Şomajul, ca dezechilibru macrosocial, are multiple cauze, care pornesc de la statutul economico-social, atât al celor care angajează forţa de muncă, cât şi al celor care oferă forţa de muncă, în condiţiile pieţei.
Sintetizând din multitudinea studiilor şi analizelor elaborate până în prezent, privitoare la cauzele şomajului, putem concluziona că acestea se împart în două mari categorii, după natura acestora: cauze subiective şi cauze obiective.
Cauzele subiective au ca element determinant voinţa individuală a celui care se află în ipostaza de şomer
Cauzele obiective includ: restructurarea activităţilor economice, insuficienţa creşterii economice, caracterul ciclic al evoluţiei economiei şi explozia demografică.
Din acest unghi de vedere se pot constata două forme (cauzale) clasice ale şomajului: şomajul voluntar, generat de cauzele subiective şi şomajul involuntar, ca rezultat al cauzelor obiective.
Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este ″datorat refuzului sau imposibilităţii pentru posesorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazat(ă) pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla încăpăţânare proprie naturii umane″.
Reprezentanţii şcolii clasice (A. Smith, D. Ricardo, J. S. Mill, J. B. Say) considerau că dacă există şomaj, acesta nu putea fi decât voluntar. Explicaţia acestui tip de şomaj trebuia căutată în funcţionarea pieţei muncii şi, în special, în dorinţa lucrătorilor de a primi o remuneraţie superioară valorii productivităţii marginale. Această atitudine a lucrătorilor era motivată, după opinia clasicilor, de legislaţiile proprii şi de obiceiurile sociale.
Conform teoriei clasice, în virtutea mecanismelor autoreglatoare ale economiei, tot ce se economiseşte se transformă automat în investiţii. Ca atare, o problemă a lipsei locurilor de muncă nu se putea pune. Ideea autoreglării şi a ocupării depline şi-a găsit formularea cea mai relevantă în ″legea debuşeelor″ elaborată de J. B. Say, conform căreia orice ofertă îşi creează propria cerere, adică orice producţie îşi creeză consumul (productiv sau neproductiv) corespunzător. În consecinţă, nu există nici un motiv care să reducă imboldul pentru investiţii şi, implicit, pentru crearea locurilor de muncă.
Teoria neoclasică consideră, la rândul său, că piaţa forţei de muncă este supusă aceloraşi reguli ale concurenţei ca orice altă piaţă. Cererea de forţă de muncă se confruntă liber cu oferta de forţă de muncă. Rezultatul constă în formarea unui nivel al salariului real care ar permite o totală ocupare a forţei de muncă şi, implicit, echilibrul pe piaţa muncii. Aşadar, conform acestei concepţii, orice individ poate găsi şi ocupa un loc de muncă, cu condiţia să accepte o reducere a salariului, până la nivelul de echilibrul.
Dacă piaţa muncii devine rigidă şi salariaţii pretind un salariu real mai mare decât cel care asigură o ocupare totală, cererea de muncă din partea întreprinderilor va scădea, în timp ce oferta de muncă a salariaţilor va creşte. Diferenţa dintre cele două niveluri (determinate de cererea în scădere şi oferta în creştere) reflectă amplitudinea şomajului voluntar.
Astfel, în termenii teoriilor clasice şi neoclasice (dar şi keynesiene), indivizii sunt ”condamnaţi” la şomaj întrucât: nu se supun legilor pieţei libere; nu sunt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă la un salariu real care, deşi ar permite ocuparea totală, nu este pe măsura aspiraţiilor lor; cererile de salarii mari sunt nerealiste faţă de posibilităţile angajatorilor sau sunt neconcordante cu nivelul productivităţii muncii; înţelegerile privind negocierea contractelor colective se produc, sub zodia ”încăpăţânării, proprie naturii umane”.
