Abordări internaţionale ale regimului de solvabilitate

În continuare sunt prezentate pe scurt principalele caracteristici ale regimurilor de solvabilitate de pe principalele pieţe internaţionale.

 

Uniunea Europeană

 

După cum se ştie, în Uniunea Europeană domeniul asigurărilor este reglementa: printr-o serie de directive ce au caracter obligatoriu în toate statele membre. Directivele sunt adoptate la nivel european şi implementate prin legislaţia fiecărui stat membru.

Totuşi standardele europene de solvabilitate nu se aplică numai în statele membre ale Uniunii, ci şi în ţări din afara acesteia, cum ar fi, de exemplu, Islanda, Liechtenstein, Norvegia.

Din punctul de vedere al dirijării pieţei, ar trebui notat faptul că în Uniunea Europeană s-a renunţat la controlul produselor de asigurare şi al preţurilor acestora abia în anul 1994, o dată cu cea de-a treia generaţie de directive. Cu toate acestea libera concurenţă începuse să se manifeste mai de timpuriu pe pieţele unora dintre statele membre.

În Marea Britanie accentul pe solvabilitate a început să se pună încă din anul 1982, iar în Franţa, ceva mai târziu. Asigurătorii non-viaţă din Marea Britanie fac subiectul regulilor europene, deşi piaţa Lloyd’s a introdus unele reguli de solvabilitate în funcţie de risc, iar Institutul de Actuariat din Anglia a recomandat orientarea întregii pieţe englezeşti în această direcţie.

Sistemul de solvabilitate din Uniunea Europeană se bazează pe un ansamblu de cerinţe impuse asigurătorilor, vizând marja de solvabilitate minimă impusă, calculată prin metoda coeficientului fix, precum şi rezervele tehnice şi activele, care trebuie să fie adecvate.

Pentru asigurările generale, modelul de determinare a solvabilităţii a fost introdus în anul 1973, o dată cu Prima directivă a asigurărilor generale- (73/239/EEC), iar pentru asigurările de viaţă, în anul 1976, prin Directiva 79/267/EEC. Până în anul 2002, reglementările privind solvabilitatea nu au înregistrat modificări majore.

Pentru o mai bună protecţie a intereselor asiguraţilor, în luna martie a anului 2002 Comisia Europeană a adoptat două directive pentru modificarea marjelor de solvabilitate obligatorii, pentru societăţile care practică asigurări de viaţă şi pentru cele care practică asigurări generale (Directiva 2002/12/EC, respectiv Directiva 2002/13/EC).

În noiembrie 2002 Directiva 2002/12/EC a fost abrogată, reglementările referitoare la marja de solvabilitate a asigurătorilor de viaţă fiind prevăzute în noua directivă privind asigurările de viaţă (2002/83/EC).

În directivele menţionate sunt folosite următoarele concepte:

• marja de solvabilitate obligatorie – reprezintă diferenţa minimă dintre activele şi obligaţiile unei societăţi de asigurări, impusă acesteia pentru a practica activitatea pentru care este autorizată;
• marja de solvabilitate disponibilă – reprezintă suma elementelor de capital ale asigurătorului, luate în considerare conform prevederilor legale şi trebuie să fie cel puţin egală cu marja de solvabilitate obligatorie;
• fondul de garanţie – reprezintă o treime din marja de solvabilitate obligatorie şi nu poate fi sub o limită minimă admisă.

Fondul de garanţie marchează punctul dincolo de care instituţiile de reglementare din statele membre ale Uniunii Europene au dreptul să demareze un control al asigurătorilor. Altfel spus, autorităţile nu pot interveni decât atunci când marja de solvabilitate a asigurătorilor este mai mică decât o treime din marja obligatorie, stabilită prin lege.

Statele membre pot impune prin legislaţia naţională şi condiţii mai stricte. păstrându-şi astfel libertatea de a adapta marja de solvabilitate obligatorie la condiţiile specifice pieţei. Fondul de garanţie este actualizat cu inflaţia.

Orice societate de asigurare trebuie să respecte limita impusă pentru marja de solvabilitate în orice moment al derulării activităţii, spre deosebire de prevederile anterioare, cu referire doar la data încheierii bilanţului.

Autoritatea de supraveghere are dreptul să mărească, dacă este cazul, valoarea minimă a marjei de solvabilitate obligatorii. Indexarea sumelor în euro prevăzute în textele directivelor are loc anual, în funcţie de variaţia indicelui UE al preţurilor de consum.

Societăţile de asigurări din statele Uniunii Europene au la dispoziţie cinci ani pentru trecerea la noile proceduri de calcul. În situaţii excepţionale, termenul se poate prelungi cu încă doi ani. Pe de altă parte, la trei ani de la intrarea în vigoare a prezentelor prevederi, Comisia Europeană trebuie să redacteze un raport privind punerea în aplicare a acestora şi să-1 înainteze Comitetului pentru Asigurări, însoţit de eventuale recomandări pentru creşterea gradului de armonizare pe piaţa internă a serviciilor financiare.

Marja de solvabilitate este doar unul dintre parametrii consideraţi importanţi pentru a caracteriza situaţia financiară a unei societăţi de asigurare. În viziunea legiuitorului, ceilalţi parametri sunt: gradul de adecvare a rezervelor tehnice, gradul de risc al activelor şi al investiţiilor, modul de administrare a activelor şi a pasivelor, modul de reflectare în contabilitate a reasigurării şi metodologia actuarială şi contabilă folosită. Pe lângă factorii de natură financiară enumeraţi, în aprecierea situaţiei unei societăţi de asigurări contează şi gradul de adecvare şi natura criteriilor de management folosite în operaţiile curente, după cum este semnificativă şi disponibilitatea pentru efectuarea de controale la faţa locului.

În afară de cerinţele privind marja de solvabilitate, directivele Uniunii cuprind şi reglementări referitoare la activitatea de investire a rezervelor tehnice. Asigurătorii ar trebui să ia în considerare siguranţa, profitabilitatea şi lichiditatea investiţiilor făcute. În plus, portofoliul de investiţii trebuie să fie suficient de diversificat pentru a evita un grad mare de dependenţă faţă de un anumit emitent, activ sau regiune.

Directivele stipulează tipurile de active în care rezervele tehnice pot fi investite, precum şi ponderea din activele totale pe care o poate deţine fiecare tip. Din totalul rezervelor tehnice brute, companiile de asigurări nu au voie să investească mai mult de:

• 10% într-un teren sau o construcţie, ori în mai multe terenuri sau construcţii considerate o singură investiţie;
• 5% (în anumite condiţii 10%) în acţiuni, obligaţiuni şi alte instrumente ale pieţei monetare sau de capital ale aceluiaşi emitent;
• 5% în împrumuturi negarantate (maxim 1 % pentru fiecare împrumut negarantat);
• 3% în lichidităţi;
• 10% în active şi obligaţiuni necotate pe o piaţă reglementată.

 

Statele membre pot să impună restricţii mai mari cu privire la tipurile de active şi să ajusteze ponderile permise pentru fiecare clasă de active.

Asigurătorii trebuie de asemenea să respecte principiul corelării valutelor şi princi­piul localizării, astfel:

• rezervele tehnice trebuie investite în aceeaşi valută în care sunt contabilizate;
• riscurile suportate pe teritoriul Uniunii Europene sau pe teritoriul Spaţiului Economic European trebuie să fie acoperite de active din aceste regiuni.

