Aprecierile exegeţilor occidentali, în faţa economiştilor de orientare neoclasică se pun câteva mari categorii de probleme şi anume:
In ce condiţii o societate organizată pe criterii şi cerinţe ale pieţei poate să realizeze echilibrul general şi optimul economico-social;
Ce se întâmplă când condiţiile respective nu sunt întâlnite în realitate;
In ce măsură este posibilă integrarea în mecanismele pieţei a proceselor şi fenomenelor care, în mod tradiţional nu fac parte din ea, îi sunt exogene.Din această categorie sunt mentionate mai întâi de toate mediul înconjurător, calitatea lui, serviciile publice şi creşterea rolului statului în economie. Problemele echilibrului economic au căpătat o importanţă majoră în proecupările economiştilor neoclasici .Preocupările lor au fost stimulate de nepotrivirea dintre postulatul realizării automate a echilibrului între cerere şi ofertă, care exclude posibilitatea crizelor şi şomajului, pe de o parte, şi realitatea, care arată cu totul altfel. Printre condiţiile realizării echilibrului, presupuse de modelul neoclasic, se numără: funcţionarea nestingherită a mecanismelor pieţei; liberul arbitru al agenţilor economici ; preţuri mici sş stabile;
Ele stau în atenţia economiştilor neoclasici şi realizarea lor este prezentată ca posibilă, cu condiţia întrunirii unui număr de ipoteze. Cercetarea şi dezbaterile au fost orientate în mare măsură asupra ipotezelor. Una dintre ipoteze este cea a concomitenţei realizării echilibrului în toate cele patru pieţe : a mărfurilor, capitalului, forţei de muncă şi monetare -ceea ce este greu aproape imposibil de realizat în condiţiile gradului mare de complexitate, de interdependenţă între economiile lumii. O ipoteză a echilibrului de piaţă este cea a suveranităţii absolute a cumpărptorilor de a dispune de cheltuirea veniturilor lor, în timp ce în realitate intervin mulţi factori care determină o suveranitate relativă. Modificarea frecventă a raporturilor dintre cerere şi oferta imprimă preţurilor un caracter fluctuant .In economiile de scară industrial, producţia în serii mari are ca efect creşterea productivităţii şi scăderea preţurilor până la un punct pe măsura creşterii cantităţilor produselor .Din acest motiv, echilibrul general obţinut din intersectarea curbelor cerere şi ofertă este pus sub semnul întrebării. Ipotezele menţionate pentru a se putea realiza echilibrul sunt puţin satisfăcute în realitate, pentru că piaţa în stare dinamică tinde mereu spre echilibru, dar nu îl atinge niciodată. Se ridică astfel problema limitelor pe care le are piaţa în determinarea ofertei şi cererii, a preţurilor şi a calităţii mărfurilor care se schimbă.
Remarcilor critice privind limitele economiei de piaţă în realizarea echilibrului, economiştii neoclasici le-au răspuns în două feluri : nu a venit încă ziua în care ipotezele teoretice să-şi găsească integral corespondenţa în realităţile practicii economiei de piaţă, dar spre acea zi trebuie să se tindă; să se renunţe la conceptul de echilibru pentru a salva cadrul conceptual al pieţei, dar în condiţii de dezechilibru sistemul de preţuri îşi pierde caracterul de indicator al realităţii produselor,alocarea resurselor nu mai poate fi optimă, îşi face apariţia subutilizarea factorilor.
Combinarea conceptului de echilibru cu cel de dezechilibru a pus problema regândirii întregului sistem conceptual al economiei de piaţă pentru a-i asigura coerenţa avută până la mutaţia respectivă. Piaţa este elementul fundamental al neoclasicismului. Dar nu toate fenomenele unei economii ţin de piaţă. Unele sunt exogene. Problema este dacă, teoretic şi practic, ele pot fi integrate pieţei ca să poată fi soluţionate prin ea. Pentru exemplificare, se poate folosi funcţia economică a statului şi calitatea mediului ambiant. Regula de fier a pieţei este schimbul: se dă ceva ca să se obţină altceva, ambele părţi ale operaţiunii căutând să obţină avantaje. Servicii publice ca învăţământul sau apărarea naţională nu se integrează în piaţă şi numai în parte se supun regulilor ei.
Toţi cetăţenii contribuie la alimentarea bugetului ţării în moduri foarte diferite, iar serviciile publice de care beneficiază sunt independente de contribuţiile lor. Plăteşte sau nu impozit, cetăţeanul se bucură de învăţământ şi apărare naţională. Ele sunt bunuri ale societăţii de care beneficiază membrii ei după cum au nevoie şi ei şi societatea. Aceste a sunt servicii colective indivizibile menite să contribuie la menţinerea macrocolectivităţii în care trăiesc indivizii. In cadrul acestui sector, nu concurenţa este cea care reglementează şi rezolvă problemele, ci reglatorii construiţi de forţa publică în economie şi manevraţi prin politici determinate. Serviciile publice, neputând fi integrate de neoclasici în teoria lor, sunt lăsate în afara modelului fiind apreciate ca excepţii de la reguliile pieţei. Se fac şi încercări prin care să se arate că şi învăţământul, cel universitar de exemplu, ar putea fi supus reguliilor pieţei. Plata pentru înscriere, frecventarea cursurilor şi absolvirea să fie în funcţie de calitatea serviciilor oferite. In acest caz, ar avea acces la un învăţământ de calitate superioară un număr mai restrâns de tineri, cei din lumea bogată, ceea ce ar contraveni intereselor ţării şi regulilor democraţiei. In unele ţări, învăţământul particular este finanţat de la bugetul central sau de la bugetele centrale, pentru a îmbina interesele particulare cu cel general.
