La mijlocul sec. XVII, că o consecinţă a declinului politic în care se aflau, Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Drept urmare, piaţă monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către o multitudine de monede emise în întreagă Europa. În această epocă s-a împuns talerul-leu olandez, o monedă de argint foarte populară în întreg Imperiul otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Această monedă a circulat în Ţările Române până în a două jumătate a sec. XVIII, când a fost înlocuită de talerii Măriei Tereza şi de cei spanioli (colonatii). Popularitatea talerului-leu era însă atât de mare, încât s-a ajuns că, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat cu însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu, divizată în 40 parale. Deşi numele acesteia făcea referire la monedă olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţa otomană. Într-adevăr, începând cu anul 1687, sultanul SA¼leyman ÎI, în încercarea de a rezolvă criză monetară prin care trecea Imperiul otoman în epocă, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. gurus), divizat în 40 parale (turc. pâră) care a avut o mare răspândire şi în Ţările Române.
Prima emisiune comună pentru Ţara Românească şi Moldova s-a produs în cursul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, când, la Sadagura (lângă Cernăuţi) s-a bătut, între anii 1772-1774, o serie de monede având reprezentate pe avers stemele celor două Ţări Române figurate sub coroană Imperiului rus, iar pe revers cifrul împărătesei Ecaterina II.