 

Marja de solvabilitate disponibilă

 

Conform directivelor Uniunii, activele care se pot lua în considerare la calculul marjei de solvabilitate disponibile sunt numai cele care se încadrează într-una dintre următoarele categorii:

1. elemente cu grad de siguranţă ridicat (active libere de orice obligaţii previzibile):
   • capitalul subscris şi vărsat (sau fondul iniţial vărsat, în cazul societăţilor mutuale);
   • rezervele (legale şi alte rezerve) care nu sunt grevate de acoperirea unor riscuri;
   • rezultatul reportat, după deducerea dividendelor de plată;
   • în limitele acceptate de legislaţia naţională, rezervele din profit, evidenţiate în bilanţul contabil şi care nu sunt destinate acoperirii unor pierderi şi nici pentru a fi distribuite acţionarilor (numai în cazul asigurărilor de viaţă).

Din marja de solvabilitate se deduce valoarea acţiunilor proprii deţinute. De asemenea, nu sunt incluse activele necorporale.

1. elemente acceptate în cantitate limitată:
   • acţiunile preferenţiale şi împrumuturile subordonate, care nu pot reprezenta cumulat mai mult de 50% din valoarea cea mai mică dintre marja de solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate obligatorie; din acea valoare, împrumuturile subordonate, dar numai cu scadenţa la termen fix, nu pot reprezenta mai mult de 25% din limita de 50% menţionată anterior;
   • valori mobiliare, fără a avea în mod necesar scadenţa la termen fix, precum şi alte instrumente, inclusiv acţiuni preferenţiale, altele decât cele de mai sus, care nu pot reprezenta cumulat mai mult de 50% din valoarea cea mai mică dintre marja de solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate obligatorie.
2. elemente acceptate doar cu aprobarea autorităţii de supraveghere competente:
   • 50% din capitalul subscris nevărsat, numai în condiţiile în care capitalul vărsat reprezintă cel puţin 25% din cel subscris; acest lucru este posibil până în cuantumul valorii de 50% din valoarea cea mai mică dintre marja de solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate obligatorie.
   • rezervele ascunse[1] nete rezultate din evaluarea activelor;
   • 50% din profiturile viitoare estimate (obţinute înmulţind profitul anual cu un factor care reprezintă perioada medie de valabilitate a poliţelor încheiate, factor ce nu poate fi mai mare de 6), până la 25% din valoarea cea mai mică dintre marja de solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate obligatorie (element acceptat numai în cazul asigurărilor de viaţă).

 

Marja de solvabilitate obligatorie

 

Atât în directiva privind solvabilitatea asigurărilor generale, cât şi în cea privind solvabilitatea asigurărilor de viaţă este redat pas cu pas şi cu detaliile matematice necesare algoritmul de calcul al marjelor de solvabilitate.

 

Asigurările generale. Marja de solvabilitate minimă obligatorie este determinată fie pe baza valorii anuale a primelor (testul primelor[2]), fie pe baza mediei daunelor plătite în ultimii trei ani financiari (testul daunelor[3]). Totuşi, în cazul anumitor riscuri (furtună, grindină, îngheţ, riscul de credit), ultimii şapte ani vor fi luaţi ca perioadă de referinţă pentru determinarea daunelor medii.

Marja de solvabilitate obligatorie va fi egală cu maximul dintre următoarele două rezultate:

• rezultatul bazat pe prime: calculat folosind valoarea maximă dintre primele brute subscrise şi primele brute cuvenite.

Primele aferente asigurărilor maritime, aviatice şi de răspundere civilă vor fi majorate cu 50%.

La primele directe totale ale ultimului an financiar se adaugă primele aferente acceptărilor în reasigurare, scăzându-se apoi primele anulate în ultimul an. Asupra rezultatului astfel obţinut se aplică procentul de 18% pentru primele 50 de milioane de euro şi 16% pentru ce depăşeşte această valoare.

Rezultatul se ponderează cu un coeficient obţinut prin raportarea sumei daunelor nete pe care trebuie să le suporte asigurătorul la suma daunelor brute în ultimii trei ani financiari. Acest coeficient nu trebuie să fie mai mic de 50%.

• rezultatul bazat pe daune se calculează după cum urmează, folosind pentru asigurările maritime, aviatice şi de răspundere civilă daune, rezerve şi recuperări din reasigurare majorate cu 50%.

La daunele directe plătite în ultimii trei ani financiari (sau ultimii şapte ani) se adaugă daunele plătite aferente acceptărilor în reasigurare din aceeaşi perioadă şi rezerva brută de daune constituită la sfârşitul ultimului an financiar. Din acest total se scad daunele recuperate în perioada de referinţă şi rezerva brută de daune constituită la începutul primului an al perioadei.

Valoarea obţinută se împarte la trei (sau la şapte), obţinându-se astfel o medie a perioadei, medie la care se aplică un coeficient de 26% pentru ce se situează sub valoarea de 35 de milioane de euro şi un coeficient de 23% pentru ce depăşeşte această valoare. Rezultatul se ponderează cu acelaşi procent calculat în cazul bazat pe prime, coeficient ce nu trebuie să fie sub 50%.

Dacă marja de solvabilitate minimă astfel calculată este mai mică decât cea a anului anterior, marja obligatorie va fi cel puţin egală cu marja de solvabilitate a anului anterior, inmulţită cu raportul dintre rezerva netă de daune la sfârşitul ultimului an şi rezerva netă de daune la începutul primului an financiar, raport ce nu trebuie să fie mai mare ca unu.

O treime din marja de solvabilitate reprezintă fondul de garanţie, fond ce nu trebuie însă să fie sub două milioane de euro (sau chiar trei milioane pentru unele clase de asigurări – maritime, aviatice, răspundere civilă auto, răspundere civilă generală, de credite şi de garanţii).

 

Asigurările de viaţă. Marja de solvabilitate minimă obligatorie este determinată diferit în funcţie de clasa de asigurări.

1. Pentru asigurările de viaţă (supravieţuire, deces, mixte, de nupţialitate, de natalitate) şi anuităţi, altele decât cele legate de fonduri de investiţii, marja de solvabilitate minimă va fi suma următoarelor două rezultate:
   1. 4% din rezervele matematice brute (inclusiv acceptările în asigurare), înmulţit cu raportul dintre rezervele matematice nete şi rezervele matematice brute ale ultimului an financiar, raport care nu poate fi mai mic de 0,85;
   2. 0,3%o din suma la risc (procentul este de 0,1% în cazul poliţelor de deces cu durată de maxim 3 ani şi de 0,15% pentru poliţele de deces cu durată cuprinsă între 3 şi 5 ani), înmulţit cu raportul dintre suma la risc netă şi suma la risc brută a ultimului an financiar, raport ce nu poate fi mai mic de 0,5.
2. Pentru asigurările de viaţă suplimentare (accidente, incapacitate de muncă, deces cauzat de accident), marja de solvabilitate obligatorie se calculează ca în cazul asigurărilor generale.
3. Pentru asigurările permanente de sănătate, marja de solvabilitate obligatorie va fi suma următoarelor două rezultate:

