Activităţile de cercetare-dezvoltare-inovare

Într-un sens larg inovarea înseamnă introducerea noului, iar activităţile desfăşurate în acest scop sunt numite procese inovaţionale (innovation process).

Cele mai multe aplicaţii în domeniul inovării au fost sub formă de produse şi tehnologii noi, a căror realizare a generat de-a lungul anilor progresul tehnic. Dar valenţele inovării sunt mai largi.

În percepţia comună inovarea este asociată cu progresul tehnologic, care a fost de-a lungul vremii motorul dezvoltării societăţii. Apariţia automobilului, a telefonului, a calculatoarelor sunt câteva exemple ilustre de inovare tehnică, cu un impact major asupra mediului economic şi a civilizaţiei. Dar inovarea nu se limitează la produse şi tehnologii noi, cuprinde implementare unor forme noi de organizare, de comercializare, de învăţare etc. Diversitatea formelor de inovare a crecut în ultimul sfert de veac, odată cu concurenţa, fiind tot mai mare ponderea acţiunilor de inovare orientate spre introducerea unor metode moderne în logistică, marketing, managementul resurselor umane etc., care contribuie la obţinerea de  avantaje competitive durabile.

În prima jumătate a secolului nostru, economistul austriac Joseph Schumpeter[1] distingea cinci cazuri de inovare: fabricarea de produse noi, introducerea metodelor de producţie noi, deschiderea de debuşee noi de desfacere, realizarea unei noi forme de organizare, descoperirea unor noi surse de materii prime.

Această viziune asupra fenomenului inovării nu se deosebeşte prea mult de concepţia modernă de clasificare a proceselor inovaţionale după natura fenomenelor la care se referă, şi anume:

– inovare cu dominantă tehnică;

– inovare cu dominantă organizaţională;

– inovare cu dominantă socială;

– inovare cu dominantă comercială.

 

Obs.

Delimitarea acţiunilor de inovare nu are un caracter absolut, de cele mai multe ori introducerea noului, sub diverse forme, are efecte ramificate. De exemplu, introducerea unor noi tehnologii de fabricaţie bazată pe mijloace electronice determină şi schimbări majore în organizarea producţiei şi a muncii. Exemplele din ultima parte a cursului, referitoare la inovarea de proces (sau reengineering-ul întreprinderii) sunt ilustrative privind complexitatea schimbărilor realizate în ultimele decenii, care integrează schimbări tehnice, organizatorice, sociale etc.

Termenul inovare defineşte schimbările realizate în diverse domenii, pentru obţinerea unor avantaje monetare şi/ sau nemonetare. Dar realizarea inovării este privită în sens larg, în conexiune cu procesele creatoare ce au ca scop găsirea de soluţii noi şi materializarea acestora sub diverse forme. Sintagma cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) prezintă inovarea ca ultima secvenţă a ciclului de activităţi realizate în mod sistematic pentru creşterea cuntumului de cunoştinţe şi utilizarea lor în diverse domenii de activitate.

Ciclul Cercetare-Dezvoltare-Inovare include[2][3]:

• Cercetarea de bază – activităţi al căror scop este lărgirea sistemului de cunoştinţe despre materie, natură şi societate;
• Cercetare aplicativă – investigaţii originale prin care se asigură aplicarea noilor cunoştinţe pentru realizarea unor obiective practice specifice;
• Dezvoltare – activităţi bazate pe rezultatele cercetării fundamentale şi aplicative, legate de producerea de noi materiale, produse, servicii. Cuprinde activităţi de proiectare şi activităţi experimentale de verificare a soluţiilor adoptate.
• Inovare – activităţi care asigură aplicarea rezultatelor din cercetare-dezvoltare în diverse domenii de activitate, pentru obţinerea de beneficii monetare sau nonmonetare. Inovarea include asimilarea în fabricaţie de produse sau procese noi sau îmbunătăţite, implementarea unor metode noi de vânzare, de promovare, a unor noi metode de conducere, introducerea unei noi organizări a muncii etc.

Expresia cercetare-dezvoltare (CD) a fost multă vreme folosită în mediul academic şi de afaceri, asociată preocupărilor pentru găsirea noului şi materializării lui sub formă de produse, servicii, tehnologii. Introducerea sintagmei CDI, în loc de CD, subliniază importanţa acordată finalizării proceselor creatoare prin aplicarea rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnice în lumea reală. Acesta este unul dintre elementele distinctive ale strategiilor şi politicilor aplicate în ultimul sfert de secol, în contextul creşterii importanţei inovării ca factor al competitivităţii şi dezvoltării economice.

Obs

Delimitarea între cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă, dezvoltare nu este întotdeauna uşor de realizat, deoarece există în realitate o permeabilitate, un flux continuu între ele, cercetarea-dezvoltarea constituind un întreg în care fiecare element este dependent de cel care îl precede şi de cel ce urmează. Prin noile strategii referitoare la introducerea noului, se urmăreşte valorificarea superioară a rezultatelor din cercetare-dezvoltare, prin abordarea activităţilor de cercetare-dezvoltare în conexiune cu şi mediul de afaceri, structuri adminitrative şi alte  structuri ale societăţii care trebuie să aplice noile soluţii în viaţa reală.

Gradul de noutate al soluţiilor noi asociate proceselor inovaţionale este un alt criteriu de clasificare a inovării, deosebindu-se inovarea radicală şi inovarea incrementală.

