|
Termenul “capital”, se foloseste în mod curent cu urmatoarele sensuri asociate, chiar daca formularea nu este explicita: Toate denumirile sunt puncte de vedere diferite asupra unei realitati complexe. · Capitalul economic este un ansamblu de resurse eterogene, materiale si nemateriale, evaluate în bani, implicate în procese economice de valorificare; |
· În sens financiar-contabil strict, capitalul reprezinta ansamblul surselor întreprinderii (arata de unde provin mijloacele ei, ce obligatii are pentru acestea) fiind echivalentul pasivului din bilant, în echilibru cu “averea” (mijloacele întreprinderii), respectiv activul bilantului. Cele doua definitii reflecta perspective opuse. Pentru ca atât mijloacele cat si capitalul reflecta aceeasi realitate, este foarte frecventa utilizarea lor cu acelasi sens. Prezenta abordare are în vedere sensul de CAPITAL AVERE (resursa, nu obligatie). Regulamentul de aplicare a Legii contabilitatii din România, art.35 defineste, în sensul de capital-obligatie: “Capitalul propriu reprezinta totalitatea capitalurilor proprietate individuala sau a asociatilor care se înscriu în pasivul bilantului si se compun din: aporturile de capital (capital social) si primele legate de capital, diferentele din reevaluare, rezervele si alte fonduri proprii, beneficiile nerepartizate reportate din anii precedenti, subventiile pentru investitii si provizioanele reglementate.” |
Structura capitalului întreprinderii poate fi detaliata dupa criterii cum ar fi: natura tehnico-economica, utilizarea în procesul productiv, provenienta capitalului.
A. Dupa natura tehnico-economica se disting: bunurile sau activele nemateriale, bunurile sau activele reale si bunurile sau activele financiare.
|
Bunurile nemateriale grupeaza componentele necorporale necesare activitatii întreprinderii cum ar fi: drepturile (dreptul de licenta, dreptul de utilizare a unor capacitati, dreptul de a exercita anumite activitati), elementele de notorietate (marca înregistrata, numele, clientela) si anumite cunostinte (tehnici de organizare, fabricatie, gestiune). Anumite active nemateriale au un suport real; este cazul contractelor de închiriere, de brevetare, al licentelor sau al diplomelor. Altele depind exclusiv de persoanele care activeaza în întreprindere si nu pot fi evaluate si înscrise în evidentele întreprinderii (nivelul de calificare, experienta, loialitatea, creativitatea). Ele constituie, totusi, unele dintre cele mai importante variabile de succes ale întreprinderii. Contabilitatea le reflecta, partial, la pozitia “imobilizari necorporale” sub forma de: cheltuieli de înfiintare, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, concesiuni, brevete, licente, marci înregistrate, procedee si tehnologii, altele similare, fond de comert etc. |
Bunurile reale desemneaza ansamblul bunurilor fizice de care dispune întreprinderea, fie ca sunt rezultatul procesului de productie din întreprindere, fie ca au fost achizitionate în scopul facilitarii productiei. Dupa modul în care un capital este folosit pentru a aduce un profit utilizatorului si dupa durata folosintei în procese productive se deosebeste capitalul fix de capitalul circulant. Mijloacele (reale)fixe (echivalentul tehnico-economic al capitalului fix) pot fi folosite în mai multe procese productive ale întreprinderii, ele sunt supuse uzurii, îsi transfera treptat valoarea asupra bunurilor la a caror obtinere au fost utilizate (pe o perioada mai lunga de un an). Se înregistreaza în contabilitate ca “imobilizari corporale.” Ele cuprind: terenuri, constructii, instalatii, echipamente, masini, utilaje, mobilier, mijloace de transport. Mijloacele (reale) circulante cuprind bunurile care se consuma integral într-un proces de productie (conventional – sub un an). Ele se înregistreaza în contabilitate ca “stocuri” si cuprind: materii si materiale, obiecte de inventar, stocuri aflate la terti, productia în curs de executie, marfuri, animale, alte produse.