1. 4% din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a);
2. marja minimă calculată ca în cazul asigurărilor generale.
   4. Pentru operaţiunile de capitalizare, marja de solvabilitate va fi egală cu 4% din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a).
   5. Pentru operaţiunile tontiniere, marja de solvabilitate va fi egală cu 1% din activele aferente.
   6. Pentru asigurările de viaţă (supravieţuire, deces, mixte, de nupţialitate şi de natalitate) şi anuităţi legate de fondurile de investiţii, marja de solvabilitate minimă va fi egală cu suma următoarelor rezultate:
      1. 4% din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a), în cazul în care asigurătorul este expus la riscul de investiţii;
      2. 1% din rezervele matematice brute, conform punctului 1 a), în cazul în care nu este expus la riscul de investiţii, iar suma necesară acoperirii cheltuielilor de management este fixată pe o perioadă mai mare de cinci ani;
      3. 25% din cheltuielile administrative nete aferente acestei activităţi în ultimul an financiar, în cazul în care nu este expus la riscul de investiţii, iar suma necesară acoperirii cheltuielilor de management nu este fixată pe o perioadă mai mare de cinci ani;
      4. 0,3% din suma la risc, conform punctului 1 b), în cazul în care asigurătorul este expus la riscul de deces.

O treime din marja de solvabilitate va reprezenta fondul de garanţie, fond ce nu trebuie însă să fie sub 3 milioane de euro. Statele membre pot decide ca fondul minim de garanţie să fie cu 25% mai mic în cazul societăţilor mutuale.

 

Măsuri de remediere

 

Autoritatea de supraveghere din fiecare stat membru este explicit împuternicită să treacă la măsuri corective atunci când constată că interesele asiguraţilor sunt puse în pericol.

Astfel, în cazul în care criteriile de solvabilitate nu sunt îndeplinite, sunt luate următoarele măsuri de remediere:

• în cazul în care marja de solvabilitate disponibilă este mai mică decât marja de solvabilitate minimă, compania trebuie să prezinte supraveghetorului spre aprobare un plan financiar cuprinzător, menit să redreseze situaţia;
• în cazul în care marja de solvabilitate disponibilă este mai mică decât fondul de garanţie, compania trebuie să prezinte un plan financiar pe termen scurt; de asemenea, autorităţile pot limita sau interzice libera dispoziţie asupra activelor companiei;
• în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la rezervele tehnice, autorităţile pot limita sau interzice libera dispoziţie asupra activelor companiei.

Planul de reabilitare prezentat de către o companie aflată în dificultate trebuie să cuprindă proiecţii pentru următorii trei ani pentru:

• cheltuielile de administrare, inclusiv cheltuielile generale curente şi cheltuielile cu comisioane;
• estimări de detaliu privind veniturile şi cheltuielile din activitatea de bază, inclusiv cedările sau primirile în reasigurare;
• proiecţia unui bilanţ contabil pentru cel puţin un an;
• estimarea resurselor utilizabile pentru a acoperi riscurile subscrise, ca şi pentru încadrarea marjei de solvabilitate peste limita admisă;
• politica de reasigurare de ansamblu.

 

Revizuirea standardelor de solvabilitate

 

La mijlocul anilor 1990, specialiştii în domeniu au considerat necesară o reevaluare a regimului de solvabilitate din sectorul asigurărilor. O revizuire a sa a fost iniţiată în baza prevederilor celei de-a treia generaţii de directive în asigurări, prin care se pretindea Comisiei Europene să înainteze Comitetului de Asigurări un raport privind necesitatea unei armonizări mai profunde a cerinţelor referitoare la marja de solvabilitate.

În „Planul de acţiune în domeniul serviciilor financiare”[4] al Comisiei Europene din mai 1999 erau prevăzute numai câteva dintre ajustările tehnice aduse regimului existent, care au devenit cunoscute sub numele de Proiectul „Solvency I”. Ulterior, ca urmare a evoluţiilor înregistrate atât în Uniunea Europeană, cât şi la nivel internaţional, s-a conturat ideea unei revizuiri fundamentale a sistemului de solvabilitate practicat. Astfel, în mai 2001, când directivele elaborate pe baza Proiectului „Solvency I” nu fuseseră încă finalizate, au fost demarate şi lucrările Proiectului „Solvency II”.

Potrivit declaraţiilor Comisiei, scopul acestui proiect este acela de a revizui reglementările prudenţiale din domeniul asigurărilor, dar în special pe cele privind solvabilitatea. Prin această nouă revizuire se urmăreşte să se pună bazele unui sistem mult mai sensibil la riscurile la care sunt expuse companiile de asigurări, pentru a permite autorităţilor de supraveghere să protejeze cât mai bine interesele asiguraţilor, bazându-se pe un set de principii comune. Totodată, se subliniază faptul că acest sistem trebuie conceput astfel încât să nu afecteze concurenţa dintre firmele de pe piaţa Uniunii Europene.

Proiectul „Solvency II” a fost structurat în două etape principale. Prima fază s-a desfăşurat în perioada mai 2001-mai 2003 şi a presupus determinarea mai detaliată a structurii noului sistem de solvabilitate. Cea de-a doua fază, demarată la finele anului 2003, constă în analiza structurii propuse în faza anterioară.

Specialiştii implicaţi în Proiectul „Solvency II” au considerat că un sistem eficace, solid şi coerent de supraveghere prudenţială a sectorului de asigurări ar trebui:

• să-i protejeze pe asiguraţi, permiţând instituţiilor de supraveghere să identifice şi să remedieze din timp situaţia nefavorabilă a anumitor companii de asigurări;
• să permită efectuarea unor comparaţii între companii şi să asigure un grad de transparenţă şi coerenţă mult mai mare;
• să stabilească un nivel al marjei de solvabilitate care să ţină seama de toate riscurile la care este expusă o companie de asigurări.  Nici un sistem de supraveghere a asigurărilor nu poate oferi o garanţie absolută împotriva insolvabilităţii asigurătorilor;
• să evite o prea mare complexitate; simplitatea ar presupune înţelegerea facilă a mecanismului şi ar duce totodată la evitarea unor cheltuieli administrative;
• să ţină seama de gradul de dezvoltare a pieţei şi de apariţia unor noi metode şi instrumente utilizate în gestionarea riscului, precum metodele alternative de transfer al riscului, instrumentele financiare derivate sau managementul activelor în corelaţie cu pasivele;
• să stabilească principii, dar să nu exagereze cu recomandările;
• dacă este posibil, să se bazeze pe politici contabile comune pentru a nu creşte costurile asigurătorilor şi pentru a evita redundanţa sau multiplicarea sistemelor de raportare financiară;
• să evite costurile inutile de capital pentru a nu afecta concurenţa la nivel european.

La solicitarea Comisiei Europene, firma de consultanţă KPMG a elaborat un studiu privind metodologiile de evaluare a situaţiei financiare a unei companii de asigurări din perspectiva supravegherii prudenţiale[5]. Acest studiu, finalizat În mai 2002, a vizat următoarele aspecte: riscurile şi modelele de evaluare a riscului rezervele tehnice; evaluarea activelor şi riscurile de investiţii; reasigurarea, metodele alternative de transfer al riscului şi tehnicile de reducere a acestuia; impactul potenţial al modificărilor sistemului de conturi contabile; rolul agenţiilor de rating; analiza comparativă a principalelor sisteme de solvabilitate utilizate în diferite state.