 

Prin inovarea incrementală se realizează de regulă îmbunătăţiri ale produselor şi proceselor, stimulii introducerii noului provenind de la piaţă. De exemplu, în informatică puterea microprocesoarelor şi dimensiunea memoriei s-au dublat din doi în doi ani, începând cu 1985, iar în domeniul auto, între anii ’50 – 80 s-a realizat îmbunătăţirea continuă a randamentului la motoarele clasice, fără a se modifica concepţia lor constructivă.

Inovarea radicală se referă la introducerea unor soluţii absolut noi, bazate pe invenţii. Descoperirea radioului, a televizorului, a calculatoarelor, a copiatoarelor, sunt doar câteva exemple ilustrative. Ele nu au apărut ca răspuns la nevoile pieţei, căci înainte de realizarea lor nu existau problemele pe care aceste produse le pot rezolva. În aceste cazuri funcţionează legea lui Say, potrivit căreia oferta creează propria sa cerere („supply creates its own demand”)[4].

La sfârşitul anilor ’30, Xerox realiza cercetări fundmentale pentru maşina de copiat, care a devenit ulterior un mare succes comercial. Brevetul a fost oferit companiei IBM, care a angajat firma de consultanţă Arthur D. Little (ADL) pentru a face un studiu de piaţă. ADL a ajuns la concluzia că, şi dacă revoluţionara maşină ar înlocui 100% tehnicile utilizate la acea dată pentru copierea documentelor (indigo, heliografe etc.), tot nu se vor recupera investiţiile necesare achiziţionarea maşinii. Acum ştim că puterea copiatoarelor nu stă în a înlocui hârtia de indigo şi alte tehnologii de copiere existente, ci în posibilitatea de a executa servicii care nu puteau fi realizate cu acele tehnologii. Xerox a creat o piaţă pentru copierea uşor accesibilă, care nu exista înainte. Astfel înainte de inventarea xerografiei, oamenii nu considerau că este o necesitate să realizeze un număr mare de copii ale aceluiaşi document, apreciind că nu merită să cheltuieşti atâţia bani numai pentru a înlocui hârtia de indigo. Cazul de mai sus nu este singular: majoritatea produselor noi au fost respinse în momentul apariţiei lor, pentru ca apoi să cucerească lumea, afectând vieţile oamenilor într-un mod pe care nimeni nu îl credea posibil.

Complexitatea schimbărilor este unul dintre elementele definitorii ale proceselor inovaţionale, care după unele opinii[5] nu se confundă cu procesele de îmbunătăţire. Există multe diferenţe între ele, cele mai importante fiind redate în Tabelul 1.

Tabelul 1 – Elementele de diferenţiere a proceselor de inovare de procesele de îmbunătăţire

Caracteristici	Procese de îmbunătăţire	Procese de inovare
Complexitatea schimbării	Îmbunătăţire	Schimbare radicală
Frecvenţa schimbării	Mare, îmbunatăţire continuă	Mică
Durata procesului	Mică	Mare
Scopul acţiunii	Ingust, în cadrul funcţiilor	Larg, transfuncţional
Sensul acţiunii	De jos în sus	De sus în jos
Riscul	Mic	Mare
Nivelul de coordonare	Inferior	Superior

 

Programele de îmbunătăţire sunt în general aplicate în cadrul structurilor existente şi presupun schimbări în procese de mică întindere sau la nivelul locului de muncă; inovarea, în schimb, presupune o abordare mai largă, adesea transdepartamentală. Iniţiativa, în cazul îmbunătăţirii, poate veni de la muncitori sau de la nivelurile inferioare de conducere; procesul de inovare tipic este de sus în jos, cerând o coordonare la nivelurile superiore de conducere, care dispun de informaţiile necesare şi de puterea de a impune alocarea resurselor necesare. Procesul de îmbunătăţire poate începe imediat după ce schimbările în proces sunt identificate; timpul este mult mai mare în cadrul inovării, datorită amplitudinii schimbării. Procesele inovaţionale sunt iniţiative discrete; cele de raţionalizare a unui proces sunt adesea continue (îmbunătăţirea continuă). Fiecare dintre ele presupune metode şi instrumente de schimbare specifice.

 

Obs.

Şi de astă dată clasificarea are un caracter relativ, nu se poate face o demarcaţie clară între îmbunătăţire şi inovare. Totuşi, delimitarea acestor procese este utilă, atât sub aspect practic, cât şi teoretic, fiind tratate în cursuri distincte: ,,Managementul inovării” se referă la schimbările complexe; Managementul calităţii – la schimbările de mai mică amploare. În accepţiunea ce i se dă în managementul calităţii, îmbunătăţirea continuă este o strategie integratoare, transfuncţională a întreprinderii, având în vedere îmbunătăţirea treptată a activităţii. Această strategie a fost numită de japonezi KAIZEN, deosebindu-se de KAIRYO – îmbunătăţire obţinută prin inovare. Fig.1 evidenţiază diferenţele dintre cele două strategii.

 

 

[1]  Innovation and Schumpeter’s Theories,  http://innovationzen.com/blog/2006/07/29/innovation-management-theory-part-1/

[2] *** Frascati Manual, 2002

[3] *** OSLO Manual 2005

[4] J.B.Say, http://www.econlib.org/library/Enc/bios/Say.html

[5] Davenport, T.H., Process Innovation, Reengineering Work through Information Technology,  Harvard Business School Press, p. 10.