, care şi ele deţin un avantaj natural în producţia alimentară şi de materii prime. Această diviziune a procesului de producţie, această asociere a forţelor productive ocupate în agricultură, se poate realiza numai într-o ţară în care toate ramurile industriei de fabrică au atins cea mai mare dezvoltare... în funcţie de dezvoltarea industriei, se dezvoltă şi diviziunea operaţiilor şi asocierea forţelor de producţie din agricultură...

în consecinţă, naţiunea cea mai bogată, va fî aceea care a dezvoltat forţa sa industrială de pe cuprinsul teritoriului ei la cel mai ridicat nivel, în toate ramurile, şi al cărei teritoriu şi producţie agricolă este îndeajuns de mare, ca să aprovizioneze populaţia sa industrială cu cea mai mare parte de produse alimentare, ca şi cu materiite prime de care are nevoie.

în general, întreaga stare socială a unei naţiuni trebuie să fie apreciată după principiul diviziunii lucrărilor şi al asocierii forţelor productive. Ceea ce este acul pentru fabrica de ace, este prosperitatea naţională în marea societate denumită naţiune".

După părerea noastră, un merit deosebit a lui Fr.List în examinarea diviziunii muncii constă în divizarea activităţilor în cadrul unei naţiuni în activităţi materiale şi activităţi spirituale. El a

argumentat teza conform căreia „cu cât intelectualitatea contribuie mai mult la încurajarea moralităţii, a spiritului religios, a culturii, îmbogăţirii cunoştinţelor şi a răspândirii libertăţii, ca şi a progresului politic, a siguranţei persoanelor şi a proprietăţii - în interior - şi a independenţei şi puterii naţiunii - în afară, cu atât mai considerabilă va fi producţia sa materială; cu cât va creşte producţia de bunuri materiale, cu atât mai mult producţia spirituală va putea fi încurajată"[1].

Există, deci, o interdependenţă reciprocă între munca fizică şi munca intelectuală. Prin diferite modalităţi ambele contribuie la progresul social şi economic al naţiuni.

O atenţie deosebită a acordat problemelor diviziunii muncii Karl Marx (1818-1883). în opera sa Capitalul (vol.l, 1867), el detaliat analizează esenţa şi consecinţele diviziunii muncii în diferite forme de activitate economică şi argumentează ideea, că în modul de producţie capitalist „diviziunea socială a muncii pune faţă în faţă producătorii de mărfuri independenţi, care nu recunosc nici o altă autoritate, în afară de autoritatea concurenţei, în afară de constrângerea, care este un rezultat al luptei dintre interesele lor reciproce, - după cum în lumea animalelor bellum omnium contra omne este, într-o măsură mai mare sau mai mică, condiţia de existenţă a tuturor speciilor... în timp ce diviziunea muncii într-o societate luată în ansamblul ei, indiferent dacă diviziunea asta e mijlocită sau nu mijlocită de schimbul de mărfuri, este proprie celor mai diferite formaţii social-economice, diviziunea manufacturieră a muncii este o creaţie absolut specifică modului de producţie capitalist" .

Avantajele aduse de diviziunea muncii constau în creşterea extraordinară a productivităţii, dezvoltarea îndemânării lucrătorilor, cunoaşterea mai bună a activităţii, posibilitatea de a înlocui operaţiuni specifice manuale cu unele efectuate de maşini, economia de timp de muncă, reducerea costurilor de producţie. Dezavantajele ţin de aspecte precum unilateralitatea, privarea personalităţii de abilităţi multiple, monotonia efectuării aceloraşi operaţiuni, dificultatea în privinţa înlocuirii lucrătorilor.

Cu toate limitele şi consecinţele negative care îi sunt caracteristice, diviziunea muncii determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Specializarea producţiei înseamnă fixarea unor genuri de activităţi producătoare asupra unor subiecţi economici.

Spre deosebire de producătorul „universal", caracteristic economiei naturale, producătorul specializat se deosebeşte prin aceea, că: a) utilizează factori de producţie speciali (unelte specializate, forţă de muncă cu calificări diferite ş.a.); b) acţionează în domenii distincte de producţie, în ramuri şi subramuri autonomizate; c) produce

o gamă limitată de bunuri, uneori chiar un singur produs final; d) aduce pe piaţă cantităţi relativ mari din bunurile în producerea cărora s-a profitat; e) costurile unitare ale produselor sunt relativ mici ş.a.

Deciziile producătorilor de a se specializa se bazează, conştient sau inconştient, pe avantajul comparativ care constă în surplusul utilităţilor pe care un producător îl aşteaptă, îl obţine de la producerea unui bun, având la acesta un cost de oportunitate mai mic decât concurenţii săi.

Pe baza specializării producţiei devine tot mai intens schimbul de activităţi, se creează o puternică reţea de interdependenţe între producători, zone teritoriale şi ţări, creşte productivitatea muncii, sporeşte calitatea bunurilor şi a serviciilor.

în concluzie : cercetările în domeniul diviziunii sociale a muncii şi specializării producţiei continuă, dar, la etapa actuală, în cele mai dese cazuri au loc în contextul integrării economice la diferite niveluri şi globalizării economiilor ţărilor lumii.

Adâncirea diviziunii sociale a muncii şi sporirea gradului de specializare a producţiei are o deosebită importanţă pentru economia de tranziţie a Republicii Moldova unde scopul final este sporirea producţiei de bunuri materiale şi servicii, atât pentru aprovizionarea pieţei interne, cât şi pentru export.