Principala concluzie a acestui raport este aceea că abordarea solvabilităţii pe trei planuri (a three-pillar aproach), similară celei adoptate în sistemul bancar de Comitetul de la Basel, este posibilă şi chiar binevenită. O asemenea abordare presupune stabilirea a trei seturi de reguli, ce vizează următoarele aspecte:

• resursele financiare ale companiilor de asigurări – cerinţe privind constituirea rezervelor pe principii prudentiale, structura şi calitatea activelor asigurătorilor şi marja de solvabilitate;
• procedurile de control intern şi managementul riscului asigurătorilor, precum şi modalităţile de monitorizare a riscului de către autorităţile de supraveghere;
• regulile privind raportările impuse asigurătorilor cu scopul de a creşte gradul de transparenţă a activităţii lor şi de a întări disciplina pe piaţă.

De notat că regulile ce vizează aceste aspecte reprezintă cei „trei piloni” ai regimului de solvabilitate.

Comisia Europeană a solicitat tuturor entităţilor implicate în domeniul asigurărilor (instituţii de supraveghere, asociaţii ale asigurătorilor, contabililor, auditorilor etc.) să-şi exprime opinia asupra acestei scheme de supraveghere a solvabilităţii, urmând ca, pe baza sugestiilor comunicate de acestea, să se treacă la elaborarea unui proiect de directivă, a cărei finalizare a fost programată la începutul anului 2005.

 

 

 

Statele Unite ale Americii

Sectorul asigurărilor din SUA este reglementat la nivelul fiecărui stat, pe baza unor principii comune stabilite de Asociaţia Naţională a Supraveghetorilor în Asigurări (NAIC), cu privire la modul de înregistrare contabilă, la tipurile de rapoarte solicitate asigurătorilor, la aspectele ce trebuie controlate şi la criteriile de stabilire a solvabilităţii. NAIC este responsabilă cu problemele legate direct sau indirect de solvabilitatea asigurătorilor şi acţionează ca instrument al instituţiilor de supraveghere.

Principiile contabile stabilite în scopul supravegherii prudenţiale pun accentul asupra solvabilităţii, asupra aprecierii conservatoare şi corecte a elementelor bilanţiere. Astfel, comparativ cu principiile generale ale contabilităţii, principiile contabile obligatorii stabilite în scopul supravegherii prudenţiale presupun un tratament mult mai strict al activelor admise în calculul marjei de solvabilitate şi al profitului asigurătorilor.

În literatura de specialitate, sistemul de solvabilitate impus de NAIC este întâlnit frecvent sub denumirea de „sistemul RBC” (risk-based capital system). Facem precizarea că, referindu-ne la cerinţele de solvabilitate, şi nu la cele de capital, o denumire mai corectă ar fi fost risk-based solvency requirements (respectiv risk-based solvency system, dacă vorbim de sistemul de solvabilitate).

Termenii de risk-based capital şi risk-based solvency se folosesc însă cu acelaşi sens şi în literatura de specialitate de limbă engleză, deşi din punct de vedere tehnic nu au aceeaşi semnificaţie. Având însă în vedere că respectarea cerinţelor de solvabilitate reprezintă o condiţie esenţială în respectarea cerinţelor de capital impuse asigurătorilor americani, utilizarea termenului risk-based capital în locul lui risk-based solvency nu constituie o problemă majoră. Discutabilă este înlocuirea inversă, adică utilizarea terme­nului cu o semnificaţie mai restrânsă în locul celui cu o semnificaţie mai largă.

Înainte de adoptarea sistemului RBC, în SUA analiza cantitativă a solvabilităţii era realizată doar cu ajutorul indicatorilor IRIS. La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, numărul de falimente a crescut din diferite motive. Autorităţile de reglementare au decis revizuirea sistemului de analiză cantitativă a solvabilităţii şi îmbunătăţirea capacităţii predictive, pentru a-i identifica pe asigurătorii cu probleme, impunând luarea măsurilor necesare în cazul în care gradul de solvabilitate a unei companii a scăzut sub un anumit nivel.

Modelul RBC pentru asigurările de viaţă a fost implementat la sfârşitul anului 1993, iar cel aferent asigurărilor generale a fost implementat în anul 1994. Autorităţile statelor americane au adoptat aceste modele la puţin timp după aceea.

Obiectivul modelului este acela de a include principalele riscuri cu care se confruntă companiile de asigurări în metodologia de calcul al capitalului minim obligatoriu. Sunt luate în considerare riscuri variate şi de aceea sunt folosite diferite baze de calcul, atât pentru asigurările de viaţă, cât şi pentru cele generale. În cazul fiecărui risc, anumiţi factori sunt aplicaţi la baza de calcul, cu scopul de a determina capitalul necesar pentru riscul respectiv.

Pentru a lua în calcul corelaţia dintre riscuri, este aplicată formula covarianţei; rezultatul obţinut reprezintă nivelul de acţiune a companiei, iar jumătate din acest nivel constituie nivelul de control autorizat. Nivelul de control autorizat este apoi comparat cu capitalul ajustat total, preluat din bilanţul contabil (total adjusted capital – TAC).

Limita minimă a raportului dintre capitalul ajustat total şi nivelul de control autorizat (rata RBC) este de 200%. În cazul în care se calculează rata RBC în funcţie de nivelul de acţiune a companiei, limita minimă este de 100%.

 

 

 

Categoriile de risc
Factorii RBC
Capitalul necesar pentru fiecare categorie de risc
Formula covarianţe
Nivelul calculat al RBC
Comparaţie cu nivelul capitalului ajustat (TAC)
Rata RBC

 

Figura 3.1. Modelul RBC

 

Modelul RBC pentru asigurările de viaţă

 

Determinarea capitalului în funcţie de riscuri se bazează pe diferitele aspecte ale activităţii asigurătorului generatoare de risc.

Cele patru mari categorii de riscuri cu care se confruntă asigurătorii de viaţă sunt: riscul activelor, riscul asigurării, riscul de rată a dobânzii şi riscul afacerii.

În tabelul 3.3 sunt prezentate riscurile incluse în modelul RBC, bazele de calcul şi tipurile de factori aplicaţi, pentru asigurările de viaţă. Factorii folosiţi nu variază de la companie la companie, fiind fixaţi de către autorităţile de supraveghere.

 

 

Tabelul 3.3. Factorii RBC pentru asigurările de viaţă

 

Riscul	Baza de calcul	Factorii folosiţi
C1: Riscul activelor	Valoarea investiţiei	Variază în funcţie de tipul activelor
C2: Riscul asigurării (mortalitatea şi morbiditatea)	Suma la risc (diferenţa dintre suma asigurată şi rezerva matematică)	Diferite ponderi aplicate la niveluri diferite ale sumei la risc
C3: Riscul de rată a dobânzii	Rezervele constituite pentru cazurile de răscumpărare a poliţelor înainte de scadenţă	Factorii depind de indemnizaţiile garantate asiguraţilor în caz de răscumpărare
C4: Riscul afacerii (alte riscuri)	Veniturile din prime	Pentru riscul afacerii, diverşi factori ficşi sunt aplicaţi pentru produsele de asigurări de viaţă, de sănătate şi de accidente.

