Paradisurile fiscale prezintă anumite caracteristici predominante:
a) Impozite reduse.
Majoritatea ţărilor considerate paradisuri fiscale fie nu impun nici un impozit pe venituri sau impun impozite doar asupra unor categorii de venituri, fie impun un impozit redus, în comparaţie cu impozitele impuse de ţările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale respective.
Multe dintre paradisurile fiscale din regiunea Caraibelor sunt ţări mici, mai puţin dezvoltate, ai căror locuitori sunt, în general săraci. Proporţia redusă a populaţiei cu un venit superior nivelului de subzistenţă ar putea face ca un sistem de taxare să nu fie satisfăcător. De aceea guvernele acestor teritorii au considerat mai eficient să-şi procure resursele finanţării cheltuielilor publice în alt mod decît cel al impozitelor. Asemenea venituri se realizează din taxele de autentificare, de înmatriculare şi reînnoire a firmelor înfiinţate în asemenea teritorii. Se creează, de asemenea, noi locuri de muncă în domeniul consultanţei financiare şi juridice, se dezvoltă serviciile de telecomunicaţii şi turism etc.
b) Secretul bancar.
Dacă în general secretul bancar este greu de penetrat în orice legislaţie, totuşi, cele mai multe ţări din lume nu protejează aceste informaţii în cazul unei anchete solicitate de un guvern străin, mai ales cînd aceste anchete au la bază un tratat bilateral sau multilateral de asistenţă juridică.
În schimb ţările paradisuri fiscale refuză să divulge secretul bancar şi comercial, chiar şi atunci cînd este vorba despre comiterea unei grave încălcări a legilor unei alte ţări.
Paradisurile fiscale oferă reguli restrictive de secret sau confidenţialitate persoanelor care efectuează afaceri, în special cu băncile. Gradul de secret şi amploarea restricţiilor variază de la ţară la ţară. Multe susţin o discreţie între evaziunea fiscală şi alte infracţiuni, cooperînd cînd este vorba de investigarea cazurilor infracţionale din sfera taxelor, dar refuzînd să coopereze în cazurile de evaziune fiscală. În altele gradul de confidenţialitate este direct corelat cu tipul de licenţă sau autorizaţie de funcţionare;
c) Importanţa relativă a activităţii bancare.
În cele mai multe ţări paradisuri fiscale urmează o politică de încurajare a activităţii bancare din străinătate. Acest lucru se face prin introducerea unei distincţii între activitatea bancară a locuitorilor ţării respective şi aceea a cetăţenilor străini. În general, activitatea cetăţenilor străini nu este supusă unor cerinţe în ceea ce priveşte rezerva de fonduri şi nu este supusă contractelor exercitate asupra schimburilor valutare sau altor controale.
Paradisurile fiscale prosperă în mare măsură datorită prezenţei băncilor străine. Activitatea financiară generează venituri sub forma onorariilor şi a unor simbolice impozite asupra instituţiilor financiare. Activităţile financiare creează o infrastructură care poate fi folosită atît de companiile legitime, cît şi de infractori, pentru a-şi ascunde fondurile ilicite.
În comparaţie cu comerţul exterior, depunerile bancare din străinătate în jurisdicţiile paradisurilor fiscale sunt considerabil mai mari, decît conturile bancare străine în băncile care nu sunt paradisuri fiscale.
Unele din cele mai mari bănci străine au filiale în ţări paradisuri fiscale. Ele şi-au stabilit aceste sedii pentru a participa la piaţa eurodolarului, acceptînd depuneri de la străini şi împrumutînd sume clienţilor străini.
d) Mijloace de comunicaţie moderne.
Cele mai multe din ţările considerate paradisuri fiscale posedă excelente instalaţii de comunicare, îndeosebi servicii de telefonie, cablu, telex, care le leagă de cele mai importante ţări din care provin fondurile depuse sau spre care se îndreaptă fluxurile financiare.
Progresele realizate de utilizarea calculatoarelor electronice şi a internetului în efectuarea decontărilor bancare au făcut din băncile situate în paradisurile fiscale o şi mai mare atracţie.
De asemenea, servicii aeriene sunt puse la punct şi creează legături, cu principalele aeroporturi din ţările bine dezvoltate din punct de vedere econimic.
e) Lipsa controlului asupra monedei.
Multe paradisuri fiscale exercită un sistem de control cu dublă monedă care face deosebire între rezidenţă şi nerezidenţă şi între moneda locală şi moneda străină. Regula generală este aceea că fac obiectul controlului monetar şi valutar numai locuitorii din ţara paradis fiscal, nu şi cetăţenii nerezidenţi. Totuşi în ce priveşte moneda locală şi străinii trebuie să respecte restricţiile impuse localnicilor. O companie creată într-o ţară paradis fiscal care are ca proprietar un nerezident şi care îşi desfăşoară activitatea comercială în afara paradisului fiscal este considerată ca entitate cu regim referitor la controlul asupra schimburilor valutare.
f) Publicitatea promoţională.
Cele mai multe paradisuri fiscale îşi desfăşoară publicitatea pe această temă, datorită avantajelor pe care le prezintă atragerea investiţiilor străine. Multe din asemenea ţări organizează seminarii internaţionale, iar reprezentanţii lor oficiali colaborează la întocmirea de articole care laudă virtuţile ţării lor ca paradis fiscal.
Multe dintre ţările paradisuri fiscale văd activitatea financiară o sursă de venituri relativ stabilă şi caută să o promoveze activ.
Paradisurile fiscale favorizează interesele acelor investitori interesaţi să-şi recicleze banii şi care nu vor să plătească impozite pe profituri sau venituri.
Toate aceste caracteristici, contribuie la crearea unui cadru propice dezvoltării operaţiilor economice cu sau fără motivaţie fiscală, singura condiţie fiind compatibilitatea cu legislaţia acestor entităţi teritoriale.
