Idei vizând originile şi fazele globalizdrii economiei. Unii istorici (un reprezentant de seamă fiind William H.McNeill) consideră începuturile globalizării anii 1492, când Christopher Colombus a atins Americile, şi 1498, când Vasco da Gama face ocolul Africii.

Alţi istorici (printre care Andre Gunder Frank) susţin că fenomenul globalizării a apărut mult mai timpuriu, fiind asociat unei pax pangolica. Primii Homo Sapiens erau nomazi, călătorind dintr-un ioc în altul; triburile de indieni au călătorit cu multe secole în urmă din Mongolia spre America de Nord. Roma antică stabilise legături comerciale cu negustorii asiatici care se strângeau la o dată fixă în marea Insulă Ceylon, în aşteptarea marii flote romane care venea dintr- un port de la Marea Roşie; marile descoperiri geografice din Evul mediu au fost rezultatul unor călătorii intercontinentale.

O  a treia opinie consideră că economia lumii a fost extrem de fragmentată şi descentralizată înaintea secolului al XlX-lea. Epoca victoriană a secolului XIX a fost una de mare avânt al globalizării, manifestându-se prin accentuarea circulaţiei libere a factorilor de producţie, inclusiv a forţei de muncă, ceea ce nu a împiedicat, la un moment dat, aplicarea protecţionismului comercial şi, în final, apariţia Primul Război Mondial.

Argumentele pe care le-ar putea aduce unii ar fi, însă, că pe atunci nu existau democraţii puternice care să înlăture sursele de conflict puternic. Realitatea arată că aceste legături comerciale puternice apar şi între ţările cu democraţii avansate, că asistăm la apariţia unor blocuri comerciale şi valutare, precum cel al Uniunii Europene. Ca să nu mai vorbim de relaţia dintre ţările industrial dezvoltate şi cele în dezvoltare.

în opinia lui loan Bari, nici una dintre aceste perspective nu a demonstrat în mod explicit diferenţa dintre expansiunea comerţului mondial pe fondul creşterii cererii şi ofertei în cadrul partenerilor comerciali naţionali şi expansiunea comerţului condiţionată de integrarea pieţelor (forma de manifestare centrală a globalizării, care conduce la convergenţa preţurilor). Cei doi autori demonstrează empiric că cele două momente, 1492 şi 1498, nu au avut impactul
economic presupus de către istorici, cu toate că nu minimizează importanţa istorică a acestora când a apărut transferul de tehnologii, de produse agricole, de boli, ş.a. la scară globală.[1]

Pentru unii globalizarea este identificată cu o "americanizare” (ilustrată de supremaţia economică şi militară a SUA, a noii ordini mondiale unepolare), alţii asociază termenul de globalizare cu creşterea importanţei pieţei mondiale, în timp ce a treia categorie utilizează conceptul pentru descrierea unei relaţii ideologice: globalizarea ca vector a economiei de piaţă. Pentru cea mai mare parte a autorilor, conceptul examinat provoacă complexitate, datorită raţiunilor de abordare atât de natură politică, cât şi economică şi socio­culturală.

Din cele menţionate se observă că cercetătorii n-au ajuns, încă, la un punct de vedere comun în determinarea momentului de declanşare a fenomenului globalizării. Totuşi, până la urmă, s-au conturat trei posibilităţi de abordare a acestui aspect, şi anume:

  • unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar de la începuturile istoriei, efectele acestui proces resimţindu-se, mai mult sau mai puţin, în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;
  • după alţii, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării şi dezvoltării capitalismului, cu menţiunea că în ultimele decenii, a cunoscut o accelerare deosebită;
  • există şi punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un proces recent, asociat, însă, cu alte evenimente economice şi sociale cunoscute sub denumirea de postindustrializare, postindustrialism sau cu reorganizarea capitalismului pe alte baze.

Desigur, plasarea globalizării atât de adânc în istorie, cum se prezintă lucrurile în prima concepţie, pare a fi o exagerare, cu toate că unele argumente sunt convingătoare. Printre acestea se are în vedere apariţia primelor imperii, procesul de răspândire a creştinismului în lume ş.a. Dar, chiar şi cele mai puternice imperii (cum a fost cel roman), privite pe scara istoriei, s-au dovedit a fi efemere. Este adevărat că au lăsat urme adânci în dezvoltarea ulterioară a omenirii, reprezentând, fiecare în parte, o experienţă concretă, repetabilă la altă scară şi în condiţii social-economice totalmente diferite, lotuşi, încercarea de a pune conţinutul fenomenului globalizării, aflat fie şi la începutul lui, pe baza unor astfel de evenimente istorice este oricum discutabilă.