 

Sursa: KPMG – Study into the methodologies to assess the overall financial position of an Insurance undertaking from the perspective of prudential supervision, European Commission, 2002.

 

 

Riscul activelor. Riscul activelor reprezintă probabilitatea ca un activ să nu producă venitul aşteptat într-o anumită perioadă sau ca deţinătorii de obligaţiuni să nu primească dobânda cuvenită la data scadentă. Un risc asemănător este cel al dividendelor aşteptate pentru acţiunile comune sau preferenţiale şi riscul ipotecar. Există de asemenea riscul de nerambursare a creditului la scadenţă. Acţiunile nu au un termen scadent, dar sunt supuse riscului rezidual, care poate duce la scăderea sau anularea dividendului rezidual în cazul falimentului companiei. Chiar dacă nu intervine falimentul, acţiunile prezintă riscuri din cauza fluctuaţiei cursului acestora în timp.

Categoriile de active riscante sunt: obligaţiunile, acţiunile comune, titlurile ipotecare, acţiunile preferenţiale, imobilizările, reasigurările.

Diferiţi factori RBC sunt aplicaţi pentru fiecare tip de investiţii, în funcţie de nivelul riscului intrinsec. Factorii variază de la 0-1% pentru obligaţiunile guvernamentale la 30% pentru acţiuni şi titluri cu risc ridicat de neîndeplinire a obligaţiilor de către emitenţi. Aceşti factori sunt aplicaţi la valoarea din bilanţ a investiţiilor, apoi se face agregarea pentru a se obţine capitalul total necesar pentru acoperirea riscului activelor.

Un factor de concentrare a activelor este adăugat riscului total. Acest factor reflectă riscul în cazul unei ponderi mari a activelor aparţinând unui singur emitent sau debitor şi are ca efect dublarea capitalului necesar pentru cele mai mari zece expuneri. Anumite tipuri de active sunt exceptate de la această ajustare (activele cu factor RBC sub 1%, activele cu factor RBC de 30%, acţiunile deţinute la companii afiliate).

 

Riscul asigurării. În cazul acestui risc, este determinat capitalul necesar pentru acoperirea pierderilor cauzate de stabilirea necorespunzătoare a ratelor de primă şi de fluctuaţiile aleatoare ale daunelor. Nevoile de capital pot apărea din erori datorate factorilor statistici sau presupunerilor greşite legate de mortalitate, de morbiditate şi de ratele de rentabilitate a investiţiilor. Variabilele analizate pentru evaluarea riscului asigurării sunt mortalitatea şi morbiditatea.

Rata mortalităţii diferă în funcţie de tipul de asigurare de viaţă (individuală sau de grup), de suma asigurată şi de dimensiunea portofoliului de asigurare.

Nevoia de capital pentru morbiditate este determinată de volatilitatea cererilor de despăgubire şi este calculată ţinând seama de volumul primelor şi rezervelor de daună. Asigurările pentru incapacitate de muncă şi asigurările medicale se împart în asigurări individuale şi asigurări de grup. Cea mai mare pondere a factorului de risc o au asigurările individuale de incapacitate de muncă nereziliabile, iar cea mai mică pondere o au asigurările pentru spitalizare şi tratament medical pentru grupurile mari.

Factorii RBC variază între 7% şi 35% din prime pentru asigurările permanente de sănătate şi între 0,06% şi 0,15% din suma la risc pentru asigurările de viaţă, în funcţie de mărime.

 

Riscul de rată a dobânzii. Acesta reprezintă riscul ieşirilor sau intrărilor neaşteptate de fonduri în perioadele în care rata dobânzii fluctuează.

Creşterea ratei dobânzii pe piaţă poate duce la retragerea fondurilor de către asiguraţi (pentru a le plasa la dobânzi mai mari) sau, altfel spus, la riscul de dezinterme diere. Când intervin astfel de situaţii, asigurătorul este obligat să plătească asiguratului suma prevăzută în contract. Dacă se reziliază mai multe astfel de contracte, asigurătorul se confruntă cu o cerere de numerar peste aşteptări. Dacă rezervele de numerar sunt insuficiente, compania va fi obligată să-şi vândă activele (chiar şi în pierdere). Acest lucru va duce la scăderea venitului sau la pierderi, şi ca urmare, la reducerea capitalului. De aici rezultă nevoia societăţii de asigurări de a avea un nivel al capitalului care să o protejeze împotriva obligaţiilor neprevăzute.

Modificarea nivelului ratei dobânzii conduce la modificarea valorii activului; o creştere a ratei dobânzii duce la scăderea valorii de piaţă a activelor majorităţii societăţilor de asigurări de viaţă. Scăderea valorii activelor din bilanţ este asociată scăderii surplusului companiei. De aceea asigurătorul trebuie să aibă un nivel al capitalului care să-i permită să facă faţă situaţiilor neprevăzute.

În cazul în care rata dobânzii pe piaţă scade, asiguraţii cu rata dobânzii variabilă vor încerca să-şi mărească suma asigurată şi, implicit, primele înainte ca asigurătorul să modifice rata dobânzii.

În cazul acestui risc, baza de calcul este reprezentată de rezervele constituite pentru cazurile de răscumpărare a poliţelor înainte de scadenţă, iar factorii RBC variază între 0,75% şi 3%, în funcţie de natura produsului. Produsele unei societăţi de asigurări sunt împărţite în trei grupe de risc, în funcţie de indemnizaţiile garantate în caz de răscumpărare şi de posibilitatea modificării ratei dobânzii care duce la dezintermediere.

 

Riscul afacerii. Această ultimă categorie cuprinde diverse riscuri ce nu au fost incluse în celelalte categorii: riscul de evaluare a fondului de garanţie, modificarea legislaţiei, riscul de fraudă, obligaţii neprevăzute.

Acest risc variază foarte mult de la un asigurător la altul. Pentru punerea în aplicare a standardelor RBC s-a încercat identificarea riscului afacerii comun tuturor asigurătorilor.

Existenţa acestui risc a impus constituirea fondurilor de garanţie. Multe ţări creează fonduri pentru stingerea obligaţiilor neonorate de asigurătorii falimentari. În majoritatea cazurilor, aceste obligaţii sunt finanţate după realizarea unei evaluări a solvabilităţii companiei. Dimensiunea acestei evaluări depinde de segmentul de piaţă deţinut de fiecare companie.

Ca bază de calcul sunt folosite primele aferente asigurărilor de viaţă, anuităţilor şi asigurărilor permanente de sănătate, iar factorii variază între 2% şi 3% pentru fiecare dintre aceste tipuri de poliţe.

 

Modul de calcul al gradului de solvabilitate. Gradul de solvabilitate a unui asigurător este reprezentat de indicatorul denumit rata RBC, care se calculează astfel:

 

                  (3.1)

 

Capitalul calculat se determină aplicând mai întâi factorii RBC la baza de calcul a fiecărei categorii de risc. Deoarece trebuie luată în considerare corelaţia dintre anumite riscuri, se aplică apoi formula covarianţei. Prin această formulă sunt însumate riscurile corelate, operându-se apoi cu grupuri de riscuri necorelate între ele. în cazul asigurărilor de viaţă se consideră că riscul activelor şi riscul de rată a dobânzii sunt corelate, în timp ce riscul asigurării este independent. Formula este următoarea:

 

Capitalul calculat = (nivelul de acţiune a companiei)     (3.2)

 

Trebuie menţionat faptul că autorităţile de supraveghere folosesc o rată RBC calculată cu ajutorul nivelului de control autorizat, care reprezintă jumătate din nivelul de acţiune a companiei.