Bunurile financiare se constituie din sume de bani si creante (datorii ale tertilor fata de întreprindere). În cazul în care sunt de durata se numesc “imobilizari financiare” si cuprind: titluri de participare (la capitalul altor societati sau la fonduri), titluri de valoare detinute pe o perioada îndelungata, împrumuturi acordate pe termen lung si veniturile din dobânzi aferente. Mijloacele financiare circulante sunt cele cu o prezenta medie în întreprindere de sub un an. Ele sunt grupate în bilant cu denumirea de”alte active circulante” si cuprind: datoriile clientilor fata de întreprindere; disponibilul în casa, în conturi si acreditive; plasamentele în valori mobiliare (obligatiuni sau actiuni), alte creante. Pentru a aduce un venit, mijloacele financiare ale întreprinderii pot fi utilizate în activitatile productive (cu banii din casa se platesc salarii pentru salariatii care produc un bun, acesta este vândut si se câstiga, în acest fel) sau în operatiuni financiare, de valorificare directa (cu o suma de bani disponibila se cumpara titluri de valoare emise de o institutie sau o banca, acestea vor aduce, la scadenta, un venit; daca se cumpara actiuni la bursa, si daca valoarea acestora creste într-un interval, prin vânzarea lor se obtine un venit).
- Din perspectiva surselor de provenienta a capitalului întreprinderii se distinge capitalul propriu de cel atras din surse externe întreprinderii.
|
|
· Capitalul propriu apartine întreprinderii, nu este exigibil de nici un tert si constituie baza stabilitatii acesteia. El se formeaza din: – aporturile asociatilor, actionarilor sau proprietarului unic (dupa caz) – eventuale emisiuni de actiuni si subscriptie publica; – autofinantare. |
Capitalul social subscris si varsat de catre fondatori este determinat, ca marime, de resursele financiare si materiale ale acestora si de intentia lor de a asigura sau nu un grad ridicat de autonomie financiara.
Subscrierea de actiuni este numai la îndemâna societatilor pe actiuni si poate fi realizata în anumite conditii, de catre semnatarii actului constitutiv sau prin subscriptie publica. Solutia este larg utilizata si pentru majorarea capitalului la societatile pe actiuni.
Autofinantarea consta în utilizarea amortizarilor si a unei parti din profituri pentru dezvoltarea capitalului întreprinderii prin investitii. Este o solutie de finantare “sanatoasa”. Sacrificiul proprietarilor care renunta partial sau integral la partea de profit ce li se cuvine poate fi recompensat prin dezvoltarea întreprinderii, cresterea productivitatii si a fortei pe piata si, dupa o anumita perioada, profituri si dividende mult mai consistente.
|
· Capitalurile atrase de la terti pot proveni din urmatoarele surse (vezi cap 27 „Finantarea întreprinderii”): |
Furnizorii pot sprijini întreprinderile în care au încredere prin acceptarea unor plati la termene decalate fata de momentul livrarii. În acest fel clientul are la dispozitie lichiditatile care se degajeaza din valorificarea treptata a marfurilor pe o perioada importanta. În conditiile economiei românesti actuale, creditul furnizor este cea mai importanta sursa de finantare pentru întreprinderile mici si mijlocii (care nu au acces la credite). Importanta acestei surse depinde de forta financiara a furnizorilor si de volumul achizitiilor.
În anumite situatii, clientii sunt dispusi sa achite în avans, partial sau integral, valoarea bunurilor sau serviciilor pe care le cumpara. Este cazul unor produse si servicii realizate la comanda, unicate, al produselor pentru care cererea este mai mare decât oferta, al situatiilor în care furnizorul are neaparat nevoie de garantia cumpararii si achitarii produsului de catre client. Regulile sunt determinate de uzantele pe anumite piete.
Creditele constituie surse de capital lichid demne de luat în calcul numai în conditiile unui nivel acceptabil al dobânzilor si al riscurilor din economie. Ele se acorda în anumite conditii, cu obligatia restituirii integrale a creditului, a platii unei dobânzi si a penalizarilor în caz de întârziere ca si a existentei unor garantii asiguratorii.
Marimea si structura capitalului necesar întreprinderii depind de domeniul si obiectul activitatii, intentiile fondatorilor în legatura cu anvergura afacerii, capacitatea pietei de a absorbi produse/servicii ale întreprinderii, masa critica adecvata fiecarei activitati (acel volum de activitate care asigura obtinerea de profit) .