De aceea din start trebuie de precizat ce se referă la aria de cuprindere a globalizării în sens larg al cuvântului şi ce în sens mai restrâns.

Globalizarea, în sens larg al cuvântului, acoperă trei domenii ale vieţii sociale, respectiv: economic, politic şi cultural[2]. în sens mai restrâns ea se referă numai la partea economicului.

Economia cuprinde toate fazele procesului de reproducţie: producţia, schimbul, repartiţia şi consumul. Ea reprezintă structura de rezistenţă pe baza căreia apar şi se dezvoltă celelalte două componente: politica şi cultura. Dacă tendinţa de globalizare a economiei a fost evidentă încă din cele mai vechi timpuri, celelalte două laturi, derivate din prima pe anumite trepte de dezvoltare a activităţii economice, au iniţiat numeroase discuţii, deoarece ele au fost interpretate ca o consecinţă directă a expansiunii, mai întâi a Europei, apoi a întregii lumii occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afara aşa-zisului „perimetru civilizator”, în scopul consolidării puterii politice a unor state şi instaurării valorilor culturale străine tradiţiilor locale.

Evident, o astfel de situaţie nu putea interveni pe primele trepte de dezvoltare istorică a omenirii. De aceea, abordarea globalizării cu mii de nai în urmă nu-şi găseşte nici un suport practic, nici o îndreptăţire. Aşa se explică de ce în unele lucrări mai recente, se propune o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale globalizării, în cadrul căreia se regăsesc elemente specifice celor trei domenii de cuprindere ale sale.[3] Ele sunt prezentate astfel:

  • faza germinată (Europa, 1400-1750), când apar primele hărţi ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, omenirea începând să devină conştientă că locuieşte pe o planetă (glob) care este situată în centrul sistemului nostru solar (revoluţionarea astronomiei de către Copernic), este adoptat calendarul universal, în fine, încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;
  • faza incipientă (Europa, 1750-1875) în cadrul căreia apar statele-naţiune, începe să se dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primele convenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despre internaţionalism şi universalism;
  • faza decolării (take off, 1875-1925), când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente, extinderea comunicaţiilor, apariţia unor migraţii de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);
  • faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969), declanşată de Primul Război Mondial şi apoi reafirmată de cel de-al Doilea Război Mondial, temperate, într-o oarecare măsură de înfiinţarea Ligii Naţiunilor şi, după aceea, a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a implementat conceptele de crime de război şi crime împotriva umanităţii şi a atras atenţia, prin intermediul unor organisme specializate ale sale, asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriţia, subdezvoltarea economică ş.a.);
  • ultimele decenii ale secolului XX, când s-au realizat progrese uriaşe în explorarea spaţiului cosmic şi în telecomunicaţii, au apărut diferite forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii.

Rezultă deci, că globalizarea este un fenomen istoric, dar de natură contemporană. El este caracteristic mai degrabă celei de a doua jumătăţi a secolului XX decât secolelor anterioare. Temelia care i-a imprimat tendinţa de afirmare a fost şi rămâne accelerarea industrializării şi a progresului ştiinţifico-tehnic.

Definirea recentă a conţinutului globalizării economice. Ce este globalizarea şi care sunt factorii determinanţi ai declanşării acestui fenomen ?

în literatura de specialitate există diferite opinii cu privire la definirea globalizării. Menţionăm doar unele din aceste opinii.

Termenul „globalizare" a intrat pentru prima oară într-un dicţionar (Webster) în 1961. De la mijlocul anilor '80 ai secolului XX câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură ca adjectiv altor termeni, precum: pieţe, instituţii, ecologie, migraţie, conferinţe, evenimente ş.a. Daniel Jering face diferenţă între globalizare ca proces de expansiune a comerţului şi investiţiilor şi globalitate, ca stare, condiţie, realitate dincolo de globalizare: „intrare într-o lume a globalităţii".