 

 

 

 

 

 

Tabelul 3.4. Exemplu de calcul al ratei RBC pentru o companie de asigurări de viaţă

 

Valoarea contabilă (USD)		Factorul RBC	Valoarea RBC (USD
	(a)	(b)	(axb)
Riscul activelor (CI)
Obligaţiuni guvernamentale	50.000.000	0,003	150.000
Alte obligaţiuni	2.000.000	0,01	20.000
Factorul de mărime pentru obligaţiuni[6]			1,88
			320.000
împrumuturi ipotecare	15.000.000	0,03	450.000
Acţiuni comune	3.000.000	0,3	900.000
Proprietăţi imobiliare	3.000.000	0,1	300.000
Factorul de concentrare a activelor			650.000
Total CI			2.620.000
Riscul asigurării (C2) Suma asigurată totală pentru poliţele de viaţă în vigoare	600.000.000
Rezerve aferente asigurărilor de viaţă	75.000.000
Suma la risc netă	525.000.000
Primele 500 mii. USD	500.000.000	0,0015	750.000
Diferenţa	25.000.000	0,001	25.000
Total C2			775.000
Riscul de rată a dobânzii (C3) Rezerve aferente asigurărilor de viaţă Rezerve aferente anuităţilor (cu valoare de răscumpărare)[7]	75.000.000   1.000.000	0,0075   0,015	562.500   15.000
Total C3			577.500
Riscul afacerii (C4) Prime aferente asigurărilor de viaţă şi anuităţilor	5.000.000	0,02	100.000
Total C4			100.000
Calculul RBC
C1			2.620.000
C2			775.000
C3			577.500
C4			100.000
RBC în urma aplicării covarianţei (nivelul de acţiune a companiei)			3.390.081
Nivelul de control autorizat (50% din nivelul de acţiune a companiei)			1.695.040
Capital propriu Rezerva de evaluare a activelor Obligaţii din dividende	4.400.000 75.000 50.000	1 1 0,5	4.400.000 75.000 25.000
Capitalul ajustat total (TAC)			4.500.000
Rata RBC			265,48%

 

 

Rata RBC (calculată în acest caz în funcţie de nivelul de control autorizat) este mai mare de 200%, ceea ce înseamnă că cerinţele de capital sunt îndeplinite.

 

Modelul RBC pentru asigurările generale

 

Modelul RBC non-viaţă este similar celui de viaţă, cu excepţia faptului că pune accentul pe riscul de subscriere. În plus, factorii folosiţi sunt fundamentaţi pe experienţa proprie a companiei şi nu sunt fixaţi de către autorităţi, ca în cazul asigurărilor de viaţă.

Cea mai mare parte a riscurilor unei societăţi de asigurări care practică asigurări generale apar ca urmare a faptului că nu se poate cunoaşte cu precizie dimensiunea răspunderii asigurătorului.

În cazul asigurărilor de viaţă, asiguraţii primesc întreaga sumă asigurată în urma cererii de despăgubire. Însă la asigurările de răspundere civilă sau la asigurările medicale, valoarea despăgubirilor variază foarte mult şi este greu de previzionat. Datorită acestui fapt, sunt influenţaţi factorii de risc folosiţi pentru determinarea capitalului de risc necesar unei societăţi de asigurări de bunuri.

Categoriile de risc incluse în modelul non-viaţă sunt: riscul activelor, riscul de credit, riscul de subscriere (riscul rezervelor şi riscul primelor). De asemenea, sunt luate în calcul şi unele elemente extrabilanţiere (vezi tabelul 5.5).

 

Tabelul 3.5. Factorii RBC pentru asigurările generale

 

Riscul	Baza de calcul	Factorii folosiţi
Rl şi R2: Riscul activelor*	Valoarea investiţiei	Variază în funcţie de tipul activelor.
R3: Riscul de credit	Recuperări din reasigurare şi alte recuperări	Factor standard 10%.
R4: Riscul rezervelor	Rezervele de daune nelichidate	Indicatorii de piaţă oferiţi de NAIC sunt combinaţi cu indicatorii companiei într-un singur factor.
R5: Riscul primelor subscrise	Prime nete subscrise	Acelaşi factor ca şi în cazul riscului rezervelor.
R0: Elemente extrabilanţiere	Rata de creştere, garanţiile deţinute pentru companiile afiliate şi obligaţii neprevăzute	Ponderi fixe sunt folosite în funcţie de riscul categoriilor luate în considerare.

 

* Rl – titluri cu venit fix şi investiţii pe termen scurt.

R2 – acţiuni, proprietăţi imobiliare şi participaţii. Sursa: KPMG – Study inîo the methodologies to assess the overall fmancial position of an insurance undertaking from the perspective of prudential supervision, European Commission, 2002.

 

 

Riscul activelor. Riscul activelor este generat de declinul pieţei, de nerespectarea obligaţiilor de către terţi şi de problemele de lichiditate.

În acest caz se determină capitalul necesar acoperirii tuturor riscurilor de management al investiţiilor, inclusiv riscul de lichiditate, riscul de preţ, riscul reinvestirii şi riscul necorelării dintre active şi pasive. Factorii folosiţi sunt similari celor din modelul RBC pentru asigurările de viaţă.

 

Riscul de credit. Riscul de credit reprezintă riscul de neîndeplinire a obligaţiilor de către reasigurători sau agenţi. Acesta este generat de sumele pe care trebuie să le primească societatea de asigurări de la agenţi, reasigurători şi alţi creditori.

Multe firme independente folosesc sau coordonează agenţi de asigurare care încasează de la clienţi primele datorate. Banii astfel obţinuţi sunt apoi transferaţi asigurătorului de către agenţi. Există riscul ca agenţii de asigurare să întârzie predarea primelor către asigurător.

De asemenea, dacă sumele datorate de către reasigurător întârzie, acestea produc pierderi societăţii de asigurări. S-a constatat pe plan internaţional că acest risc este mult mai mare decât cel generat de neprimirea la timp a primelor de la agenţii de asigurare.

Un factor de 10% se aplică tuturor sumelor de recuperat, cu excepţia celor de la reasigurătorii americani afiliaţi.

 

Riscul de subscriere. În general, asigurătorii non-viaţă sunt supuşi unor riscuri de subscriere mai mari decât asigurătorii de viaţă. Acest risc este determinat de riscul rezervelor de daune şi riscul primelor subscrise (sau riscul de preţ).

Riscul rezervelor apare ca urmare a constituirii unor rezerve de daune sub nivelul necesar. Se determină folosind experienţa industriei, pe clase de asigurări, cu ajustări în funcţie de experienţa asigurătorului cu privire la constituirea rezervelor.

În calcul sunt incluşi factori de ajustare în funcţie de concentrarea rezervelor şi în funcţie de rata de creştere a rezervelor. Ajustarea în funcţie de concentrarea rezervelor îi avantajează pe asigurătorii care practică mai multe tipuri de asigurări reprezentând factori independenţi de risc. In cazul asigurătorilor care înregistrează o creştere a rezervelor de peste 10%) pe o perioadă de trei ani, un factor de ajustare de până la 45% majorează capitalul necesar.

