Denumirea de bursă are încă o origine controversată. După unii specialişti ea ar proveni de la localurile din porturile italiene în care în secolele X – XI se desfăşurau negocieri între comercianţi. Localurile aveau ca firmă o pungă de bani, borse, de unde şi numele instituţiei. După alţii, denumirea de bursă ar proveni de la numele familiei Van der Bursen, care a înfiinţat la Bruges în Flandra un local numit Hotel des Bourses, în holul căruia se întâlneau bancheri şi negustori pentru a negocia bani, metale preţioase, hârtii de valoare şi chiar mărfuri. Această activitate s-a desfăşurat aici pe parcursul secolelor XIII – XVI şi deoarece clădirea avea pe frontispiciu sculptate trei pungi cu bani, (în franceză bourses) denumirea hotelului s-a transformat în denumirea generică a unui loc de negocieri.
De la acest gen de localuri ce au facilitat întâlnirea tot mai frecventă a unui număr în creştere de participanţi la tranzacţii s-a trecut la organizarea de instituţii specializate, destinate exclusiv unor operaţiuni bursiere. Este cazul bursei din Anvers, înfiinţată în 1531 pentru tranzacţiile cu mărfuri coloniale şi a bursei londoneze „ Royal exchange” constituită în 1554.
În a doua jumătate a secolului al XVI – lea se dezvoltă pieţele bursiere din oraşele italiene Veneţia, Genova şi Florenţa şi din Augsburg, Nurnberg şi Hamburg şi Germania. La începutul secolului al XVII – lea îşi fac apariţia noi burse în Leipzig, Frankfurt am Main, Amsterdam (1608) şi Paris (1639).
Centre bursiere importante se constituie apoi în Viena (1761), New York (1792), Bruxelles (1801), Roma (1827), Madrid (1831), Milano (1833), Chicago (1848), Geneva (1850), Tokio (1855), etc.
Pentru a înţelege mai bine utilitatea şi specificul acestor pieţe, trebuie să facem încă de acum referire la procesul de „dematerializare” a schimbului pe care bursele l-au dezvoltat în timp, fenomen care a răspuns cerinţelor de a face tranzacţiile comerciale şi financiare mai operative, de a se asigura vânzarea – cumpărarea de mărfuri viitoare la preţuri convenite, etc. Următoarele aspecte pot fi considerate decisive pentru evoluţia „dematerializării” tranzacţiilor cu mărfuri :
– Utilizarea, în Grecia antică şi Imperiul Roman, a tranzacţionării de cereale şi alte bunuri pe bază de mostre. Eşantionul reprezentativ de marfă înlocuieşte prezenţa mărfii în integralitatea ei, simbolizând şi garantând natura şi calitatea mărfii ce va fi livrată la un alt moment şi la o altă locaţie. De atunci, contractarea pe bază de mostre cu livrarea ulterioară a mărfii devine o practică tot mai frecventă.
– Utilizarea contractelor pentru livrări viitoare începând se pare cu Franţa secolului al XII – lea. Angajarea fermă a unor tranzacţii la termen a impulsionat semnificativ producţia, comerţul şi transportul.
– Apariţia, la începutul secolului al XVII – lea, în practica tranzacţiilor negociate la Amsterdam, a contractelor „opţionale”, contracte prin care, în baza unui preţ de acord, cumpărătorul îşi rezervă în raport cu un anumit vânzător, dreptul de a cumpăra o cantitate de marfă până la o dată convenită.
La momentul sosirii lotului de marfă, cumpărătorul accepta cantitatea convenită sau renunţa la acest drept şi reglementa cu vânzătorul doar diferenţa între preţul convenit iniţial şi preţul pieţei în momentul sosirii mărfii. Acest gen de contracte a favorizat operaţiunile speculative, în special pe sensul de vânzare în avans a unor mărfuri ce urmau să fie disponibile la o dată viitoare.
