În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe:

  • elemente considerate de obicei ca date;
  • variabile independente ale sistemului;
  • variabile dependente.

Elementele considerate ca date sunt: calificarea şi cantitatea mâinii de lucru disponibile; calitatea şi cantitatea echipamentului disponibil; tehnica şi tehnologia existentă; gradul de concurenţă; gusturile şi obiceiurile consumatorilor; dezutilitatea (chinul, neplăcerea) muncii de diferite intensităţi şi activităţi de conducere şi organizare; structura socială cuprinzând forţele - altele decât variabilele independente şi dependente - care determină repartizarea venitului naţional. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda rezervelor făcute de Keynes) a alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter static, lucru numai în parte valabil.

J.A.Schumpeter consideră că aparatul analitic al teoriei generale a lui Keynes “este esenţialmente static” şi cu toate acestea, paradoxal, părţi importante ale operei sale “sunt consacrate unor consideraţii dinamice. Dar acestea vin să se integreze într-un cadru care se vrea a fi static. Această teorie statică nu constituie statica condiţiilor normale ale perioadei lunci, ci teoria echilibrului perioadei scurte”. Convieţuirea, în mod contradictoriu, a viziunilor statică li dinamică în aceeaşi teorie este consecinţa modului contradictoriu al desfăşurării vieţii economice. Şi totuşi, după acelaşi exeget, “miezul propriuzis al sistemului keynesian rămâne esenţialmente static”.

Ambiguitatea determinării elementelor sistemului keynesian a lăsat câmp deschis aprecierii a ceea ce ţine de dinamismul economic şi adaptarea teoriei la cerinţele cunoaşterii creşterii economice postbelice. Realizările economistului englez, R.F.Harrod şi ale celui american, E.Domar, pe această linie au căpătat recunoaştere generală.

Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană, sunt:

  • cei trei factori psihologici fundamentali, şi anume înclinaţia psihologică spre consum, atitudinea psihologică faţă de lichiditate şi anticiparea psihologică privind venitul viitor de pe urma bunurilor capitale;
  • unitatea de salariu, aşa cum este determinată prin înţelegerile încheiate între patroni şi salariaţi;
  • cantitatea banilor, aşa cum este determinată prin acţiunea băncii centrale. Acestea sunt socotite ca variabile care determină venitul naţional şi volumul ocupării. Ca variabile dependente se menţionează: volumul ocupării mâinii de lucru şi venitul naţional, exprimate în unităţi de salariu (w).

Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a variabilelor independente şi dependente, este legată de necesitatea aprofundării cunoaşterii mecanismelor economiei de piaţă din perspectiva nevoii de corijare a funcţionării lor cu ajutorul pârghiilor de care dispune societatea prin stat. Dezvoltarea economică în ţările bogate, şi nu numai în ele, sunt ciclică prin natura factorilor propulsori şi a celor care frânează, şi cunoaşterea resorturilor ei oferă posbilităţi de restrângere a amplitudinii oscilaţiilor ciclice.

O încercare a lui Keynes de redefinire a esenţei teoriei sale generale după explicitarea elementelor ei componente, o orientează spre înţelegerea ciclurilor. În acest caz el nu mai ia ca punct de plecare consumul neproductiv şi legea care-l guvernează, ci investiţiile şi imboldurile măririi volumului lor. Şi din noua definirea a esenţei teoriei generale rezultă (pentru că reproduce o stare de fapt) că sistemul economiei de piaţă este expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi ale ocupării fără a fi supus fatalmente unei instabilităţi violente să cedeze înainte de a ajunge la extrem şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă, apreciază Keynes, a servit drept bază teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed cu regularitate”.

Stările de stabilitate ale dezvoltării economiei alternează cu cele ale instabilităţii, ca urmare a modificării condiţiilor primelor de acţiune legilor psihologice fundamentale.

