Economia mondială este compusă în principal din ţări în dezvoltare, circa 123 de state, care deţin cel mai mare spaţiu teritorial şi peste 75% din populaţia mondială.
Ţările în dezvoltare se caracterizează printr-un nivelul de trai foarte scăzut şi prin concentrarea populaţiei în mediul rural. Conform datelor furnizate de Banca Mondială[1], venitul mediu pe cap de locuitor în ţările dezvoltate, din cadrul OCDE, atinge circa 25.000 USD, faţă de nivelul de 280USD atins în cele mai sărace 39 de ţări.
Subdezvoltarea este o problemă globală cu care se confruntă marea majoritate a ţărilor lumii, fiind rezultatul acţiunii următoarelor categorii de factori:
- factorilor naturali (sărăcia resurselor naturale, climă nefavorabilă);
- factori socioculturali (tradiţii, mentalităţi religioase);
- factori economici (specializarea în producţie, gradul de deschidere economică).
Problema subdezvoltării a fost abordată la întâlnirea la nivel înalt al Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2002, care a avut ca rezultat semnarea unui document extrem de important „Iniţiativa Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului” (Millenium Development Goals – MDG) care urmărea:
- Eradicarea sărăciei extreme şi a foametei;
- Asigurarea educaţiei primare pentru toţi locuitorii planetei;
- Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării femeilor în societate;
- Reducerea mortalităţii infantile;
- Îmbunătăţirea stării de sănătate a mamelor;
- Combaterea SIDA, a malariei şi a altor boli;
- Asigurarea durabilităţii protecţiei mediului;
- Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare.
Din populaţia totală de 6,1 miliarde, numai circa 950 milioane se pot bucura de un venit mediu care depăşeşte 9.200 USD. Cu alte cuvinte la 16% din populaţia globului îi revine mai mult de 80% din venitul mondial. În contrast, 2.5 miliarde de oameni, sau aproape 40% din populaţia globului, înregistrează un venit mai mic de 750USD, sub 3% din venitul global.
Estimările sunt făcute în termeni de VNB de către Naţiunile Unite, pe baza estimărilor VNB convertite în USD pe baza cursurilor de schimb oficiale.
În plus, sunt mulţi indicatori în afară de VNB, care să reflecte nivelul de trai în ţările în dezvoltare. De exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană(Alimentaţie) şi Agricultură (FAO) estimează că un sfert din populaţia ţărilor îndezvoltare, circa 815 milioane trăiesc sub pragul subzistenţei, majoritatea concentrându-se în Africa.
Accesul la educaţie şi la sănătate este slab. Mortalitatea infantilă este un alt indicator care a atins cote alarmante în ţările în dezvoltare, spre exemplu, în Africa 105 copii din 1000 nou născuţi mor până la vârsta de 1 an, spre deosebire de 5 în ţările dezvoltate membre OCDE.
Conform Indicelui Dezvoltării Umane – IDU (Human Development Index – HDI) calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare[2], care ia în considerare pe lângă nivelul PIB şi aspecte calitative cum ar fi speranţa de viaţă, accesul la educaţie, ţările în dezvoltare se împart în trei categorii:
- Ţări cu dezvoltare umană ridicată (High Human Development), din care fac parte ţări precum Hong Kong, Singapore, Rep. Coreea, Mexic, Ungaria, Romania.
- Ţări cu dezvoltare umană medie (Medium Human Development), din care fac parte ţări precum China, Brazilia, Tunisia, Rusia, Albania, Belarus.
- Ţări cu dezvoltare umană redusă (Low Human Development), din care fac parte ţări precum Senegal, Angola, Etiopia.
Ponderea statelor în dezvoltare în economia mondială este de circa 20-25% din PIB mondial. Nivelul redus al PIB se datorează în mare parte dezvoltării sectoarelor economice primare. Profilul lor economic este în general agricol sau agrar-industrial, asigurând circa 30% din producţia agricolă mondială.
Industria extractivă contribuie de asemenea în mare măsură la PIB.
Orientarea şi dezvoltarea economică a statelor în dezvoltare constituie o problemă globală. Fluxurile de investiţii străine directe atrase nu depăşesc 20% din total. Rezultatul constă într-un nivel tehnologic şi ştiinţific slab al proceselor de producţie. Ca urmare dezvoltarea economică continuă să fie o dezvoltare extensivă, bazată pe utilizarea ineficientă a factorilor de producţie. Sectorul industrial şi sectorul serviciilor rămânând slab dezvoltate.
Ţările în dezvoltare au o pondere redusă în fluxurile comerciale internaţionale, circa 25%, datorită ponderii ridicate a produselor primare la export, obstacolelor tarifare şi netarifare ridicate de către ţările dezvoltate şi instabilităţii preţurilor, fenomen ce se manifestă la intervale scurte de timp.
