Pe fondul instaurării normelor şi instituţiilor statului de drept, al activării şi organizării societăţii civile, al creării cadrului normativ al noilor mecanisme (liberalizarea preţurilor, piaţa bancară şi bursieră, piaţa financiară, monetară, a asigurărilor etc), România a înregistrat paşi importanţi în direcţia formării sistemului funcţional al economiei de piaţă. Apariţia unui semnificativ sector de operatori realmente competitivi atât pe plan intern, cât şi în mediul de afaceri extern este dovada incontestabilă a acestui progres. Analizele econometrice de factură complexă au identificat şi la nivel macroeconomic comportamente-proprii-sistemului-de-piaţă.
Cu toate acestea, o evaluare obiectivă, despovărată de prejudecăţi sau motivaţii partizane, arată că economia românească încă se prezintă ca un sistem slab structurat din punct de vedere instituţional.
Pentru o mare parte a avuţiei naţionale, drepturile de proprietate sunt incerte. În-această-categorie-pot-fi-incluse:
– activele imobiliare (din patrimoniul încă public) destinate privatizării (prin vânzare-sau retrocedare);
– companiile de stat pentru care distribuţia subiectuală a prerogativelor proprietăţii-nu-i-specificată-sau-este-confuză;
– bunurile aflate în litigii comerciale şi al căror volum a crescut foarte mult. Mecanismele economiei de piaţă sunt incomplet instituţionalizate, iar operaţionalitatea lor este redusă din cauza insuficientei coerenţe a cadrului normativ, a capacităţii reduse a noului sistem (în curs de formare) de a asigura aplicarea legii. Pe de altă parte, într-o proporţie considerabilă, activitatea economică se derulează – ca reguli, entităţi şi motivaţii – pe palierul-informal-al-societăţii. Intervenţia discreţionară a autorităţilor publice este încă largă, de multe ori incongruentă-şi-supusă-intereselor-politice-conjuncturale. Slaba structurare instituţională a economiei româneşti actuale este o stare de fapt. Regăsim în ea determinaţii multiple asupra cărora nu insistăm, dar care au urmări asupra funcţionării economiei, cele mai semnificative fiind-de-ordin-comportamental.
Funcţia obiectiv a unităţilor cu capital majoritar de stat sau recent privatizate este în mod preponderent conservarea locurilor de muncă şi limitarea, pe cât posibil, a eroziunii inflaţioniste a salariilor. Absenţa resurselor financiare, precaritatea poziţiei deţinute pe piaţă şi adversitatea prelungită a mediului economic în care acţionează au indus majorităţii operatorilor de mici dimensiuni „niveluri de aspiraţie” situate în zona veniturilor de subzistenţă. Chiar în cazul firmelor private orientate preponderent spre maximizarea profitului se constată inclinaţia puternică de a-şi atinge ţinta nu prin creşterea (cantitativă şi calitativă) a outputului real şi utilizarea cu randamente superioare a factorilor de producţie, ci îndeosebi prin forţarea preţurilor sau operaţii redistributive pe seama sectorului public. Există, fără îndoială, şi agenţi economici realmente performanţi, însă nu aceştia-„dau-tonul”.
Faptul că economia slab structurată se caracterizează printr-o stabilitate expectată redusă face ca nivelul costurilor de tranzacţie să fie excesiv de mare[1]. Reversul acestui fenomen îl reprezintă deprecierea drastică a capitalului fix şi uman, menţinerea la cote ridicate a dobânzilor. Prevalenţa, din acelaşi motiv, a orizontului scurt de timp în deciziile de alocare limitează şi mai mult investiţiile, blocând dinamica pe termen mediu şi lung.
Din punctul de vedere comportamental, economia slab structurată se caracterizează printr-o atrofiere accentuată a demarcaţiei dintre partea sa oficial înregistrată (economia contabilizată) şi acompaniamentul său neinclus în conturile naţionale. Relativizarea acestei demarcaţii îngreunează enorm managementul macroeconomic. Frecventele erori de predicţie ale organismelor cu atribuţii în acest domeniu – privind atât evoluţia principalilor indicatori, cât şi efectele unor acte normative sau măsuri de politică-economică sunt-elocvente.
Problema esenţială a strategiei constă în definirea căilor de surmontare a acestei stări, adică transformarea economiei româneşti într-un sistem de piaţă-structurat-şi-funcţional. a. Pivotul acestei structurări îl constituie clarificarea drepturilor de proprietate,-care-ar-impune: soluţionarea-retrocedărilor, finalizarea-procesului-de-privatizare, delimitarea perimetrului optimal în condiţiile de astăzi ale României al patrimoniului public şi privat al statului, definirea pe termen lung a regimului-sau-de-funcţionare, adoptarea de reglementări menite să întărească încrederea populaţiei şi agenţilor economici (autohtoni şi străini) în soliditatea regimului proprietăţii în-România.
- Apare din ce în ce mai necesară adoptarea unui pachet de reglementări corective care să asigure coerenţa legislaţiei economice prin: eliminarea contradicţiilor şi redundanţelor care facilitează labilitatea interpretativă a dispoziţiilor şi chiar inaplicabilitatea unor prevederi importante şi completarea unor „goluri” de normativitate, inclusiv în ceea ce priveşte alinierea-la-etaloanele-Uniunii-Europene. Important este, în acest caz, că printr-o analiză prealabilă cuprinzătoare să se identifice toate problemele majore în vederea rezolvării lor integrate. Cu acelaşi prilej, se vor simplifica şi structurile administraţiei publice concomitent cu atacarea decisivă, cel puţin pe plan normativ, a principalelor surse-de-circuite-birocratice.
Ar merita să fie găsită o modalitate juridică adecvată, prin care în viitor – cel puţin o perioadă determinată – modificarea nucleului legislaţiei economice să fie posibilă numai cu aprobarea Parlamentului şi în cazuri realmente excepţionale, deci cu un număr de voturi mai mare decât cel uzual.
Un astfel de embargou ar trebui să includă principalele reglementări privind proprietatea, fiscalitatea, funcţionarea firmelor, regimul valutar, sistemul vamal, raporturile de muncă, schema de bază a protecţiei sociale.
- Finalizarea structurării instituţionale ar rămâne un simplu ambalaj lipsit de conţinut, dacă n-ar fi dublată de asanarea financiară a economiei.
- O altă problemă esenţială este inversarea trendului economiei necontabilizate. Este de aşteptat ca ordonarea stabilă a sistemului fiscal, atenuarea constrângerilor birocratice (care perturba acum în mod grav cursivitatea activităţii firmelor) să stopeze migraţia agenţilor economici spre sectorul necontabilizat, ba chiar să stimuleze „ieşirea la suprafaţă” a unei părţi a acestuia. Intărirea instituţiilor publice şi combaterea sistematică şi tenace a corupţiei, fără discriminări politice, va amplifica fireşte o astfel de evoluţie.
[1] Bari Ioan – Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 511