Prima condiţie a stabilităţii prevede că o modificare moderată a volumului investiţiilor (multiplicatorul în jur de i şi relativ constant) nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a cererii bunurilor de consum şi ea este încălcată. Aceasta întrucât atunci când creşte venitul real, se măreşte surplusul peste nivelul de viaţă statornicit. Deci, dacă gradul de ocupare creşte, şi odată cu el venitul, are loc o sporire a consumului curent, dar cu mai puţin decât întregul spor al venitului real, iar atunci când ocuparea scade se reduce şi consumul, dar cu mai puţin decât întregul minus al venitului real. Şi din acest joc se creează o zonă unde domneşte de fapt instabilitatea.

A doua condiţie presupune că o modificare moderată a venitului scontat de pe urma bunurilor capitale sau a ratei dobânzii nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a volumului investiţiilor. Şi totuşi acest lucru se întâmplă ca urmare a costului crescând al obţinerii unei producţii mult sporite cu echipamentul existent. Atunci când se porneşte de la o situaţie în care există un surplus foarte mare de resurse destinate producţiei de bunuri capitale, este posibil un grad ridicat de instabilitate în limitele unei anumite zone.

A treia condiţia a stabilităţii este ca muncitorii să nu caute să obţină salarii băneşti mai mari atunci când creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, şi totuşi acest lucru are loc - motiv de instabilitate.

A patra condiţie se referă la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de redresare şi ea se bazează pe supoziţia că bunurile capitale au vârste diferite, se uzează cu timpul iar perioadele de amortizare şi înlocuire nu corespund. Acest fapt influenţează cererea de bunuri investiţionale, oscilaţiile ei se abat de la cele ale eficienţei marginale a capitalului. “Din această cauză, menţionează Keynes, chiar şi redresările şi recesiunile de proporţiile celor ce pot avea loc în cadrul limitelor fixate prin celelalte condiţii ale stabilităţii enumerate de noi, vor determina probabil o mişcare în sens opus, până când aceleaşi forţe ca mai înainte inversează din nou direcţia.

Astfel, cele patru condiţii ale noastre, luate împreună, sunt suficiente pentru a explica trăsăturile caracteristice ale realităţii care ne înconjoară, şi anume, că evitând în ambele direcţii extremele cele mai grave ale fluctuaţiei ocupării şi ale preţurilor, oscilăm în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai ridicat decât nivelul minim al ocupării sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”. Factorul esenţial, determinant fiind considerat fluctuaţia eficienţei marginale a capitalului, se înţelege că măsurile luate de stat în economie converg în direcţia creării condiţiilor care să reducă amplitudinea fluctuaţiei respective.

Liberalismul clasic, funcţionarea automată, necontrolată şi neridijată a mecanismelor economiei de piaţă se dovedeşte incapabilă să stăpânească mersul ciclic al economiei. Convingerea lui Keynes era că “în condiţii de laissez-faire, evitarea unor ample fluctuaţii ale gradului de ocupare poate de aceea să se dovedească imposibilă fără o modificare adâncă a psihologiei pieţei investiţiilor în legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va avea loc. Eu trag de aici concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investiţiilor nu poate fi lăsată fără pericol în mâini private”. Ca soluţie, el preconiza o socializare destul de cuprinzătoare a investiţiilor care s-ar dovedi “singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de ocuparea deplină, deşi aceasta nu trebuie să excludă tot felul de compromisuri şi aranjamente pe baza cărora autorităţile publice vor colabora cu iniţiativa privată”.

Aceasta întrucât soluţia deşi indică “importanţa vitală a instaurării unui anumit control central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama iniţiativei private, vaste domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii, şi în parte, eventual, pe alte căi”. Măsurile luate de statele occidentale, în spiritul cerinţelor doctrinei keynesiste, n-au rămas fără efecte prevalent pozitive timp de peste un sfert de veac. Precumpănirea implicaţiilor negative ale politicilor economice keynesiste, începând cu anii ’70, a incitat criticile împotriva doctrinei care, între timp, devenise neokeynesistă, ca urmare a contribuţiilor aduse de mai mulţi economişti.

Am insistat mai mult asupra redării teoriei keynesiste originare fiindcă aşa este firesc dar şi pentru că, în controversele actuale în jurul ei uneori i se motivează eşecurile prin abaterea continuatorilor de la adevăratul conţinut şi spirit, cel din lucrările mentorului.