„Globalizarea, - afirmă Gherghe Postelnicu, - este un concept abstract. El nu se referă la un obiect concret, care poate fi pus în evidenţă pornind de la dimensiunile sale fireşti, uşor identificabile prin unităţile de măsură consacrate. Nu este nici un indicator sau un indice statistic, obţinut prin calcule mai mult sau mai puţin sofisticate".[4]

După părerea lui Anthony Gidees, globalizarea poate fi definită „ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţi îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan intern sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtate, şi invers".

„Globalizarea, în viziunea lui Martin Albrow, se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală."

Emanuel Richter defineşte globalizarea ca fiind „reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei singure lumi".

loan Bari consideră că globalizarea economiei mondiale este „procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele devin curând globale decât naţionale, cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând globală decât naţională".

în viziunea lui Thomas L.Friedman, globalizarea este „expresia unui sistem care se integrează în cel mai înalt grad şi care rămâne permanent deschis integrării"[5].

în opinia lui D.Schimitov „dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie globalizarea, avem datoria să recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism modern...”[6].

Suntem de aceeaşi părere deoarece acest colonialism modern, sau neocolonialism, determină creşterea inegală între naţiuni, provoacă şomajul, ameninţă standardele de viaţă, de cultură, şi suveranitate a statelor naţionale.

Cauzele politice ale globallizării. După cel de-al Doilea Război Mondial, creşterea independenţei statelor-naţiune a avut loc în mai multe etape, toate începând cu un moment istoric: apariţia "Cortinei de fier" şi implementarea „Planului Marshall" la sfârşitul anilor'40, prăbuşirea imperiilor coloniale, în consecinţă apariţia zecilor de state independente la sfârşitul anilor'60, crizele resurselor energetice şi ale materiilor prime şi bunurilor în anii'70, destrămarea sistemului socialist în anii'80 ai secolului XX.

Fiecare dintre aceste evenimente istorice a generat o independenţă accentuată la nivel regional şi continental şi, în final, la nivel global. Destrămarea sistemului socialist a pus sfârşitul perioadei de confruntare ideologică dintre Est şi Vest, pe glob din nou a rămas doar o singură superputere economică şi politică - superputerea capitalului. Scopul ei rămâne acelaşi ca şi anterior ~ asuprirea maselor creatoare de plusvaloare.

Cauzele economice. Acestea se reflectă prin existenţa avantajelor comparative în fiecare ţară, de exemplu: alocarea resurselor umane, materiale şi financiare, costurile de producţie mai mici, regulamentele vamale şi taxele de sprijin, existenţa know-how-urilor adecvate condiţiilor specifice, excesul de capital în unele ţări dezvoltate, lipsa sau faza iniţială a realizării politicilor naţionale privind protejarea mediului înconjurător ş.a. Pentru a spori avantajele comparative, prin atragerea investiţiilor directe de capital străin, unele ţări au format „zone economice libere”, unde legislaţia naţională privind activitatea economică, taxarea, protecţia mediului şi protecţia socială nu este aplicată. Astfel de zone au devenit piloni de dezvoltare în multe ţări şi asigură rate înalte de creştere economică (ex., R.P.Chineză, Brazilia, Mexic ş.a.). Toate acestea contribuie la lărgirea relaţiilor economice internaţionale, la extinderea procesului de globalizare.

în opinia specialiştilor, la baza declanşării procesului actual de globalizare se află doi factori determinanţi: 1) inovaţia tehnologică şi dominaţia doctrinei economice neolliberale.

Inovaţia tehnologică cuprinde mai ales tehnologia de infoiinare şi comunicare- Aceasta are o asemenea influenţă asupra mobilităţii şi comunicării, încât „revoluţia tehnologică" implică şi o „revoluţie socială". Are loc o tranziţie de la societatea capitalistă industrială la cea postindustrială.

Revoluţia tehnologică contemporană a fost marcată de descoperirea în 1948 a tranzistorului, urmat la începutul anilor'70 de microprocesor şi de introducerea acestuia în prelucrarea informaţiilor, telecomunicaţie şi telematică. Produsele care domină această perioadă sunt: microordinatoarele şi computerele persoanele, roboţii, compact- şi video-discurile, laserul, faxul, radiotelefonul, Internetul, biomasca ş.a.