– Utilizarea în Japonia secolului al XVII – lea a „tichetelor de orez” este se pare un prim exemplu de tranzacţii la termen standardizate, deci precursoare ale tranzacţiilor futures. Proprietarii de pământ care obţineau o rentă în natură depozitau sacii cu orez în marile centre comerciale şi vindeau aceste cantităţi, multipli de saci, pe baza documentelor de depozit, numite „tichete de orez”. Aceste documente nu erau utilizate imediat sau nu erau utilizate deloc de către primii cumpărători pentru preluarea efectivă a orezului din depozit. Circulaţia lor de la unii cumpărători la alţii se desfăşura pe o durată mai scurtă sau mai lungă de timp şi putea fi subordonată atât unor interese pur comerciale, cât şi celor speculative. Cel din urmă aspect se leagă de descoperirea că valoarea tichetelor putea să scadă sau să crească o dată cu fluctuaţiile preţului orezului. Pe această bază s-a creat Piaţa de orez Dojima, se pare prima piaţă futures din lume (1697). Aici, speculatorii puteau miza pe evoluţia valorii pe piaţă a tichetelor de orez.
– Această piaţă generează şi un alt eveniment în premieră pentru pieţele bursiere. Avântul tranzacţiilor speculative nu mai ţine seama de realităţile pieţii fizice a orezului, de disponibilitatea efectivă a mărfii şi ca atare valoarea atribuită tichetelor de orez devine în scurt timp una artificială, cu variaţii imprevizibile şi de mare amplitudine.
Autorităţile japoneze sunt nevoite să suspende aceste tranzacţii până când se vor elabora regulamente noi ce vor face posibilă livrarea fizică a orezului şi menţinerea pe această bază a preţurilor în limite justificate economic. Acelaşi scenariu se repetă în scurt timp şi în Europa, la Amsterdam, sub forma „tulipomaniei”, adică a febrei plasamentelor în contracte pe bulbi de lalele şi care ridică în câţiva ani preţul acestor bulbi la valori inimaginabile. Se investesc averi în astfel de tranzacţii şi în final, se vor pierde averi, pentru că un joc abstract are limitele lui. Este ilogic ca un bulb de lalea să valoreze mai mult decât greutatea lui în aur. O astfel de „dematerializare” a tranzacţiilor bursiere se dovedeşte contraproductivă şi va fi sancţionată nu numai printr-o mai riguroasă reglementare a pieţei, dar şi de legătura tot mai strânsă cu piaţa fizică pe care o realizează hedgerii.
Desigur că în diverse alte zone s-au iniţiat practici comerciale similare. Utilizarea contractelor pentru livrări viitoare certe sau opţionale, standardizate sau nu, pentru calităţi precis determinate, pe bază de mostre sau în limite de calitate acceptate aprioric, cu sosirea sau depozitarea mărfii în locuri special organizate în acest sens, capătă o tot mai largă acceptare datorită nu numai operativităţii perfectării tranzacţiilor, dar şi altor funcţii asociate acestor contracte: certitudinea tranzacţiei viitoare, relativ la toate elementele ei esenţiale (cantitate, calitate, preţ), posibilitatea de a ieşi din tranzacţie relativ uşor prin cedarea contractului sau posibilitatea de a specula o conjunctură comercială şi a obţine un profit fără a vehicula mărfurile ce fac obiectul respectivelor contracte.
Aceste avantaje au făcut ca numărul burselor de mărfuri să crească constant în secolele XIX şi XX şi să atragă în mecanismul lor un număr crescând de bunuri şi de tipuri de contracte. Întâlnim astăzi, peste două sute de burse de mărfuri în toate zonele lumii şi la care se tranzacţionează peste o sută de tipuri de mărfuri. Desigur, nu toate aceste burse au aceeaşi importanţă. Unele au funcţii locale sau naţionale, în timp ce altele au căpătat importanţă internaţională (Londra, New York, Tokio, Paris, etc.)
BURSA ÎN ROMÂNIA
Apariţia unor activităţi de tip bursier se înregistrează în Bucureşti după anul 1829, când se semnează Pacea de la Adrianopole, prin care se permite ţărilor româneşti comerţul cu străinătatea.
