Căile de introducere a inovarii

Inovarea, sub diversele ei forme, presupune studii teoretice şi activităţi experimentale pe care nu orice firmă le poate realiza cu forţe proprii. Având în vedere sursa acestor schimbări, există:

• inovare prin concepţie proprie,
• inovare din surse externe.

Concepţia proprie este cea mai importantă formă de introducere a noului în întreprindere. Prioritatea acordată concepţiei proprii reflectă potenţialul inovator al întreprinderii. Ea presupune un cadru organizatoric corespunzător şi un climat favorabil creaţiei (aspecte tratate în cursul 5). Cercetarea proprie asigură un mare grad de independenţă întreprinderii în cazul că inovarea reuşeşte, dar este totodată cea mai riscantă şi mai costisitoare.

Obs.

Asimilarea prin concepţie proprie este mai mult întâlnită în companiile transnaţionale, care dispun de capitaluri mari, având capacitatea de a-şi crea compartimente proprii de cercetare şi de a atrage în domeniul concepţiei personal ştiinţific şi tehnic calificat. De regulă, activităţile inovative esenţiale se întreprind la sediul de bază al firmei, în timp ce centrele de cercetare-dezvoltare din străinătate se ocupă de cercetări aplicative, de adaptarea produselor. Exemplu: Centrul Motorola de dezvoltare de software pentru procesoarele de semnale digitale, deschis la Bucureşti, ca parte a Laboratorului Central pentru Tehnologie DSP din Austin, Texas. Noul centru de dezvoltare software din România are drept obiect de activitate crearea de software de aplicaţii pentru procesoarele de semnale digitale folosite în cele mai avansate echipamente de comunicaţii fixe şi mobile. Publicaţiile relevă capacitatea inovaţională a marilor companii, aflate în topul celor mai inovative firme, şi principalii factori de succes. Business Week, http://bwnt.businessweek.com/interactive_reports/most_innovative/index.asp.

Cercetarea internă reuşeşte foarte rar să satisfacă toate nevoile şi de multe ori aceasta nu este o soluţie economică, alternativa fiind inovarea din surse externe.

 

Inovarea din surse externe se caracterizează prin valorificarea rezultatelor din activitatea de cercetare-dezvoltare şi de producţie ale altor organizaţii. Aceasta se poate face pe diverse căi, mai importante fiind:

– investiţii în echipamente ce încorporează tehnologii noi;

– alianţe şi parteneriate;

– realizarea de studii şi proiecte pe bază de contract;

– transferul de tehnologii pe baza contractelor de licenţă.

• Alianţele şi parteneriatele sunt căi de acces la inovare tot mai mult utilizate de către întreprinderi.

Deosebirea dintre parteneriate şi alianţe este că, în timp ce parteneriatele leagă întreprinderi care nu sunt direct în competiţie, alianţele grupează concurenţii pentru realizarea unui proiect comun. Motivele utilizării alianţelor strategice sunt multiple, mai importante fiind: creşterea prohibitivă a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi caracterul complex al unor inovări, reducerea riscurilor prin diversificarea producţiei etc. Aceste legături presupun un flux dublu de tehnologie şi cunoştinţe şi un mediu favorabil, nu numai la nivel micro, ci şi macroeconomic (aspecte tratate în cursul 2). În multe cazuri acordurile de cooperare, numite şi alianţe la risc (joint venture, în limba engleză), debutează cu crearea de societăţi comune, care au avantajul de a oficializa acordul de colaborare.

Exemplele ce urmează sunt doar ilustrative privind interferenţa alianţe strategice – introducerea noului: General Electric (SUA), Asea (Suedia), Hitachi şi Hoshiba (Japonia) au colaborat la realizarea reactoarelor atomice; Alcatel-Alsthom a realizat peste 600 de acorduri cu alte întreprinderi, majoritatea pentru dezvoltarea în comun a unor inovaţii. Cu acelaşi scop s-au realizat numeroase alianţe în domeniul informaticii. IBM, de exemplu, a realizat numeroase alianţe cu organizaţii mici pentru creşterea eficienţei proceselor de cercetare-dezvoltare.

• Inovarea prin subcontractare constă în realizarea unor cercetări pe bază de contract cu organisme externe, cum sunt: centre de consultanţă, universităţi, institute de cercetare sau societăţi comerciale de profil.
• Licenţele reprezintă una dintre cele mai utilizate căi de introducere a noului în condiţiile industriei moderne. Ele fac posibilă asimilarea în fabricaţie a unor produse şi tehnologii noi, valorificând ideile rezultate din activităţile de cercetare şi de producţie ale altor organizaţii, în baza contractului de licenţă (la care ne vom referi în capitolul 2).

Licenţele sunt utilizate mult datorită avantajelor pe care le prezintă: riscul nereuşitei este redus (deoarece licenţele se referă la produse şi tehnologii verificate), iar asimilarea în fabricaţie a produselor este mai rapidă (ele fiind deja proiectate). Cu toate acestea, nu întotdeauna introducerea noului pe baza licenţelor a constituit un succes, cauzele nereuşitei fiind în principal două: tergiversarea asimilării în fabricaţie a produselor/tehnologiilor ce fac obiectul licenţei, care poate fi fatală sau generează pierderi mari, datorită nevalorificării comerciale a priorităţii ideilor; asimilarea unor produse uzate moral, ce nu au şanse de succes în competiţie cu produsele noi oferite de concurenţă.