Prin însăţi natura lor, noile tehnologii din sfera largă a comunicaţiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc şi nu respectă graniţele naţionale. Cel mai mare eveniment tehnologic al secolului XX a fost apariţia Internetului. Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social. Aceasta se explică prin participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structura lui actuală.

Odată instaurat în fibrele societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru aceasta. Cel mai important dintre acestea este procesul de globalizare, despre care Mihai Drăgănescu afirmă: „in esenţă, societatea informaţională este societatea care se bazează pe Internet. De asemenea, globalizarea este o consecinţă, cu prioritate, a Internetului"[7].

Accelerarea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a acestora sub impactul noilor tehnologii informaţionale, conduc la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere" a evenimentelor naţionale. Acestea determină ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, imediat, o influenţă asupra altei ţări. Evenimente, subiecte şi probleme nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări sau regiuni. Dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale şi probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă globală, aşa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală ş.a.

Fenomenul creşterii rapide a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, astfel că atenţia analiştilor vieţii economice internaţionale contemporane s-a îndreptat atât asupra efectelor de mare importanţă pe care le antrenează asupra diferitelor sfere ale activităţii economice, cât şi, mai ales, asupra implicaţiilor pe termen lung, a căror amploare reală nu poate fi încă pe deplin sesizată.

Noile descoperiri în sfera informaticii şi telecomunicaţiilor, asociate cu mutuaţiile petrecute în configuraţia pieţelor internaţionale, cu globalizarea afacerilor sub influenţa activităţilor marilor corporaţii transnaţionale, ca şi cu tendinţele de privatizare şi de dereglementare a pieţei telecomunicaţiilor, au determinat modificări radicale în configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu - tehnica de caicul, reţele de cabluri din fire optice ş.a. - au contribuit substanţial la sporirea vitezei şi fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea globală a reţelelor.

Dominaţia doctrinei economice neoliberale este legată de triumful economiei de piaţă, a societăţii de consum şi de distracţie, precum şi de realizarea unor reforme sociale. După cum se ştie, neoliberalismul este un curent de gândire economică mondial în care democraţia este considerată soră dreaptă cu economia de piaţă.

Dominaţia neoliberalismului a devenit mai vizibilă şi a căpătat o dimensiune superioară în gândirea economică şi cea politică după sfârşitul Războiului Rece. Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai convingător datorită destrămării sistemului socialist.

Neoliberalii cheamă politicienii să liberalizeze activitatea economică, pieţele, să descentralizeze guvernarea şi să privatizeze întreprinderile de stat. Concomitent cu inovaţiile tehnologice, mai ales informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis multor agenţi economici să profite pe deplin de posibilităţile asigurate de pieţele libere. Tot tehnologia informaţională a permis mişcările de capital spre toate colţurile lumii într-o fracţiune de secundă. Tot ea, cot la cot cu procesul de miniaturizare şi revoluţionalizare a transporturilor au permis producerea unor părţi componente ale unui produs în deferite continente, pentru ca apoi să fie asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, desfacerea şi cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic. Acordarea de credite, de împrumuturi, speculaţii de orice fel au devenit activităţi mondiale.

Cu toate că neoliberalismul este considerat baza teoretică motrică a globalizării, nu se poate spune că toate consecinţele negative ale globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de adepţii acestei ideologii. Neoliberalismul, de exemple, se bazează pe conceptul de democraţie şi conceptul economiei sociale de piaţă (cu naţiunea ca entitate politică, statul ca autoritate exclusivă în cadrul graniţelor existente, cu legitimitate şi autoritate organizate în interiorul hotarelor naţionale, bazate pe o constituţie şi pe separaţia puterilor în stat). în acest model, spaţiul internaţional este organizat în cadrul unui sistem interstatal. Neoliberalii au crezut că binefacerile sistemului vor rămâne definitive: în cadrul statelor democratice securitatea internă va fi garantată, piaţa naţională şi internaţională va fi organizată. Din cauza globalizării, toate acestea suferă schimbări, iar democraţiile din statele naţionale teritoriale au început să decadă.

Aşadar, neoliberalismul poate fi considerat unul dintre factorii teoretici cei mai importanţi ai globalizării, dar nu atotcuprinzător - nu toate urmările acestui proces au la bază raţiuni neoliberale.

Formele de manifestare ale globalizării economiei

Principalele forme (direcţii) de manifestare a globalizării economiei sunt: producţia, comerţul, finanţele şi mişcarea forţei de muncă.