Îşi fac apariţia locuri (localuri, cafenele) în care se întâlnesc în mod regulat producători, comercianţi, bancheri, zarafi şi cămătari pentru a perfecta diferite tranzacţii. Documentele vremii fac referire prima dată la o „birjă” în 1836. Cuvântul de birjă este preluat din limba rusă unde înseamnă bursă, bursa din Petrograd fiind funcţională în acea perioadă. Este vorba de o „casă de pe Podul de Piatră al Gorganului”, închiriată de cei interesaţi în a negocia aici diverse tranzacţii. Într-o publicaţie din 1842 găsim o localizare mai exactă a „bursei”, respectiv între Zlătari şi Sf. Ilie Gorgani, adică în termeni actuali pe partea opusă Liceului Gheorghe Lazăr şi împrejurul Sălii Izvor a Teatrului „Bulandra”.
Pe la 1860 bancherii şi negustorii tranzacţionau hârtii de valoare şi valute la Hanul cu tei, iar ceva mai târziu, în 1866, „bursa” o găsim în zona străzii Mihai Vodă, în spatele clădirii CEC-ului. După 1881 vorbim în fine de instituţia bursei şi sediul ei se afla în uliţa Nemţească nr.3., iar în perioada interbelică locul de funcţionare al acesteia se va afla în apropierea Bisericii Ruse, peste drum de Universitate.
În privinţa reglementărilor legale sunt de punctat următoarele momente:
- 1840 promulgarea „Codicelui de Comerţ al Ţării Româneşti” extins din 1864 şi în Moldova, care consacră un titlu special pentru bursele de comerţ, mijlocitorii de schimb şi samsarii.
- 1881 adoptarea „Legii asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri” prin care se defineşte, după modelul francez, instituţia bursei, atât a celei de valori, cât şi a bursei de mărfuri. Se admit la bursă operaţiuni precum:
- târgul efectelor publice şi private
- târgul acţiunilor societăţilor agricole, industriale şi comerciale
- târgul scrisurilor funcţiare rurale sau urbane şi al tuturor hârtiilor negociabile
- vânzarea monedelor
- vânzarea mărfurilor
- închirierea vaselor de transport
- asigurările
Se deschid burse la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Brăila, dar funcţionarea lor este anemică şi deficitară.
- 1904 apare „Legea asupra burselor de comerţ” care marchează un reviriment în activitatea burselor româneşti prin două prevederi importante: acordarea dreptului membrilor corporaţiunii bursei de a efectua direct între ei operaţiunile pe cont propriu (şi nu numai prin intermediul mijlocitorilor oficiali ca până atuncu) şi şi aducerea în incinta bursei a tranzacţiilor ce se perfectau până atunci în afara acesteia.
- 1929 o nouă lege bursieră care adaptează cadrul legislativ la noua configuraţie a României de după 1918, unificând legislaţia bursieră şi aduce câteva elemente noi precum:
- separarea burselor de mărfuri de cele de valori
- sindicalizarea agenţilor de schimb pe bază de solidaritate, ceea ce măreşte credibilitatea bursei
- defineşte operaţiunile „pe bani gata”
- admite operaţiunile la termen
Din punctul de vedere al dinamicii activităţii bursiere analizată în perioada de după 1904, se poate remarca o curioasă ciclicitate a unor intervale de circa 7 ani de creşteri şi scăderi succesive:
- 1905 – 1911 – 7 ani de creştere
- 1912 – 1918 – 7 ani de scădere
- 1919 – 1925 – 7 ani de creştere
- 1926 – 1932 – 7 ani de scădere
- 1933 – 1939 – 7 ani de creştere
- 1940 – 1946 – 7 ani de scădere
În 1948 instituţia bursei, una din instituţiile reprezentative ale economiei de piaţă, dispare din România până în 1995, când este înfiinţată Bursa de Valori Bucureşti, în baza legii 52 din 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
