Inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-se într-un punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria bulgărului de zăpadă. Inflaţia se poate măsura fie la modul absolut, fie la modul relativ
În literatura economică, există mai multe criterii de clasificare a inflaţiei:
- Locul şi modul de manifestare
- a) Există inflaţia abundenţei care este prezentă în toate ţările dezvoltate. Are la origine îndeosebi cauze monetare. Cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii.
- b) Inflaţia penuriei caracterizează ţările slab dezvoltate. Există o insuficienţă a ofertei şi surplusului de bani ce apare relativ la o cantitate mică de bunuri şi servicii.
2) Cauzele care determină inflaţia
- a) Inflaţia prin cerere, apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii.
- b) Inflaţia prin costuri, apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri.
- c) Inflaţia combinată, unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie se manifestă în final ca un singur fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, între nivelul costurilor de producţie şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la întreg, acestea (costul şi venitul) fiind două categorii economice reflectate de aceeaşi realitate – preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung să se întrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor.
3) Intensitatea inflatiei
- • inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.
- • inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste.
- • inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din economii sunt substrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%).
- • megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 – 1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă, circa 395%.
- • hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuîndu-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990, Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare acolo unde sunt conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată, dar şi în perioadele cu un ″stat slab″, unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici.