Problemele devenite atât de acute ale degradării mediului înconjurător, ale diminuării şi epuizării resurselor regerabile sunt incluse de neoclasici în categoria efectelor exterioare pentru că nu fac parte din niciuna din cele patru pieţe mentionate.Se poate constitui, pentru ele a cincea categorie de piaţă dacă sunt internalizate în modelul neoclasic al economiei de piaţă? Deteriorarea calităţii mediului înconjurător sub cele mai variate forme-infestarea aerului şi apei, despăduririle, ploile acide, eroziunea solurilor, epuizarea resurselor neregenerabile, etc,- aduce prejudicii colectivităţilor şi indivizilor, agenţilor economiei. Factorii răspunzători de acţiunile deteriorării raporturilor dintre om şi natură nu sunt constrânşi să plătească pentru prejudiciile aduse, ceea ce, în logica pieţei, nu este ceva raţional şi contribuie la o alocare neraţională a resurselor. Câştigul celor care cauzează o poluare (fiindcă nu fac cheltuielile necesare pentru a o preveni) cauzează pierderi mari pentru alţii şi cheltuieli sporite pentru colectivităţi, societate.
Pentru promotorii teoriei neoclasice s-a pus problema internalizării efectelor externe, ca cele ale poluării, sancţionându-se prin piaţă vinovaţii, prin obligarea lor de a face cheltuielile necesare prevenirii poluării sau înlăturării ei în cazul în care s-a produs. Dar cheltuielile de acest gen, dacă sunt încorporate în costuri, ridică preţul şi diminuează capacitatea concurenţială a mărfurilor, iar dacă nu sunt incluse ele trebuie să fie suportate din profit, care se diminuează.S-au propus diverse variante de soluţii; una dintre ele constă în colectarea de către stat a amenzilor pentru poluare în condiţia ca el să acţioneze în vederea îmbunătăţirii calităţii mediului înconjurător.In acest caz, funcţia economică a statului creşte, ceea ce contravine condiţiilor de bună funcţionare a pieţei. O altă soluţie ar fi obligarea celor ce deteriorează calitatea mediului să plătească despăgubiri celor afectaţi. Acest lucru este, de obicei, imposibil pentru că determinarea vinovaţilor şi păgubiţilor este dificilă.
În perioada 1933 – 1975 în ţările dezvoltate politicile economice au avut ca sursă principală de inspiraţie dirijismul. După 1990, asistăm la o revigorare puternică şi revenirea masivă la practicile economice de inspiraţie neoliberală în aproape toate ţările lumii. Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken (1891-1950) în lucrarea „Principii de bază ale politicii economice”, elaborată încă in perioada interbelică, dar publicată postum. El dezvoltă teoria TIPURILOR IDEALE (ABSTRACTE) DE ORGANIZARE A ECONOMIEI. Conform acestei teorii, întreaga dezvoltare economică a societăţii umane se reduce la două tipuri: economia liberală de piaţă şi economia centralizată.
Economia liberală de piaţă are următoarele trăsături: acţiunea liberei iniţiative;
stabilirea legăturilor între întreprinderi prin intermediul pieţei; stimularea producătorilor; creşterea bunăstării tuturor.
Principiile care stau la baza acestui model sunt: libera formare a preţurilor; concurenţa fără monopol; inviolabilitatea proprietăţii private; autonomia întreprinzătorilor; rolul limitat al intervenţiei statului în economie. Toate acestea au la bază legitimitatea proprietăţii private. Economia centralizată are următoarele trăsături:
conducerea birocratică;
subordonarea întreprinderilor unui centru unic;
incompatibilitatea cu iniţiativa producătorilor; lipsa stimulilor economici.
Într-o astfel de economie, toate proporţiile sunt stabilite subiectiv prin încălcarea acţiunii libere a legilor obiective. Include ca forme concrete: economia sclavagistă, feudală şi totalitaristă ( fascistă şi socialistă). Un asemenea tip de economie este iraţional şi ineficient.
Conform teoriei neoliberale, statul poate interveni în societate şi deci în economie numai în profitul intereselor private.
Deşi limitează rolul economic al statului neoliberalii nu se opun oricărei forme de planificare economică. Maurice Allais vorbeşte de două tipuri de planificare:
- a) Planismul concurenţial – în care fiecare agent economic este autonom, fiecare bun face
obiectul pieţei şi al mecanismelor cerere ofertă; - b) Planismul autoritar – în care preţurile şi cantităţile sunt stabilite prin plan central.
După părerea lui astăzi există două sectoare distincte ale economiei: - sectorul diferenţiat, cuprinzând industriile, unde tehnica optimă de producţie este realizată prin cooperarea întreprinderilor diferite;
- sectorul nediferenţiat, unde tehnica de producţie se realizează în întregime de către o singură întreprindere.
Statul trebuie să planifice în mod necesar, mai ales primul sector pentru corelarea pe principii economice a activităţilor. Acelaşi „stat” trebuie să-i împiedice pe proprietarii privaţi să abuzeze de puterea lor.