În literatura de specialitate contemporană, se consideră că în cadrul şomajului voluntar se includ persoanele care refuză actul muncii, fie datorită salariilor sau condiţiilor de muncă oferite, care sunt inacceptabile în raport cu pretenţiile posesorului forţei de muncă şi care consideră că indemnizaţia de şomaj îi este suficientă pentru un trai decent, fie datorită existenţei altor mijloace de trai pe care aceste persoane le au şi care fac ca motivaţia muncii să dispară.
Din punct de vedere structural, şomajul voluntar cuprinde următoarele categorii de persoane:
– persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent;
– persoanele care hotărăsc în mod deliberat să înceteze lucrul, total sau parţial, considerând că salariul real este prea mic şi că este mai avantajos să aibă timp liber pentru a dobândi o altă meserie sau un alt loc de muncă;
– şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele oferite la un moment dat;
– persoanele casnice care, deşi au hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc.
În practică, şomajul voluntar poate avea următoarele forme de manifestare: şomajul fricţional (tranzitoriu) şi şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj.
Şomajul fricţional (tranzitoriu) cuprinde pe acei lucrători care au abandonat vechile locuri de muncă pentru a căuta altele mai favorabile, pe acei concediaţi care sunt în căutarea unui nou loc de muncă şi pe acei indivizi care sunt în căutarea primului loc de muncă. Astfel, unii dintre şomeri sunt în căutarea unui loc de muncă mai bun, care să le ofere satisfacţii mai mari sau se deplasează spre o regiune geografică mai prosperă, cu alte perspective de afirmare pentru aceştia. Alţii sunt obligaţi să-şi schimbe locul de muncă deoarece au fost concediaţi (este cazul, în mod firesc, acelor concedieri făcute ca urmare a unor fapte săvârşite cu vinovăţie de către angajaţi, şi nu în urma, spre exemplu, a restrângerii activităţii unei firme; în acest din urmă caz suntem în prezenţa unei forme de şomaj involuntar).
Pe de altă parte, în fiecare an se prezintă pe piaţa muncii, pentru prima oară, un număr de persoane care au terminat studiile şi care au diverse aspiraţii în ceea ce priveşte viitorul loc de muncă. Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin pregătiţi să accepte că între idealul lor profesional şi ceea ce li se oferă ca loc de muncă la terminarea studiilor există anumite diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi impune, în ultimă instanţă, inevitabilele condiţii, ei vor continua să caute ceva mai bun.
Esenţa (cauza) acestei forme de şomaj constă în aceea că între cei care solicită şi cei care oferă forţă de muncă se produc ”fricţiuni” permanente. Aceasta, întrucât lucrătorii nu dispun de o informaţie completă referitoare la localizarea locurilor de muncă vacante, la care să aibă acces, astfel că informaţia pe piaţa muncii nu este perfectă. Deci, nu putem vorbi despre o concurenţă perfectă pe piaţa forţei de muncă (se infirmă astfel, în realitate, ideile şi teoriile neoclasice cu privire la cauzele şomajului voluntar). Nu există posibilitatea practică pentru potenţialii angajaţi şi angajatori (dintr-un anumit domeniu) de a fi puşi în contact direct, în totalitatea lor şi în acelaşi timp, spre a-şi face cunoscute cererile şi, respectiv, ofertele lor. Solicitanţii (căutătorii) de locuri de muncă conştientizează, la un moment dat, că aceeaşi muncă este plătită diferit în locuri diferite. În acest context, posesorul forţei de muncă este dispus să-şi aloce o parte din timpul său de muncă căutării unui alt loc de muncă mai adecvat. Decizia acestuia este voluntară, individuală şi raţională. În acest fel, refuzul ocupării de către posesorul forţei de muncă presupune nişte costuri pe care trebuie să le suporte (pierderea salariului pentru slujba neacceptată, cheltuieli cu telefoane, deplasări etc., în vederea găsirii altui loc de muncă). Potenţialul şomer (tranzitoriu) va evalua aceste costuri, dar şi câştigurile sperate ca urmare a obţinerii unei slujbe mai bine plătite. Ca rezultat al acestui calcul, individul va renunţa la a căuta un alt loc de muncă, atunci când costul căutării (costul de oportunitate) va egala veniturile sperate.