Deosebit de semnificative sunt transformările produse de globalizare în sfera de producţie. întreprinderea clasică naţională s-a transformat în reţea. încorporând într-un produs finit o sumedenie de elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricaţie rămâne neschimbată din motive de prestigiu al calităţii, dar „made in” dispare, pentru că piesele se produc înainte de asamblare în zeci de locuri, aparţinând reţelei globale. Când un american cumpără un automobil Pontiac de la General Motors cu 20.000 USD, el nu ştie că „6000 USD merg în Coreea de Sud pentru operaţiile de rutină şi pentru cele de asamblare, 3000 USD în Japonia pentru componentele principale (motoare, axe planetare şi componente electronice), 1500 USD în Germania pentru desing, 800 USD în Tawan, Singapore şi Japonia pentru componentele mici, 500 USD în Marea Britanie pentru serviciile de reclamă şi marketing şi cam 100 USD în irlanda şi Barbados pentru prelucrarea datelor. Restul - mai puţin de 8000 USD revine celor care se ocupă cu elaborarea strategiilor în Detroit, avocaţilor şi bancherilor din New York, membrilor grupurilor de presiune din Washington, lucrătorilor din domeniul asigurărilor şi cel al asistenţei sociale din toată ţara şi acţionarilor de la General Motors, majoritatea lor trăind în Statele Unite, dar un număr tot mai mare fiind cetăţeni străini". Un asemenea tip de producţie presupune reţele dezvoltate de transporturi, comunicări şi informaţii.

Creşterea producţiei a condus la sporirea volumului comerţului mondial în ultimii 50 de ani cu 500%. Marele impuls a venit din partea unei instituţii guvernamentale din componenţa Naţiunilor Unite, care a purtat numele CATT până la transformarea sa în OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). în activitatea de 50 de ani ai GATT apare şi următoarea realizare: tarifele medii la produsele industriale constituie o zecime din ceea ce au fost la crearea sa.

De la comerţul cu produse industriale s-a trecut la servicii. Comerţul cu servicii creşte mai repede decât cel cu bunuri. Agricultura şi comerţul electronic sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor internaţionale. OMC s-a afirmat de la început printr-o mai mare capacitate de a arbitra disputele de comerţ. In 47 de ani, GATT a rezolvat 300 de sesizări; în numai 3 ani, OMC a rezolvat 132 de plângeri.

Intensificarea relaţiilor comerciale internaţionale este alimentată de două tendinţe: a) adâncirea integrării regionale şi b) accentuarea procesului de globalizare. Aceste tendinţe duc spre extinderea interdependenţelor economice, politice şi culturale dintre statele individuale, ceea ce presupune în mod necesar cooperare: fiecare are nevoie de celălalt.

Oricât de impresionante ar fi salturile comerţului, urmate de cele ale producţie, ele nu pot fi comparate cu finanţele, ale căror volum de schimburi este în prezent de sute de ori mai mare decât al comerţului.

Internaţionalizarea fluxurilor financiare este o altă formă de manifestare a globalizării economiei. Aranjamentele monetare postbelice de ia Bretton Woods, constituirea FMI şi a Băncii Mondiale a marcat etape spre un sistem financiar mondial.

Creşterea competiţiei pe pieţele financiare internaţionale forţează marile instituţii financiare să se lanseze în operaţiuni de mare extindere în jurul lumii, depăşind graniţele naţionale şi înglobând în

  • Robert B.Reich "Munca naţiunilor". Bucureşti, Editura Paidea, 1996, pag.44

ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii financiare. Se apreciază că anual, pe plan mondial, sunt operate prin intermediul reţelelor internaţionale de telecomunicaţii transferuri de fonduri „electronice" totalizând 100.000 miliarde de dolari.

în ultima vreme, globalizarea a fost cel mai des asociată cu creşterea fluxurilor private de capital înspre ţările în curs de dezvoltare. Investiţiile străine directe au devenit categoria cea mai importantă. O evoluţie de ordin instituţional o reprezintă şi formarea de trusturi financiare care combină toate felurile de operaţiuni financiare la scară globală. Liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou industrializate a fost stimulată de factori, precum: dorinţa ţărilor respective de a atrage capital pentru stimularea investiţiilor şi a creşterii economice, dorinţa marilor instituţii financiare occidentale de a valorifica noi oportunităţi. Acest interes a fost articulat politic de către SUA, Marea Britanie, Germania ş.a., care au solicitat ţăriUs- nou industrializate să-şi deschidă pieţele financiare în cadrul unor negocieri bilaterale sau multilaterale.

