Analiza indicatorilor lichidităţii

Analizăm două tipuri de indicatori de lichiditate:

1. indicatorii de lichiditate impuşi de sistemul de supraveghere care variază de la un sistem naţional la altul având ca sursă reglementările emise de Banca Centrală Europeană;
2. indicatori de lichiditate interni pe care banca îi calculă din experienţa proprie şi îi consideră estimativi pentru evaluarea riscului de lichiditate.

Indicatori de lichiditate

1. indicele de lichiditate – se determină ca raport între suma pasivelor ponderate şi suma activelor ponderate. Pentru calculul indicelui trebuie să existe o bază de date privind activele şi pasivele bancare, grupate pe perioade în funcţie de scadenţă.  Ponderarea se poate face cu un numar mediu de zile, săptămâni sau luni din fiecare perioadă sau cu numărul curent al fiecarei perioade, atât pentru active, cât şi pentru pasive.  Prima variantă de ponderare, în special când foloseşte un număr de zile, este mai exactă, însă a doua variantă este mai uşor de aplicat. Din punct de vedere al lichidităţii, valoarea optimă a indicelui este 1.
2. poziţia lichidităţii – acest indicator foloseşte aceiaşi bază de date ca în cazul indicelui de lichiditate. Într-o primă variantă, poziţia lichidităţii simplă se determină prin diferenţa dintre pasive şi active, pe fiecare perioadă în parte. Acest indicator arată, pentru fiecare perioadă, măsura în care pasivele scadente sunt acoperite de active scadente. Într-o a doua variantă, poziţia lichidităţii cumulată se determină ca diferenţa între pasive şi active cumulate. Astfel, se determină perioada de maximă nevoie de lichiditate pentru bancă.
3. rata lichidităţii – este un indicator, care arată evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară. Se determină ca raport între împrumuturi noi contractate şi împrumuturi scadente pentru o anumită perioadă (de regulă lună). Dacă indicatorul este supraunitar, acesta reflectă o creştere a lichidităţii băncii prin creşterea îndatorării faţă de piaţa monetară. O valoare subunitară presupune o scădere a lichidităţii bancare.
4. raportul credite / depozite – acest indicator uşor de calculat, însă nu este foarte expresiv. O valoare supraunitară sau o evoluţie în acest sens arată o scădere a lichidităţii, în timp ce un raport subunitar exprimă o bună lichiditate.

Indicatorii lichidității bancare utilizați pe piața interbancară din România sunt redați în structura următoare:

• GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadenţă „t” ca diferenţă între pasivele exigibile la scadenţa „t” şi activele lichide la scadenţa „t”.

GAP – pasive nete simple aferente scadenţei t;

A_t – active cu scadenţa t;

P_t – pasive cu scadenţa t′.

 

• Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi activele ponderate. Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr mediu de zile (luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului curent al grupei scadenţei respective.

I_L – indicele de lichiditate;

P_i – pasive cu scadenţa i;

A_i – active cu scadenţa i;

a_i – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i;

b_i – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1, vom spune că activele şi pasivele băncii sunt perfect corelate pe fiecare scadenţă. În acest caz nu se poate vorbi despre un risc de lichididate.

Remarcăm totuşi că această situaţie este doar una teoretică, deoarece este imposibil ca, la nivelul unei bănci, fiecare resursă atrasă să fie alocată exact pe aceeaşi maturitate şi sumă.

Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a utilizărilor asupra resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru a-şi finanţa deficitul de lichiditate.

Situaţia în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de resurse ale băncii, deci unui excedent de lichiditate.

• Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

CoFPRP – coeficientul fondurilor proprii şi resurselor permanente;

ResT – resurse pe termen lung (fonduri proprii + resurse atrase pe termen mai mare de 5 ani );

UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări, participaţii, credite acordate pe termene mai mari de 5 ani, valori mobiliare pe termen lung).

• Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

RMO_nec – rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie să o constituie la banca centrală;

RMO_ef – suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca centrală;

ER – excesul de rezervă;

DR – deficitul de rezervă;

r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;

D – volumul depozitelor atrase de bancă.