Teoria economiei ofertei a apărut în anii'80 ai secolului XX în cadrul curentului neoliberal de gândire economică. Promotorii ei sunt Arthur Laffer, George Gilder, Paul Craig ş.a.

Necesitatea apariţiei teoriei economiei ofertei se explică, în parte, prin eşecul politicilor de stimulare a cererii efective printr-un flux în creştere de monedă. Adepţii noii orientări accentuează rolul ofertei în dinamizarea producţiei, a productivităţii muncii, reducerii costurilor ş.a. Ei revindică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J.B.Say şi pun accentul pe rolul fundamental al întreprinzătorului şi pe activitatea lui productivă.

Teoreticienii economiei ofertei s-au remarcat mai întâi în

S.U.A., patria lor, apoi în tot Orientul. Conceptele de bază ale teoriei ofertei au fost aplicate în practica politicii economice a administraţiilor Regan şi Bush.

Bazele şi suportul teoretic al economiei ofertei sunt, în esenţă, liberale şi se pot grupa astfel:

  1. Piaţa şi nu statul este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie câtre activităţile care corespund alocării optimale;
  2. întreprinzătorii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în permanenţă în aşa fel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimul este atins;
  3. Ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor între timp liber şi muncă. Această situaţie duce la creşterea consumului curent în detrimentul economiilor şi investiţiilor;
  4. Politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum în dese cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci.

Elementele teoriei economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor, prefigurând o nouă politică economică care combină reducerea impozitelor cu limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei (producţiei). Teoria economiei ofertei respinge ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar.

A.Laffer porneşte de la următorul postulat: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta.

Originalitatea teoriei lui A.Laffer constă în afirmaţia, potrivit căreia economiştii contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru a-şi demonstra concepţia foloseşte o funcţie de producţie unde munca şi capitalul sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat, cunoscut sub numele de „curba lui Laffer”, conţine relaţia dintre presiunea fiscală (r) şi încasările statului din impozite (i).

Din analiza acestei curbe rezultă că dacă rata de impozitare este de 0%, atunci încasările fiscale sunt nule; dar ele sunt nule şi în cazul dacă rata de impozitare este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscătoare. Ei se vor deplasa în economia tenebră. Deci, conchide A.Laffer, se verifică sloganul după care „impozitul mare omoară impozitul”. Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil la acceptarea activităţii, ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui A.Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim (i*), dar permite şi delimitarea unei părţi a „valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a „valorilor excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului.

Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi. De aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza.

Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A şi B), dar punctul A este preferabil punctului B, deci poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai redusă, uşurând povara fiscală. în concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive atât pentru întreprinzători, cât şi pentru salariaţi.

G.Gilder a popularizat teoria economiei ofertei prin proclamarea reîntoarcerii la capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. în aceeaşi ordine de idei, el subliniază neeficacitatea măsurilor distributive, acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile numai asupra redistribuirii şi inegalităţii.

G.Gilder respinge şi ideile lui J.Galbraith despre eficacitatea marilor întreprinderi, a corporaţiilor gigant, opunându-le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. Totodată, el consideră că J.Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului.

G.Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile, producţia de bogăţie şi muncă. O politică economică astfel construită va duce, după părerea lui, la creşterea veniturilor şi bunăstării.

Teoria economiei ofertei prin conţinutul său antifîscal a provocat opinii şi critici diverse. Neajunsul principal a fost considerat metodologia utilizată:      susţinerea unei concepţii psihologice a impozitului raţionând prin demers o trecere de la microeconomie la macroeconomie.