Mişcarea forţei de muncă de la o ţară la alta are loc parţial datorită încercărilor de identificare a unor noi oportunităţi de lucru. Proporţia forţei de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut în ultimele decenii cu aproape 50%. Presiunile migraţioniste se vor accentua, mai ales, dacă privim problema din perspectiva faptului că din cele 83 de milioane de oameni ce se adaugă anual la populaţia planetei, 82 de milioane provin din ţările în dezvoltare.

Cele mai importante direcţii urmărite de forţa de muncă au fost şi continuă să fie între ţările în curs de dezvoltare şi cele industrial avansate. Aceasta poate avea drept consecinţă o unificare a salariilor la nivel internaţional. Există, de asemenea, un potenţial destul de important de deplasare a cunoştinţelor şi tehnicilor de producţie înspre ţările în curs de dezvoltare, Ia fel şi o creştere a salariilor în acest ţări.

Reversul mişcării forţei de muncă constă în pierderile înregistrate de către ţările în dezvoltare prin „exportul de creere" şi în ameninţările forţei de muncă locale, a ţării importatoare de forţă de muncă mai ieftină, care poate conduce Ia deteriorarea avantajelor şi chiar la şomaj. Comparând evoluţiile medii pe ultimele decenii, se observă că rata anuală a şomajului în ţările dezvoltate se menţine la nivelul de 6-7%.

Pro Şi contra globalizare. în prezent există trei forme de atitudini politice intelectuale privind globalizarea: Reunirea de la Davos, Forumul Social Mondial de la Porto Alegre şi proteste de stradă faţă de globalizare.

Reunirea de la Davos este considerată de mulţi analişti o reuniune a Dreptei globale - a stăpânilor Universului. în viziunea lor globalizarea (pe care o asociază, în general, cu acceptarea unui capitalism de avangardă, în stil american) este progresul. Ţările în curs de dezvoltare sunt obligate să accepte, dacă vor să se dezvolte şi să combată în mod eficient sărăcia) regulile globalizării.

Aceste reguli prevăd extinderea la scară globală, atât în plan naţional în ţările slab dezvoltate, cât şi la nivel internaţional, conceptul de economie socială de piaţă, în care statul şi-a asumat rolul de factor activ prin politici fiscale şi sociale.

Astfel, globalizarea va putea oferi tuturor o bună şansă pentru dezvoltare şi pentru micşorarea prăpastiei care îi separă pe cei bogaţi de cei săraci.

Forumul Social Mondial de la Porto Alegre care reuneşte organizaţii populare, numit şi Stânga globală, susţine un model de organizare a societăţii contemporane total diferit de cel al davosiştilor. Obiectivul tradiţional al acestui forum, încă de Ia originile sale, a fost să facă posibilă forma de globalizare bazată pe participarea majorităţii populaţiei mondiale, şi nu de puterea uriaşă a corporaţiilor financiare şi multinaţionale, a căror dominaţie a devenit îngrijorătoare.

Mişcările anticapitaliste au la bază următoarele principii conceptuale:

  • Acţiunea selectivă. Ţările în dezvoltare spun NU globalizării selective, adică liberalizării comerţului, investiţiilor şi fluxurilor financiare. Toate acestea se fac doar în folosul ţărilor dezvoltate. OMC şi sistemul acesteia forţează ţările în dezvoltare la angajamente peste puterile lor.
  • Revenirea la colonialism. Interesele ţărilor în dezvoltare se lovesc de o serie de sancţiuni internaţionale percepute ca o reîntoarce la colonialism. Colonialismul revine sub forma FMl-ului, Băncii Mondiale, a altor instituţii financiare şi carteluri economice, iar când este necesar, chiar şi sub forma alianţelor militare. Globalizarea consolidează dependenţa economică, politică şi culturală.
  • Pierderea suveranităţii naţionale. Principiul suveranităţii este zguduit din start şi nu datorită unor condiţii obiective, ci datorită caracterului arbitrar atât de răspândit în relaţiile internaţionale. Eroziunea suveranităţii are consecinţe în plan economic, dar şi în viabilitatea instituţiilor şi stabilităţii sociale.
  • Pierderea identităţii. Valorile aduse de globalizare sunt însoţite de sistemul economic bazat pe consumul iraţional în ţările bogate. Globalizarea pare a face diversitatea culturală „ceva demodat”. Ea ar putea conduce la o singură civilizaţie, standardizată potrivit culturii vestice. Lumea globală va fi uniformă, iar varietatea va dispărea.
  • Extinderea economiei subterane. în procesul globalizării graniţele s-au deschis, barierele comerciale au fost eliminate, informaţia circulă cu o viteză nemaiîntâlnită. Cifra de afaceri a companiilor transnaţionale „explodează", la fel şi cea a organizaţiilor criminale transfrontaliere. Averile colosale sunt, adeseori, rezultatul traficului de droguri şi arme, contrabandei, prostituţiei, spălării banilor, toate sub umbra corupţiei.