Multe firme, pe plan mondial, au reuşit performanţa să devină lideri în domeniul lor de activitate, în condiţiile cumpărării de licenţe. Firmele japoneze, de exemplu, au excelat prin valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice din S.U.A., între anii 1950 – 1980 cheltuind circa 10 milioane dolari pentru a achiziţiona tehnologii noi. Dar japonezii nu s-au limitat la aplicarea tehnologiilor cumpărate, ci au dezvoltat aplicaţii proprii care le-au asigurat ulterior controlul asupra domeniului respectiv. Un alt exemplu ilustru este al firmei IBM (International Business Machines), ce domină industria calculatoarelor din anul 1950. Mai toate descoperirile de pe urma cărora IBM a realizat profituri considerabile au fost invenţii ale altor firme: nu IBM a inventat calculatorul, dar firma a pătruns cu atâta vigoare pe noul tărâm, încât, în 1955, cu modelul IBM 705 a luat conducerea industriei de calculatoare, depăşindu-şi concurenţii. Un alt exemplu din istoria firmei IBM: în anul 1981 compania era un nou venit pe tărâmul calculatoarelor personale, pentru ca în doi ani să treacă pe primul loc la vânzarea acestor produse, depăşind Apple Computers, care a lansat de fapt noul produs. Succesele repetate ale companiei IBM se explică prin impresionanta sa forţă de adaptare, de creştere uluitoare a producţiei atunci când piaţa oferă garanţia desfacerii.

• O formă particulară în cadrul inovarii din surse externe este proiectarea inversă (reverse engineering, în limba engleză) care constă în asimilarea în fabricaţie a produselor noi pe baza produselor de referinţă.

Reverse engineering – inginerie inversă, este procesul de descoperire a principiilor de funcţionare a unui dispozitiv sau sistem prin analiza structurii, funcţiilor şi operaţiilor acestuia. De obicei, ingineria inversă implică descompunerea sistemului respectiv şi analizarea în detaliu a funcţionării şi componentelor sale, cu scopul de a realiza un sistem similar, care nu copiază sistemul original.

Aplicată corect, asimilarea produselor noi pe baza produselor de referinţă constă în copierea unor produse de succes, cu unele modificări minore, care constituie elementul de noutate. Metoda oferă o cale sigură de a realiza un produs de succes, succes confirmat deja pe piaţă de produsul folosit ca model. La acest avantaj se adaugă costul scăzut al inovării (reprezentând circa o zecime din cheltuielile pentru realizarea prin concepţie proprie a unui produs) şi durata de câteva ori mai scurtă a procesului de asimilare.

Dezavantajul major al metodei este acela că prin copiere nu se va realiza niciodată o inovaţie radicală, singura care poate duce la avantaje durabile: în general succesul este de scurtă durată, produsul copiat putându-se afla într-o fază avansată de viaţă. La acest aspect se adaugă riscul ca produsul realizat să fie necorespunzător sub aspect calitativ, datorită proiectării defectuoase (şi copierea presupune competenţă!) şi, mai ales, datorită tehnologiilor neperformante.

Copierea produselor este o practică curentă a multor întreprinderi. Un exemplu privind utilizarea ei eficientă ne oferă firmele japoneze, care nu se limitează la copierea produsului: reţin elementele de vârf şi elimină elementele perimate, creând mozaicuri de tehnică în care cu greu poţi recunoaşte originalul. În acest fel, pe lângă creşterea calităţii de proiectare a produsului, se elimină riscul ca întreprinderea să cadă sub incidenţa legilor de protecţie a proprietăţii industriale, sub acuzaţia de contrafacerea produselor. Succesul japonezilor in ceea ce priveste noile produse a condus la considerarea reverse engineering-ului ca proces de design. Comentariul anterior prezintă reverse engineering ca metodă de asimilare în fabricaţie a unor produse noi (noi pentru întreprinderea respectivă), care implică introducerea unor elemente noi. Această cerinţă este esenţială pentru evitarea delictului de contrafacere, aspect tratat în cap.3.

Tabelul 2 completează imaginea asupra căilor de inovare, prin caracterizarea lor în raport cu patru criterii: durata inovării, costurile generate, riscul şi măiestria obţinută. Tabelul relevă că accesul la inovare, pe o cale sau pe alta, are atât avantaje cât şi dezavantaje. În ultimă instanţă, introducerea noului – natura şi căile de realizare – sunt opţiuni strategice ale firmei, alegerea fiind în funcţie de poziţia concurenţială a firmei, de tradiţia întreprinderii, de competenţa resurselor umane etc. Fundamentarea lor poate fi abordată în mai multe moduri, diferenţiate prin gradul de formalizare şi instrumentele folosite. Aceste probleme sunt amplu dezvoltate în tratatele de management strategic, care subliniază influenţa decisivă a liderilor la elaborarea unor strategii de succes.

Tabelul 2. Caracteristicile diferitelor modalităţi de inovare (Sursa: Broustail, J., p. 151)

Modul de inovare	Timpul necesar	Cost	Riscul	Poziţia obţinută
Concepţia proprie	Mare	Ridicat	Mare	Ridicate
Acorduri de coperare	Incert	Incert	Redus	Incertă
Subcontractare	Incert	Incert	Redus	Incert
Licenţă	Scurt	Mic	Redus	Slabă

 

 

[1]  Ribault, J. M., Martinet, B., Lebidois, D., A gestion das tecnologias, Publicacoes Dom Quixote Lisboa, 1995, p. 259