Riscul primelor subscrise se referă la riscul stabilirii unor rate de primă necorespunzătoare. De asemenea, se fac ajustări în funcţie de concentrarea primelor şi o ajustare în funcţie de rata de creştere a primelor.

Atât în ceea ce priveşte riscul primelor, cât şi riscul rezervelor, capitalul calculat în funcţie de risc variază în raport cu tipurile de asigurări.

Formula de calcul al ratei RBC este aceeaşi ca în cazul modelului pentru asigurările de viată. Capitalul calculat (nivelul de acţiune a companiei) se determină astfel:

 

Capitalul calculat =          (3.3)

 

Tabelul 3.6. Exemplu de calcul al ratei RBC pentru o companii de asigurări generale

	Valoarea contabila (USD)	Factorul RBC	Valoarea RBC (USD)
	(a)	(b)	(axb)
Riscul activelor (Rl şi R2)
Obligaţiuni guvernamentale	7.500.000	0	0
Alte obligaţiuni	15.000.000	0,003	45.000
Total Rl			45.000
Acţiuni comune	2.500.000	0,15	375.000
Total R2			375.000
Riscul de credit (R3)
Sume de recuperat de la reasigurator	1.500.000	0,1	150.000
MsR3*			75.000
Riscul rezervelor (R4)
Rezerve de daune (daune nelichidate)	5.000.000	0,155	775.000
ViR3*			75.000
Total R4			850.000
Riscul primelor (R5)
Prime subscrise	30.000.000	0,172	5.160.000
Total R5			5.160.000
Calculul RBC
Rl			45.000
R2			375.000
R3			75.000
R4			850.000
R5			5.160.000
RBC în urma aplicării covarianţei (nivelul de acţiune a companiei)			5.243.699
Nivelul de control autorizat			2.621.849
Capitalul ajustat total			5.000.000
Rata RBC			190,71%

 

* După calculul riscului de credit, jumătate din această sumă este extrasă din R3 şi adăugată la R4 (deoarece există o interdependenţă între riscul rezervelor şi riscul recuperărilor din reasigurare).

 

 

 

Măsurile luate de autorităţi

 

În funcţie de nivelul ratei RBC (calculat folosind nivelul de control autorizat), sunt necesare anumite măsuri corective, astfel:

• rata RBC mai mare de 200% – cerinţele de capital sunt îndeplinite;
• rata RBC între 150% şi 200% (nivelul de acţiune a companiei) – asigurătorul trebuie să întocmească şi să prezinte autorităţilor un plan de redresare economico-financiară;
• rata RBC între 100% şi 150% (nivelul de acţiune reglementat) – în plus faţă de planul de redresare, autorităţile recurg la acţiuni de control, putând impune asigurătorului măsuri corective;
• rata RBC între 70% şi 100% (nivelul de acţiune autorizat) – autorităţile pot prelua controlul asupra asigurătorului, având baza legală de a reorganiza sau de a lichida compania;
• rata RBC mai mică de 70% (nivelul de acţiune obligatoriu)”- autorităţile sunt obligate să remedieze situaţia sau să lichideze compania.

 

În figura următoare sunt prezentate relaţiile dintre cele patru niveluri de control.

 

      

Nivelul de acţiune a companiei = 2 x Nivelul de control autorizat
	Nivelul de acţiune reglementat = 1,5 x Nivelul de control autorizat
		Nivelul de control autorizat
			Nivelul de control obligatoriu = 0,70 x Nivelul de control autorizat

 

Figura 3.2. Nivelurile de control ale sistemului RBC

 

 

 

 

Japonia

Potrivit legii, companiile de asigurări generale din Japonia se află sub tutela Agenţiei de Supraveghere a Sectorului Financiar. Sistemul de supraveghere din această ţară a fost revizuit în anul 1997 şi practică o abordare asemănătoare celei americane. Astfel, deşi valoarea contabilă este cea de bază, doar 85-90% din „valoarea ascunsă” a activelor este luată în considerare în calculul marjei de solvabilitate („valoarea ascunsă” a activelor reprezintă în acest context diferenţa dintre valoarea de piaţă şi valoarea atribuită pe principiul costului istoric).

Pentru protejarea intereselor asiguraţilor, autorităţile japoneze pun un accent deosebit pe evaluarea corectă a obligaţiilor, pe dimensionarea rezervelor şi pe determinarea cât mai realistă a riscului de volatilitate şi de evaluare. în general, cuantificarea riscurilor se face ca în SUA. Totodată, ca şi în Europa şi SUA, în funcţie de raportul dintre marja de solvabilitate efectivă a asigurătorului şi nivelul standard determinat în baza reglementărilor, autorităţile de supraveghere pot interveni mai mult sau mai puţin direct în conducerea unei companii de asigurări.

 

Canada

Activitatea companiilor canadiene de asigurări este monitorizată şi reglementată de Biroul Federal de Administrare a Instituţiilor Financiare.

Testele de solvabilitate aplicate asigurătorilor de viaţă se deosebesc semnificativ de cele aplicate asigurătorilor non-viaţă, deoarece se consideră Să cele două categorii de asigurări diferă mult atât sub aspectul riscurilor vizate, cât şi din punctul de vedere al perioadei de acoperire.

Asigurătorii non-viaţă sunt la ora actuală subiectul unui test minimal al activelor. Acesta presupune compararea valorii ajustate a activelor admise în calculul solvabilităţii cu valoarea activelor necesare onorării obligaţiilor. Deşi valoarea contabilă (determinată pe baza costului istoric) constituie baza de evaluare, activele admise sunt considerate la nivelul valorii curente de piaţă, dacă aceasta din urmă este mai mare. Asemeni majorităţii modelelor de determinare a solvabilităţii, modelul canadian ia în calcul doar anumite categorii de active şi, de asemenea, prevede că este posibil ca unele active să nu fie incluse integral în stabilirea marjei de solvabilitate.

Nivelul activelor necesare se determină pornindu-se de la valoarea obligaţiilor totale, din care se deduc sumele de recuperat de la reasigurători (separat de rezervele pentru reasigurările încheiate în străinătate) şi la care se adaugă o marjă stabilită în funcţie de experienţa în subscriere a asigurătorilor. Conform testului activelor minimale, valoarea acestora trebuie să depăşească cu 10% obligaţiile şi să includă şi marja menţionată.

Fiecare asigurător are obligaţia să transmită anual autorităţilor de supraveghere un raport actuarial pe baza căruia să se poată aprecia în ce măsură rezervele de prime şi de daună sunt sau nu adecvate. De asemenea, asigurătorii trebuie să anticipeze şi să estimeze situaţia financiară a companiei într-un viitor relativ apropiat. Această estimare trebuie să fie fundamentată şi să pornească de la stabilirea gradului de îndeplinire a cerinţelor de capital, considerând firma în dinamica sa. Abordarea companiei în dinamică presupune identificarea şi dimensionarea aproximativă a riscurilor de-a lungul unei anumite perioade şi este necesară în special pentru elaborarea strategiilor.

Modelul de solvabilitate canadian, ca şi modelul american, urmăreşte în ce măsură capitalul unei firme se corelează din punctul de vedere al nivelului şi structurii cu riscurile la care respectiva firmă este expusă. Acest model a fost introdus la finele anului 2000 şi urmăreşte eliminarea deficienţelor sistemului precedent, îmbunătăţirea metodelor de evaluare a riscului şi ameliorarea sensibilităţii la nivelul solvabilităţii înregistrate.