În scopul extinderii colaborării economice internaţionale şi a atenuării decalajelor care despart ţările în dezvoltare de ţările dezvoltate, sub egida ONU s-a constituit UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. Principalele probleme întâmpinate de ţările în dezvoltare în cadrul comerţului mondial sunt:
- creşterea lentă a cererii la produsele de bază;
- tendinţa de scădere a preţurilor internaţionale la produsele de bază, comparativ cu preţurile la produsele manufacturate;
- imposibilitatea finanţării importurilor de produse manufacturate pe baza exportului de produse de bază;
- scăderea ponderii ţărilor în dezvoltare în comerţul mondial cu produse de bază.
UNCTAD promovează o politică de rezolvare a problemelor legate de exportul de produse primare a ţărilor în dezvoltare, concretizată prin încheierea de acorduri internaţionale pe produse primare.
Tot în sprijinul ţărilor în dezvoltare în cadrul GATT s-a instituit SGP – Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale Nereciproce şi Nediscriminatorii în favoarea ţărilor în dezvoltare.
O altă problemă fundamentală a ţărilor în dezvoltare este datoria externă. Circa jumătate din ţările în dezvoltare se confruntă cu datorii externe mari. Serviciul datoriei externe urmează o curbă ascendentă. Serviciul datoriei externe cuprinde cotele scadente de amortizare a unui împrumut şi dobânzile aferente. La „explozia” datoriei externe în ţările în dezvoltare au contribuit:
- creşterea ratei dobânzii (LIBOR – London Inter-Bank Offered Rate) datorită creşterii cererii de credite;
- deteriorarea termenilor schimbului;
- accentuarea protecţionismului în ţările dezvoltate.
Datorită creşterii alarmante a datoriei externe, a apărut necesitatea reamenajerii datoriilor externe la care participă „Clubul de la Londra” – Comitetul băncilor private, „Clubul de la Paris” – Comitetul guvernelor ţărilor creditoare, Fondul Monetar Internaţional şi ţara debitoare. Băncile nu iau în discuţie dobânzile datorate, care trebuie plătite la termen. Ceea ce se negociază este doar reeşalonarea amortizării împrumutului, precum şi condiţiile unui împrumut suplimentar, menit să permită debitorului plata serviciului scadent şi al datoriei. Condiţiile acordurilor de reeşalonare nu suntavantajoase pentru ţările în dezvoltare deoarece ele presupun „actualizarea” valorii împrumutului şi a ratei dobânzii. Ceea ce se realizează prin reeşalonare este doar restabilirea pe termen scurt a capacităţii de plată a ţării debitoare.
Principalele ţări în dezvoltare în ordinea Produsului Intern Brut[3] sunt: China, India, Mexic, Brazilia, Argentina, Indonezia.
|
milioane USD |
|
|
China |
1.931.710 |
|
India |
691.162 |
|
Mexic |
676.497 |
|
Brazilia |
603.973 |
|
Argentina |
153.014 |
|
Indonezia |
257.641 |
În timp ce creşterea reală a PIB în ţările în dezvoltare pentru următorul deceniu a fost estimată în jurul valorii de 1%, China se remarcă ca fiind un adevărat fenomen economic, înregistrând printre cele mai înalte ritmuri de creştere economică. Economia Chinei se bazează în principal pe un sistem economic comunist, aplicând concomitent şi principiile economiei de piaţă (în zonele libere – zone economice speciale). China a fost astfel catalogată ca stat cu două sisteme economice. Datorită potenţialului dovedit, China se transformă treptat în principala destinaţie a investiţiilor străine directe.
Din anul 1978 până în prezent, China a înregistrat un ritm anual mediu de creştere al PIB de 9.4%. Creşterea economică impresionantă din China s-a manifestat atât prin creşterea nivelului de trai, cât şi prin adâncirea diferenţelor în veniturile diferitelor clase sociale. Reforma economică implementată de-a lungul a 25 de ani, a avut ca rezultat o creştere economică bazată pe creşterea productivităţii.
Creşterea economică rapidă şi industrializarea, au condus la reorientarea forţei de muncă din sectorul agricol caracterizat printr-o productivitate redusă, spre sectorul industrial. Productivitatea muncii a crescut ca urmare a orientării populaţiei către sectoare mai eficiente datorită tehnologiilor utilizate şi a restructurării instituţionale. China devine cea mai mare ţară în dezvoltare cu orientare industrială.
Rezultatele obţinute de China, vin să întărească conceptul cu privire la industrializare, proces văzut de majoritatea economiştilor ca un „antidot al subdezvoltării”.
World Bank – World Development Indicators 2006.
[2] Human Development Report 2006, Published by United Nations Development Programme, Oxford University Press, New York, 2006
