Activitatea de investiţii necesită resurse financiare, a căror formare este stimulată de mecanismele economiei de piaţă şi de pârghiile financiare, fiscale utilizate de stat.

În economia de piaţă fiecare agent economic îşi constituie fondul pentru investiţii de sine stătător, stăruindu-se să utilizeze cât mai eficient sumele respective.

Sursele de finanţare a investiţiilor pot fi clasificate în diferite moduri. Din punctul de vedere al agentului economic sursele de formare a resurselor investiţionale pot fi clasificate în proprii, atrase şi împrumutate.

Sursele proprii de formare a resurselor investiţionale includ:

  • parte din profitul net căpătat în urma activităţii economice;
  • amortismentul acumulat,   serveşte  pentru  finanţarea  înnoirii activelor fixe ajunse la limita duratei lor de funcţionare, la fel şi pentru nevoile de dezvoltare—modernizare. In general, sursele provenite din amortismente sunt destinate investiţiilor, însă în unele cazuri, o parte din amortismente pot fi folosite pentru rambursarea împrumuturilor,  pentru  finanţarea  activităţii  de exploatare (creşterea stocurilor, creditarea clienţilor etc). Reglementările legale prevăd posibilitatea folosirii amortizării) accelerate pentru unele firme. Aceasta duce la recuperarea cât mai grabnică a valorilor imobilizante, folosite apoi pentru dezvoltarea producţiei.
  • Poliţa de asigurare pentru acoperirea perderilor legate de pierderea proprietăţii;
  • Investiţii financiare de lungă durată, efectuate anterior şi termenul cărora expiră în perioada dată;
  • Reinvestirea sumei căpătate în urma realizării unei părţi din fondurile fixe. La acest articol se referă atât sursele căpătate din vânzarea unor active fixe, cât şi economiile făcute pe baza folosirii unor utilaje în funcţiune sau /şi clădiri existente într—un proiect investiţional nou;
  • Parte din activele circulante imobilizate în investiţii.

                             

Sursele atrase de formare a resurselor investiţionale includ:

  • emiterea şi vânzarea de acţiuni se foloseşte deseori pentru creşterea capitalului firmei;
  • emiterea certificatelor investiţionale (în cazul fondurilor de investiţii);
  • alocaţii în fondul statutar din partea altor investitori;
  • mijloacele acordate de către stat pentru investiţii. Statul alocă fonduri pentru investiţii în volume cât mai mici posibil, asigurând cu resurse doar domeniile care sunt absolut necesare, dar nu pot face faţă concurenţei, sau cele ce constituie monopolul statului..                

Sursele   împrumutate de formare a resurselor investiţionale cuprind:                                

  • împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu se folosesc în cazul insuficienţei mijloacelor proprii ale firmei. în funcţie de garanţiile care stau la baza lor, creditele pentru investiţii pot fi: I
  1. Împrumuturi bancare pe baza garanţiilor materiale. Garanţiile se referă la capitalul sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale activului imobilizat, care uşor ar putea fi transformate în lichidităţi.                                                          
  2. Credite ipotecare. Se ipotechează, de obicei, clădiri, terenuri, mijloace circulante cu o convertire rapidă în lichidităţi.
  3. Credite de cash—flow.   Aceste   credite   nu   sunt   garantate   material. Singura garanţie o constituie studiul de fezabilitate a afacerii (planul de afaceri). In ţările dezvoltate acest tip de credit        este cel mai răspândit.
  • Credite externe, care sunt de mai multe categorii: a) credite guvernamentale   sau  cu  garanţie  guvernamentală,  în spatele cărora este statul. Acestea pot fi căpătate doar în urma convenţiei încheiate între guvernul ţării care va acorda credite şi. guvernul celei ce va primi credite; b) credite bancare, unde riscul e suportat exclusiv de bănci; c) credite acordate de instituţii internaţionale,  de genul Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Acest tip de credite se acordă pentru obiective economice vitale  din programul de restructurare, fără garanţii materiale.
  • Emisie de obligaţiuni este o formă clasică de finanţare a activităţii investiţionale a societăţilor pe acţiuni;
  • Împrumut fiscal investiţional acordat întreprinderilor de către stat în scopul stimulării investiţiilor reale în anumite sectoare ale economiei;
  • Leasing investiţional, un sistem special de finanţare a investiţiilor prin intermediul căruia se închiriază utilaje şi maşini moderne, tehnică de calcul, mijloace de transport şi alte bunuri mobiliare şi imobiliare de la unităţui specializate, în schimbul unei chirii;