Durata şomajului fricţional depinde de posibilitatea armonizării intereselor celor două părţi (lucrătorul şi angajatul), de fluxul informaţiilor cu privire la locul de muncă dorit, precum şi de mărimea indemnizaţiei de şomaj.
Şomajul fricţional este specific îndeosebi acelor economii în care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă, fie pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă, fie pur şi simplu, pentru a cunoaşte şi alte zone ale ţării. Această formă de şomaj se mai numeşte şi ”tranzitoriu”, întrucât locuri de muncă există, dar necesită un timp penru ca solicitanţii să le ocupe.
Şomajul indus de însăşi indemnizaţia de şomaj. Explicabilă şi motivată social, indemnizaţia de şomaj poate avea şi efecte contradictorii. Astfel, se constată că şomajul, în forma sa voluntară, este cu atât mai amplu cu cât această indemnizaţie este mai mare; o mărime mai redusă a acesteia va incita pe posesorul forţei de muncă la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după cum, o sumă mai mare primită ca indemnizaţie va reduce intensitatea căutării unei slujbe.
Este în profitul tuturor şi al fiecărui individ în parte ca alocarea resurselor de muncă să fie cât mai eficientă. Faptul că fiecare îşi caută un loc de muncă la care se poate adapta mai bine şi, în acelaşi timp, este şi bine salarizat, nu are nimic antieconomic; cu condiţia însă ca durata necesară căutării şi schimbării locului de muncă să nu devină o povară financiară greu de suportat pentru stat. Pentru aceasta este necesar ca indemnizaţia de şomaj să fie stabilită la un nivel optim. Ea trebuie să fie ”astfel încât să incite la căutarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil, substituirea, raţională din punct de vedere individual, timpului de căutări cu timpul de odihnă”. Noţiunea de ”optim” are aici mai mult semnificaţia de ”inhibator”, adică indemnizaţia, prin cuantumul ei, trebuie să descurajeze tendinţa unor lucrători de abandona locul de muncă, indiferent de motive, spre a deveni beneficiari ai acesteia. De asemenea, ea trebuie să contracareze tendinţa unor beneficiari efectivi, de a prefera alternativa unui venit mai mic (obţinut prin indemnizaţie), compensat însă cu plăcerea timpului liber. Mai trebuie avut în vedere că indemnizaţia este supusă, de regulă, indexării ”în sus”, iar muncitorii preferă un astfel de venit mobil, unei politci de reducere a salariilor, necesare rentabilizarea activităţii economice.
În concluzie, judecând realităţile unei economii care, în mod dinamic, caută criteriile cele mai eficiente pentru alocarea resurselor de muncă şi facilitează ajustarea necesară între dezideratele lucrătorilor şi nevoile economiei, şomajul voluntar apare ca un fel de ”rău necesar”, acceptat şi considerat normal sau natural de către societate.
Dacă în cazul şomajului voluntar individul are, cel puţin, alternativa unei alegeri (de a prefera, de pildă, să trăiască pe baza ”cadoului” făcut prin indemnizaţia de şomaj, decât să accepte o slujbă pentru care primeşte o sumă puţin incitantă), nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul şomajului involuntar.
În contrast, şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condiţiile pieţei, nu pot să-şi realizeze acest obiectiv întrucât aceste locuri de muncă, pur şi simplu, nu există. Aşadar, una este situaţia când, din motive subiective, nu se lucrează pentru că nu se găseşte un loc de muncă interesant, acceptabil, pe măsura gustului, preferinţelor, a diplomei sau a exigenţei, privind salariul, şi cu totul altceva este cazul în care cel care caută un loc de muncă, pentru că lipsa acestuia îi pune în cauză însăşi existenţa, nu-l găseşte disponibil în localitatea sau în zona în care trăieşte, din motive obiective.
Şomajul involuntar nu este nici natural sau normal, nici un ”rău necesar”, ci un ”rău veritabil” al economiei.