Capitalul initial trebuie sa asigure acoperirea cheltuielilor cu obtinerea si amenajarea spatiilor, achizitia de echipamente, utilaje si instalatii, acoperirea costurilor de productie, functionare si desfacere ale întreprinderii cel putin pâna la realizarea primelor încasari. În structura capitalului initial trebuie sa existe întotdeauna o dominanta puternica a capitalului lichid (mai multi bani decât echipamente) si o mare flexibilitate în utilizarea acestuia.
Pe parcurs, marimea capitalului poate sa creasca foarte mult în conditiile accesului favorabil la surse externe. Capitalul, alaturi de oameni, este forta productiva a întreprinderii. În conditiile unui management inteligent, el se dezvolta odata cu cresterea întreprinderii.
Capitalul întreprinderii acopera imobilizarile în bunuri reale de durata (cladiri, instalatii, echipamente, titluri de valoare) ca si un fond de rulment. Dimensiunea aparatului productiv al întreprinderii trebuie corelata cu volumul pietei pentru a nu imobiliza resursele în capacitati neproductive.
Întreprinderea care imobilizeaza toate resursele ei poate ajunge în incapacitate de plata chiar daca, pe ansamblu, are un capital foarte mare. Platile curente se fac din trezoreria firmei (partea lichida a fondului de rulment).
Fondul de rulment initial apare ca acea parte din resursele întreprinderii ramasa lichida, dupa achizitionarea mijloacelor fixe necesare. El se constituie din capitalul circulant utilizat integral în fiecare proces de productie.
Din perspectiva contabila, fondul de rulment cuprinde activele circulante din bilant (stocuri + alte active circulante) care sunt sau pot fi transformate relativ usor în mijloace de plata (numerar, bani de cont, cecuri, bilete la ordin).
Fondul de rulment propriu este acea parte din fond acoperita de surse proprii (fond de rulment total minus datorii). O parte din fondul de rulment se afla la dispozitia întreprinderii pe termen lung, constituind un “fond permanent” (total fond de rulment minus valorile exigibile pe termen scurt din pasivul bilantului).
Marimea fondului de rulment necesar depinde de:
w caracteristicile activitatii firmei
w durata medie a unui ciclu de exploatare (productie)
w intervalul mediu de creditare din partea furnizorilor
w perioada medie de creditare acordata de întreprindere clientilor
w natura activelor si facilitatea transformarii acestora în bani
w variatiile sezoniere si conjuncturale în activitatea de baza a întreprinderii.
Fondul de rulment necesar este cu atât mai mare cu cât procesele de exploatare sunt mai lungi; întreprinderile care produc echipamente complexe au un ciclu lung de fabricatie si lucreaza numai cu un fond de rulment consistent, întreprinderile de productie agricola vegetala, au, de asemenea, un ciclu de exploatare de cel putin un an; cele care vând en gros produse alimentare au un ciclu de exploatare de aproximativ o luna, deci un raport mult mai favorabil între cifra de afaceri si fondul de rulment.
Trezoreria firmei cuprinde sumele de bani aflate în casierie, în banci, valorile de încasat (cecuri sau alte efecte comerciale), creditele bancare pe termen scurt, acreditivele deschise în banci pentru efectuarea de plati – resurse cu un grad foarte ridicat de lichiditate, de care întreprinderea se poate folosi în orice moment pentru realizarea platilor curente.
Întreprinderea trebuie sa aiba la dispozitie numerar suficient exact în momentul (data si ora) când sunt plati scadente (pentru marfuri, servicii si utilitati furnizate de terti, salarii, chirii, rate la credite, taxe si impozite, dividende etc). O cantitate de numerar suficienta se asigura printr-un management previzional, prin gestiunea inteligenta a numerarului, planificare, control si interventii rapide. Cu cât se ruleaza mai repede sumele de bani ale întreprinderii cu atât se reduce capitalul lichid necesar.
Un instrument important în managementul financiar îl constituie planificarea fluxului de numerar (cash-flow).
