Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat.

Sistemul resurselor de finanţare externă este vast şi include:

  • resurse atrase:
  • aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate pentru creşterea capitalului;
  • aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
  • resurse împrumutate:
  • credite bancare;
  • împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
  • împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
  • finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;
  • subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
  • împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
  • resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeitingul etc.

Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii.

Firmele apelează la aceste credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci cînd îşi propun proiecte de mare anvergură.

Posibilitatea contractării creditelor este determinată de activitatea întreprinderii, eficienţa acesteia, precum şi de experienţa băncilor în lucrul cu proiectele investiţionale.

Datorită incertitudinilor pe care le prezintă o investiţie, întreprinderile manifestă prudenţă (precauţie) în legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le folosească în proporţie cât mai mică. Schema rambursării creditelor şi dobânzilor aferente acestora au o influenţă importantă asupra eficienţei proiectului investiţional. Acest indicator poate fi majorat în cazul în care se găseşte o modalitate optimă de a organiza rambursarea creditelor după un grafic stabilit reieşind din disponibilul de mijloace băneşti.

Experienţa internaţionale demonstrează că la finanţarea proiectelor noi ponderea creditelor bancare este de 20-30%, fapt ce semnifică că cca. 70% din necesităţile financiare trebuie să fie acoperite din alte surse (cum ar fi, spre ex., prin emisiunea de hârtii de valoare etc.).

Crearea capitalului social prin emisiune de acţiuni devine la etapa actuală una dintre pârghiile importante de finanţare externă. Sub aspect tehnic se poate realiza fie prin emisiunea de acţiuni noi (simple sau privilegiate), fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente.

Deoarece resursele acţionarilor potenţiali pot fi investite şi în alte proiecte sau depuse la bancă, mobilizarea acestora este posibilă numai în condiţiile când proiectul investiţional este destul de atractiv din punct de vedere financiar. Totodată, capitalul acţionar reprezintă una din cele mai costisitoare surse de finanţare a investiţiilor.

Printre alte surse externe de finanţare a investiţiilor sunt împrumuturile obligatare, care sunt relativ ieftine, însă destul de riscante. Prin emiterea de obligaţiuni se asigură resurse financiare împrumutate generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente şi pentru rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi, respectiv care oferă o garanţie suficientă pentru un astfel de angajament.

Printre avantajele obligaţiunilor se pot menţiona: rata rentabilităţii aşteptată de deţinătorii obligaţiunilor, care este mai mică decât cea a acţiunilor comune şi plata dobânzii este o cheltuială deductibilă din impozit, fapt ce reduce costul efectiv. Dezavantajele finanţării investiţiilor prin emisiunea de obligaţiuni se referă la riscul sporit, deoarece întreprinderea ar putea să nu facă faţă plăţilor dobânzilor sau rambursării datoriilor la momentul respectiv.

O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocările din bugetul de stat, care reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. Alocările din bugetul de stat sunt destinate şi pentru investiţiile din domeniile de importanţă naţională, strategice, cum ar fi, spre exemplu: exploatarea resurselor naturale, producerea şi distribuţia energiei electrice, infrastructura etc. Finanţarea investiţiilor din bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie politică ale ţării, se realizează şi în domeniile: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială, securitate naţională, protecţie ecologică.

Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

Finanţarea prin leasing este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are consecinţe importante pentru lichiditatea şi impozitarea locatarului. Aceasta permite societăţii comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască din start capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie. Finanţarea operaţiei este realizată de către societatea de leasing sau banca comercială. Leasingul se referă la activele cu termen mediu şi lung (automobile, maşini, utilaj, avioane, construcţii, terenuri etc.).

Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din avantajele leasingului pot fi menţionate: posibilitatea obţinerii finanţării integrale a unei investiţii în lipsa resurselor proprii; simplitatea tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar; deductibilitatea ratelor achitate prin contractul de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit plătit de întreprindere să fie mai mic.

Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri de finanţare.

Capitalul de risc (venture capital), în general, înseamnă investiţia în companii a căror acţiuni nu sunt cotate la bursă, dar sunt distribuite între acţionari. Fondurile capitalului de risc oferă companiilor un mijloc de finanţare în scopul dezvoltării acestora, de obicei se efectuează prin schimbarea capitalului de risc pe o parte considerabilă a pachetului de acţiuni, într-o proporţie ce poate să varieze între 20% şi 49%, sau pe o anumită cotă a capitalului companiei. În practică, cel mai des este utilizată forma mixtă de investire venture, prin care o parte de finanţare se alocă ca şi capital acţionar, alta sub formă de credit investiţional.

Investiţia este, de obicei, pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un nivel înalt de risc. Fiind deţinător a unei cote părţi din companie sau a unui pachet de acţiuni, investitorul cu capital de risc va împărţi şi riscul aferent afacerii. Acest tip de finanţare se realizează după principiul distribuirii riscului între deţinătorii de capital. Având în vedere gradul înalt de risc aferent, investitorul îşi va manifesta interesul numai în cazul în care va fi convins ca există şanse reale de obţinere a unei rentabilităţi înalte a investiţiilor sale.

Investiţia străină desemnează investiţia unei entităţi a economiei unei ţări, numită investitor străin, ce se efectuează într-o întreprindere ce aparţine economiei altei ţări cu scopul de a obţine un profit.

Investiţiile străine pot avea următoarele forme:

1) împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanţii guvernamentale), respectiv capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către un stat altor ţări sau firme din alte ţări şi/sau se restituie împreună cu dobânda cuvenită;

2) investiţiile directe, care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte ţări, care acordă drepturi patrimoniale asupra lor şi respectiv dreptul de a încasa profiturile;

3) investiţii de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acţiunilor unor întreprinderi din alte ţări.

O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare o constituie alocările din fondurile internaţionale: IMF, EBRD, PHARE, etc. Aceste alocări de capital sunt destinate, în principal, pentru achiziţionarea de echipamente şi tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui potenţial tehnic comparabil cu cel al ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind impetuos necesare în ţara noastră.

Загрузка...