Cererea pentru hârtii de valoare pe termen lung o exercită, în principal, gospodăriile (menajele) şi unele instituţii financiare (casele de pensii, societăţile de asigurări). Dimensiunile cererii pentru astfel de bunuri sunt rezultatul anticipărilor realizate de cumpărătorii potenţiali în ceea ce priveşte: randamentul, câştigul potenţial, riscul investiţiilor în hârtii de valoare, lichiditatea hârtiilor de valoare.
Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung (de pildă, a unei obligaţiuni) se determină ţinându-se seama de faptul că venitul generat de această hârtie de valoare (cuponul) rămâne fix până la scadenţă. În plus, răscumpărarea obligaţiunii (stingerea relaţiei de creditare) implică plata unei sume egale cu valoarea nominală (la scadenţă).
Deci, randamentul unei obligaţiuni poate fi aproximat prin raportul dintre cuponul şi preţul obligaţiunii (fie ca un coeficient, fie procentual). Investiţia în hârtii de valoare pe termen lung este motivată şi de câştigurile totale ce ar putea apărea ca urmare a creşterii preţurilor acestor hârtii. Expresia procentuală (în raport de preţ) a câştigului total al unei hârtii de valoare se calculează prin însumarea randamentului hârtiei de valoare în cauză şi a creşterii procentuale a preţului ei. Evident, acest câştig este unul potenţial, deoarece:
- el devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte;
- încasarea câştigului are loc numai în momentul vânzării hârtiei de valoare.
Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative. Acestea sunt de două feluri: unele se bazează pe anticipări ale reducerii preţului; altele pe anticipări ale creşterii preţului. Ambele tipuri de speculaţii sunt expresii ale principiului cumpără ieftin şi vinde scump”. Vânzătorul de hârtii de valoare (un participant bear) are drept lozincă: “vinde azi scump şi cumpără mâine ieftin”; cumpărătorul, dimpotrivă (un participant «bull») se conduce după principiul “cumpără astăzi ieftin şi vinde mâine scump”.
Hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc, investitorii (solicitanţii) raportându-se la acesta. De pildă, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, iar obligaţiunile guvernamentale mai puţin riscante decât celelalte obligaţiuni etc. Să reţinem aici ideea că hârtiile de valoare cu grad înalt de risc asigură (permit) venituri mai mari.
Lichiditatea hârtiilor de valoare, anticiparea ei se referă la şansa vânzării lor rapidă şi cu cheltuieli minime. În general, hârtiile de valoare listate la bursă au un grad ridicat de lichiditate. Unii solicitanţi de hârtii de valoare (cei mari şi puternici economic) nu ţin seama de criteriul lichiditate în decizia lor de a-şi plasa disponibilităţile băneşti.
În concluzie, cumpărătorii de hârtii de valoare pe termen lung se orientează spre acele hârtii de valoare care le asigură concomitent: randamente înalte, riscuri mici şi lichiditate rapidă.
Oferta hârtiilor de valoare pe termen lung (sau fără termen) este susţinută de întreprinderi şi administraţii publice (participanţi general deficitari în ceea ce priveşte economiile). Pentru agenţii economici întreprinzători, susţinerea investiţiilor fizice care generează venituri după mai mulţi ani de la începerea obiectivului se poate face numai prin atragerea de resurse financiare (interne sau externe) pe termen lung. Economia contemporană se poate desfăşura normal numai prin folosirea ambelor resurse de finanţare. În acest fel, se rezolvă contradicţia dintre economiile numeroase, mici şi dispersate, pe de o parte şi nevoia de resurse financiare mari, pe de alta, în măsură să asigure realizarea obiectivelor economice la nivelul exigenţelor tehnico-ştiinţifice actuale.
Sursele financiare externe se pot asigura, în afara creditelor bancare pe termen lung, prin emisiunea de hârtii de valoare pe termen lung (obligaţiuni şi acţiuni). Dacă ar fi să ne oprim la hârtiile de valoare pe termen lung, atunci agenţii economici investitori pot alege între emisiunea de obligaţiuni şi cea de acţiuni. În continuare, încercăm să conturăm unele comportamente ale agenţilor economici ofertanţi de asemenea active.
Din punctul de vedere al societăţilor comerciale, emisiunile de obligaţiuni sunt mai riscante, deoarece dobânda (fixă) la acestea trebuie plătită, indiferent de mărimea profitului. Deci, se poate trage concluzia că societăţile comerciale ar trebui să apeleze cât mai puţin la obligaţiuni. Dar, recurgerea mai ales la noi emisiuni de acţiuni sporeşte numărul proprietarilor-acţionari, fapt care poate duce la reducerea profitului net pe o acţiune, dacă profitul total rămâne constant.
În finanţarea externă relaţia între hârtii de valoare cu venit fix (obligaţiuni) şi cea prin hârtii de valoare cu venit variabil (acţiuni) este una dintre pârghiile financiare ale societăţilor comerciale. Această pârghie este o sabie cu două tăişuri, în sensul că sporirea ponderii obligaţiunilor măreşte riscul finanţării pentru societate, dar ea are impact favorabil asupra profitului net pe acţiuni. Societăţile comerciale sunt confruntate cu problema dificilă a identificării acelei mărimi a pârghiei financiare care echilibrează obiectivul maximizării profitului net pe o acţiune cu cel al minimizării riscului finanţării. Oricum, creşterea presiunii financiare este limitată, deoarece, dacă emisiunea de obligaţiuni ar fi excesivă, cumpărătorii potenţiali ar manifesta reţineri în achiziţionarea obligaţiunilor respective.
