În literatura de specialitate, politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activităţii autorităţii publice de percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public şi furnizării de bunuri şi servicii publice. O asemenea activitate declanşează un amplu proces de redistribuire, care este condus printr-o seamă de componente strâns legate între ele: politica fiscală (în sens restrâns), care operează cu instrumente de natura prelevărilor fiscale, politica bugetară sau alocativă, care operează prin intermediul subvenţiilor şi alocaţiilor bugetare, şi politica soldului bugetar, vizând finanţarea deficitelor bugetare şi valorificarea excedentelor bugetare.
Conţinutul actelor decizionale este influenţat de utilitatea pe care politica fiscală o prezintă pentru decidentul public. Opiniile cu privire la utilitatea politicii fiscale au generat diverse curente de gândire, care, alături de opţiuni politice şi constrângeri de natură financiară, economică şi socială, au influenţat deciziile autorităţilor publice. Opiniile formulate au fost influenţate de evoluţia rolului statului, au purtat amprenta evenimentelor politice, fiind totodată orientate de permanenta transformare a mediului economico-financiar şi de opinia publică.
Prin politica fiscală se stabilesc volumul şi provenienţa resurselor financiare publice, metodele de prelevare a veniturilor fiscale, facilităţile fiscale – dacă se acordă, sub ce formă, finalităţile vizate – obiectivele de ansamblu ale politicii fiscale, precum şi modalităţile concrete de realizare a acestora.
Politica fiscală reprezintă ansamblul de măsuri guvernamentale privitoare la metodele şi tehnicile de impozitare, la raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte, la stabilirea canalelor de procurare a veniturilor fiscale, la urmărirea ratei presiunii fiscale, în scopul influenţării dezvoltării economice şi vieţii sociale.
Opţiunea în materie de politică fiscală implică, pe de o parte, respectarea principiilor de bază ale impunerii, iar pe de altă parte, adoptarea acestora în raport cu sensul şi evoluţia previzibilă a variabilelor economice interne şi internaţionale şi cu preferinţele membrilor societăţii.
Deciziile care orientează politica fiscală reflectă suveranitatea fiscală de care dispune autoritatea publică naţională, în baza dreptului constituţional şi juridic de a institui impozite, de a modifica anumite elemente constitutive specifice impozitelor sau de evitare a dublei impuneri.
Obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscale, sub aspectul ei de componentă a politicii economice, pot fi sintetizate astfel: realizarea bunăstării, a justiţiei sociale şi a securităţii sociale. Astfel, politica fiscală poate fi folosită pentru: favorizarea progresului economic, reglarea conjuncturală prin impozite şi investiţii, realizarea justiţiei fiscale prin stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de capacitatea contributivă. Autorităţile publice trebuie să urmărească utilizarea raţională a resurselor, stabilirea de preţuri juste, care nu comportă profituri excesive, utilizarea profitului obţinut în producţie cu preponderenţă la investiţii productive etc. În acest context, Allain Barrere afirma: „În condiţiile în care crizele economice produc efecte deosebit de grave asupra economiei şi a condiţiilor de viaţă ale oamenilor (şomaj, inflaţie etc.), este necesar ca Statul să vegheze, dacă nu la stabilizarea economiei, cel puţin la reglarea conjuncturii, la realizarea securităţii sociale. Spre deosebire de individ, care urmăreşte realizarea profitului personal, Statul urmăreşte satisfacerea maximă a nevoilor sociale, adică producerea de bunuri utile societăţii, şi nu neapărat rentabile din punct de vedere economic. Întrucât concurenţa nu este perfectă, statul trebuie să intervină să o corecteze şi să realizeze justiţia socială.”[1]
Pentru îndeplinirea în condiţii cât mai bune a rolului care îi revine în cadrul politicii economice în ansamblul său, politica fiscală trebuie adaptată permanent cerinţelor specifice ale fiecărei etape de dezvoltare economico-socială. În acest sens, un rol important revine strategiei alese şi tacticii adoptate. „Raportând noţiunile de strategie şi tactică la politica financiară a statului, se poate considera că deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă de dezvoltare istoriceşte determinată, precum şi programele financiare de perspectivă îndelungată formează cadrul strategiei financiare, iar actele administrative de planificare, pe perioade scurte, ca şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade sau alteia, ţin de domeniul tacticii şi al activităţii operative”[2].
Ca orice politică economică, şi politica fiscală operează cu anumite instrumente, pentru a influenţa procesele economice şi sociale. Instrumentele politicii fiscale sunt impozitele, care nu trebuie privite doar ca simple canale de procurare a veniturilor fiscale, ci şi ca pârghii cu ajutorul cărora se intervine în economie. De aceea, ele trebuie astfel instituite, încât să răspundă cerinţelor de influenţare a activităţilor economice, fie în sensul incitării la investiţii, producţie, economisire, amplasare în zone defavorizate etc., fie în sensul reducerii unor activităţi sau comportamente. Politica macroeconomică foloseşte instrumentul impozitului pentru atingerea unor obiective majore ca reducerea inflaţiei şi reducerea şomajului.
De asemenea, între instrumentele de natură fiscală se încadrează şi utilizarea de către factorii de decizie a facilităţilor fiscale (reduceri, deduceri, scutiri de impozite) pentru atingerea unor obiective precise în plan economic sau social.
[1]Allain Barrere, Politique financiere, Librairies Dalloz, 1959, pag. 2224, în: Iulian Văcărel (coordonator), op. cit., pag. 146.
[2] Iulian Văcărel (coordonator), op. cit., pag. 130.
368