În funcţie de cauzele obiective (amintite anterior), şomajul involuntar poate avea următoarele forme de manifestare reprezentative: şomajul structural, şomajul tehnologic, şomajul ciclic, şomajul sezonier şi şomajul demografic.
Şomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce se petrec în structura activităţilor economico-sociale. El este corelat cu interacţiunea dintre schimbarea consumului şi structurile de producţie existente. O asemenea interacţiune provoacă o diminuare puternică a gradului de ocupare în anumite ramuri sau sectoare şi o lipsă de forţă de muncă în alte domenii. Acest şomaj demonstrează existenţa unei evidente neconcordanţe între structura cererii şi ofertei de forţă de muncă, sub aspect demografic, educaţional-profesional şi ocupaţional. El reprezintă efectul restructurării unei economii şi în primul rând a ramurilor industriale – cele care ocupă o mare parte a forţei de muncă. Structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice, în evoluţie; unei cereri suple de forţă de muncă îi corespunde o ofertă rigidă.
De exemplu, dacă sistemul de învăţământ şi perfecţionare nu produce diplome cu acoperire – din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural – necesare economiei şi dacă acest sistem nu are o dinamică adecvată şi nu anticipeză schimbările intervenite în structurile economice şi tehnice, se creează premisele apariţiei şomajului structural.
Această formă de şomaj este considerată, în general, ca fiind cea mai gravă şi complexă, deoarece reintegrarea forţei de muncă disponibilizate este un proces lung şi dificil, care presupune, în principal, creşterea investiţiilor simultan cu recalificarea celor afectaţi. De regulă, dimensiunile şomajului structural sunt mari atunci când într-o perioadă anterioară a existat o structură economică anormală, neperformantă şi incapabilă să valorifice superior resursele de muncă.
Şomajul tehnologic apare ca o variantă a celui structural şi este determinat, în principal, de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderilor. El nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu, a progresului tehnic, ci îndeosebi a modului cum posesorii forţei de muncă receptează şi se adaptează la schimbările tehnologice.
Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilă, întrucât impune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu cerinţele progresului tehnic şi noile metode manageriale.
Şomajul ciclic este şomajul care apare în perioadele de criză sau recesiune economică – ce se constituie în faze ale unui ciclu economic – şi care au o anumită repetabilitate. Acesta se mai numeşte şi şomaj conjunctural, atunci când este determinat de crize economice neciclice (care nu au o anumită repetabilitate) şi care pot fi parţiale sau intermediare. Şomajul ciclic este explicat în principal prin insuficienţa cererii efective, el fiind rezultatul modului defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte.
În general, această formă de şomaj poate fi resorbită, total sau parţial, în perioadele de avânt economic.
Şomajul sezonier este acel şomaj determinat de întreruperea activităţilor dependente, într-o mare măsură, de factori naturali. Astfel de activităţi sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice, turism etc.
Şomajul demografic este cel rezultat ca urmare, în principal, a unei creşteri demografice ”şoc”, adică a unei creşteri anormale de populaţie, care se reflectă prin prezenţa din ce în ce mai masivă pe piaţa muncii a tinerilor – cu diferite niveluri de pregătire -, în condiţiile în care aceasta nu este încă pregătită să-i asimileze.
O formă specială de şomaj involuntar este şi şomajul tehnic, care presupune disponibilizarea parţială sau totală a lucrătorilor, datorită întreruperii activităţii unei întreprinderi, din lipsă de comenzi, pe o perioadă determinată. Cei afectaţi de această formă de şomaj nu sunt înregistraţi la oficiile de forţă de muncă şi primesc o indemnizaţie de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul acesteia se stabileşte în mod diferit faţă de celelalte indemnizaţii şi ajutoare clasice, reglementate prin lege la nivel naţional. Şomajul tehnic încetează odată cu reluarea activităţii firmei. Este caracteristic economiilor care se află în criză sau în tranziţie la economia de piaţă.