Proteste antiglobaliste se desfăşoară în special cu ocazia a două categorii de evenimente: 1) reuniunilor anuale ale celor mai importante organizaţii internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite - OMC, FMI şi Banca Mondială; 2) întâlnirilor „la vârf ale celor mai puternice ţări din lume - „Grupul celor 8" (SUA. Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Canada, Austria) la care a fost invitată, în ultimul timp, şi Rusia.

După felul în care s-au desfăşurat până acum, aceste manifestaţii îmbracă două forme: 1) paşnice şi 2) violente. Participanţii la astfel de forme de protest au o componenţă foarte diferită: de la pacifişti - la neomarxişti, de la militanţi religioşi - la nihilişti radicali.

Aşadar, extinderea relaţiilor economice internaţionale contemporane se află sub semnul unei noi realităţi, pe cât de inedită şi promiţătoare, pe atât de complexă şi contraversată, cea a globalizării. Dezbaterile privind acest proces gravitează, după cum am văzut, în jurul factorilor cauzali, precum şi a formelor de manifestare care au generat schimbări şi efecte contradictorii. Unicitatea procesului globalizării este ambivalenţă, atât ca fenomen cantitativ, cât şi calitativ. Pe de o parte, globalizarea vizează creşterea fără precedent a fluxurilor mondiale şi tranzacţiilor încheiate între diverşi participanţi la economia globală, pe de altă parte, gradul de influenţare a modelelor de producţie şi consum, a pieţelor financiare şi de capital dintr-o anumită ţară, de politicile de dominaţie externă.

în contextul globalizării Republica Moldova parcurge la moment o tranziţie internă şi alta externă. Cea internă se desfăşoară pe trei alineate: liberalizarea politică şi economică; restructurarea generală cu un accent pronunţat în privatizare; stabilizarea şi creşterea economică, pe fondul microdinamizării economiei reale, crearea statului de drept. Toate acestea au ca obiectiv principal constituirea economiei de piaţă de orientare socială.

Tranziţia externă este legată de crearea condiţiilor economice, politice şi sociale privind integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta presupune realizarea în termeni prevăzuţi a „Planului de acţiuni UE - Republica Moldova".

Toate aceste măsuri constituie factori determinanţi ai proccsului de tranziţie, necesare stimulării creşterii economice durabile şi integrării în UE, ca principali vectori ai globalizării economice a Republicii Moldova. Sperăm la o globalizare favorabilă pentru toate statele suverane şi nu numai pentru ţările industrial avansate, care s-au îmbogăţit şi se îmbogăţesc prin schimburile internaţionale inegale.

 

[1]  loan Bari „Globalizarea economiei”. Bucureşti, Editura Economica.

2005, pag.29

[2]  Gheorghe Postelnicu „Globalizarea economiei”. Bucureşti, Editura economică, 2000, pag. 15-16

[3]  R.Robertson ”Globalization”. London, Sage, 1992, pag.58-60

[4] Gheorghe Postelnicu „Globalizarea economiei". Bucureşti, Editura Economică, 2000, pag.59

[5] Thomas L.Friedman "Cum să înţelegem globalizarea". Bucureşti,

Editura Fundaţiei Pro, 2001, pag.81

[6] Citat după loan Bari "Globalizarea economiei”, pag.32

[7] Mihai Drăgănescu "Globalizarea şi societatea informaţională".

Bucureşti, 2001, pag. 127