 

Australia

Primul sistem australian de solvabilitate, introdus în anul 1973, a stabilit nivelul marjei obligatorii la 15% din primele nete. Zece ani mai târziu, acest nivel a fost ridicat la 20% din primele de asigurare nete.

În afara testului primelor de asigurare, în anul 1992 autorităţile australiene au introdus şi un test al daunelor. Potrivit acestuia, marja de solvabilitate trebuia să depăşească cu 15% nivelul obligaţiilor ce decurgeau din daunele nelichidate. Se crea astfel o marjă-tampon, care să permită şi onorarea obligaţiilor ce puteau rămâne neacoperite de marja de solvabilitate determinată pe baza testului primelor de asigurare. După cum se poate constata, testul daunelor implementat de australieni diferă de testul european, bazat pe media despăgubirilor din ultimii trei ani, deoarece ponderea majoritară în portofoliile asigurătorilor din Australia o aveau produsele long-tail (cu niveluri semnificative ale daunelor nelichidate şi ale daunelor survenite, dar neraportate).

În prezent, modul de determinare a solvabilităţii este din nou supus revizuirii. Astfel, se pune problema introducerii unui al treilea test, al rezervelor tehnice. Acesta ar avea un impact pozitiv asupra asigurătorilor cu provizioane consistente şi, totodată, ar împiedica firmele mai vulnerabile din punctul de vedere al solvabilităţii să-şi înrăutăţească şi mai mult situaţia prin subdimensionarea rezervelor. Autorităţile australiene înclină însă mai mult spre adoptarea modelelor de solvabilitate din SUA şi Canada.

După cum se poate constata, în majoritatea exemplelor prezentate, aspectele legate de solvabilitate sunt abordate într-o manieră similară, în sensul că toate regimurile caută să determine nivelul minim al marjei, ţinând seama de o serie de riscuri ale companiilor de asigurări. În standardele europene însă se iau în considerare explicit doar riscurile activităţii de subscriere. în ceea ce priveşte riscurile activelor, acestea sunt avute în vedere, dar nu s-a cuantificat influenţa lor, aşa cum se întâmplă în sistemele RBC, care presupun ajustarea valorii activelor cu anumite procente. Directivele europene stabilesc însă care active se iau în calcul la determinarea solvabilităţii – iar această selectare s-a realizat tot pe criteriul riscului – şi restricţionează întrucâtva politica de investiţii a companiilor de asigurări.

Semnificaţia acordată diferitelor marje de solvabilitate, precum şi modul în care este abordată evaluarea activelor depind de o serie de factori economici, politici şi chiar culturali ai fiecărei pieţe.

Astfel, faptul că pe pieţele din unele state se acordă o atenţie mai mare protejării intereselor asiguraţilor, în timp ce în alte părţi se consideră că interesul asiguraţilor trebuie servit indirect – adică prin crearea premiselor unei pieţe eficiente şi competitive influenţează semnificativ modul în care se pune problema supravegherii asigurărilor. O abordare diferită este determinată şi de preferinţa pentru transparenţa activităţii de supraveghere sau de accentul pus pe eficienţa acesteia. Atitudinea faţă de asigurătorii de stat ori faţă de cei străini constituie un alt factor ce-şi pune amprenta asupra modului în care este supravegheată piaţa. Nu în ultimul rând, politica de supraveghere depinde de cadrul juridic şi economic general, de ritmul şi direcţiile de dezvoltare a pieţei, de tipurile de produse de asigurare preponderente.

În concluzie, sistemele de solvabilitate – fie că se bazează pe coeficienţi ficşi, aşa cum întâmplă în Uniunea Europeană, sau pe modele mai complexe, precum RBC din SUA, Canada şi Japonia – nu pot evalua cu exactitate riscurile fiecărei companii de asigurări. Astfel, în ciuda procedeelor complexe de analiză a riscului, nici unul dintre sistemele de solvabilitate nu poate garanta evitarea totală a falimentului unor asigurători. Pentru a asigura însă o relevanţă cât mai mare a concluziilor modelelor de solvabilitate, performanţele acestora trebuie monitorizate în permanenţă, in vederea adaptării unor parametri sau valori standard la noile condiţii ale pieţei.

În prezent, problematica solvabilităţii este dezbătută atât la nivelul autorităţilor naţionale de supraveghere a asigurărilor din diferite state, cât şi la nivelul unor organizaţii internaţionale, precum IAIS sau OECD, ori al unor instituţii şi asociaţii de actuari. Se acordă o atenţie deosebită găsirii unor metode mai bune de evaluare a riscului şi unor modele de corelare a cerinţelor de capital la natura şi structura portofoliului de riscuri al fiecărui asigurător. în acest sens se caută metode mai realiste de cuantificare a performanţelor şi de alocare a capitalului, metode care să ţină seama atât de principiile prudenţiale, cât şi de cerinţele de eficienţă economică. Principalii factori care au semnalat necesitatea unor schimbări au fost:

• proliferarea tehnicilor RBC dezvoltate în ultimul deceniu de către bănci pentru determinarea solvabilităţii instituţiilor financiare integrate;
• creşterea numărului celor care constatau faptul că metodele de control al riscului şi de măsurare a solvabilităţii necesită îmbunătăţiri;
• gradul ridicat de liberalizare a pieţei, care a făcut ca sarcina autorităţilor de supraveghere să devină tot mai dificilă şi care impune o revizuire şi o adaptare continuă şi rapidă la noile realităţi din sectorul asigurărilor;
• pretenţiile furnizorilor de capital privind corelarea riscului unei investiţii cu eficienţa sa;
• globalizarea sectorului de asigurări care a generat nevoia de coordonare la nivel internaţional şi necesitatea armonizării standardelor practicate;
• eşecul unor regimuri de solvabilitate de a se adapta schimbărilor de pe piaţa asigurărilor şi de pe piaţa de capital;
• îmbunătăţirea tehnicilor şi instrumentelor de evaluare a riscului.

Interesul faţă de acest aspect se explică prin necesitatea evidentă de găsire a unor sisteme de solvabilitate care să reflecte cu mai multă acurateţe riscurile unei companii. În plus, pe măsură ce procesul de globalizare avansează, presiunea pentru o abordare omogenă este din ce în ce mai mare.

 

[1] Rezerve a căror valoare nu este făcută publică şi care sunt deduse din active sau pasive. Ele sunt constituite de companiile din Marea Britanie care nu trebuie să se supună reglementărilor referitoare la transparenţă.

[2] Premium-based test.

[3] Claims-based test.

[4] Financial Services Action Plan.

[5] „Study into the methodologies to assess the overall financial position of an insurance undertaking from the perspective of prudential supervision”.

[6] Factorul de mărime reflectă creşterea riscului pe măsură ce numărul emitenţilor descreşte. Fiecare grup de 50 de emitenţi este supus ponderării în funcţie de risc, rezultând un număr ponderat al emitenţilor. Factorul de mărime se aplică la valoarea RBC pentru obligaţiuni.

[7] Poliţele cu valoare de răscumpărare sunt mai riscante decât cele fără valoare de răscumpărare.