În România există o diversitate de impozite şi taxe, aflate într-o continuă modificare, mobilitate, generată de neajunsurile reformei economice. Pe lângă diversitate, putem vorbi şi de o eterogenitate a impozitelor şi taxelor, relativ la condiţiile de fond şi de formă ale acestora. În doctrina financiară au fost classificate potrivit criteriilor:
- după forma în care se obţin:
– impozite în natură, frecvente în orânduirile sclavagistă şi capitalistă, ce se stabilesc ca părţi cantitative, fixe sau în creştere din producţia agricolă a fiecărui contribuabil;
– impozite în bani, ce îmbracă forma bănească de percepere şi devin preponderente în orânduirea capitalistă, o dată cu extinderea relaţiilor marfă – bani;
- după obiectul impunerii, distingem:
– impozite şi taxe pe avere, de exemplu, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de transport, inclusiv impozitele şi taxele asupra circulaţiei acesteia, de exemplu, taxele de vânzare-cumpărare, de succesiune;
– impozite şi taxe pe venit, care se stabilesc şi se percep asupra veniturilor contribuabililor, de exemplu, impozitul pe salarii, pe profit;
- după modul de percepere:
- impozite directe; intră aici cele care se stabilesc şi se percep nemijlocit în cadrul unui raport juridic direct între contribuabil şi organul de stat abilitat cu stabilirea, încasarea, cât şi urmărirea perceperii lor. Impozitele directe sunt cele aferente bunurilor şi veniturilor persoanelor fizice
sau juridice şi care se declară în vederea perceperii lor şi se plătesc direct de către contribuabil organului fiscal abilitat cu perceperea. Întrucât după calcularea lor acestea se înscriu în registrul de evidenţă a contribuabililor, ele se mai numesc şi impozite cu debit. Exemplificăm, impozitul pe profit, impozitul pe clădiri, impozitul pe venit.
Impozitele directe, la rândul lor pot fi: reale sau obiective –cele stabilite asupra unor bunuri materiale (ex. construcţii, terenuri) şi care nu ţin cont de situaţia personală a contribuabilului; personale ori subiective, cele care au în vedere persoana contribuabilului (ex. impozitul pe veniturile salariale) O altă clasificare a acestora este în: impozite pe venit şi impozite pe avere, cu nuanţări de la un autor la altul, în fapt, aceeaşi de mai sus.
Impozitul pe venit. Veniturile realizate sunt supuse unui regim fiscal diferit, în funcţie de subiectul impunerii sau debitorul acesteia – persoana fizică sau persoana juridică, rezidente sau nerezidente, în accepţiunea legii fiscale: reglementarea juridică, categorii de venituri, modul de determinare a bazei impozabile, unitatea de evaluare, sisteme de impunere – diferite.
În cazul contribuabilului persoană fizică sunt cunoscute şi se pot aplica două sisteme de impunere a veniturilor diferite: impunerea separată sau cedulară, pe surse de venituri şi impunerea globală, indiferent de sursa de provenienţă a veniturilor, ce are semnificaţia supunerii veniturilor unui singur impozit (impozitul pe venit). Impozitul pe venit datorat de persoanele fizice se stabileşte, de regulă, anual, pe baza declaraţiei de impunere dată de contribuabil sau pe baza datelor de care dispune organul fiscal, în condiţiile legii. În situaţiile prevăzute expres de lege, acesta se calculează, reţine şi virează de către entitatea plătitoare a veniturilor pentru care sunt datorate impozitele şi taxele (stoparea la sursă); impozitul pe venitul realizat de către persoanele juridice (profit, dividende) se stabileşte de către debitor, pe baza datelor din evidenţa sa contabilă şi trebuie plătit la datele scadente prevăzute de lege, de regulă, lunar, trimestrial.
Impozitul pe avere. Este strâns legat de dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile. În doctrina financiară a fost clasificat în:
– impozitul propriu-zis pe avere (impozitul stabilit asupra averii, ce se determină în raport cu venitul produs de aceasta şi impozitul pe substanţa averii, perceput în funcţie de valoarea averii);
– impozitul pe circulaţia averii, ce are ca obiect al impunerii transferul dreptului de proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta, în oricare din formele acestora: corporale, incorporale, cu titlu oneros sau gratuit (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie, succesiuni etc.); impozitul ia forma taxelor de timbru sau a taxelor de înregistrare şi se plăteşte la înregistrarea actului autentic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate;
– impozitul pe creşterea averii, dat de sporul de valoare înregistrat de anumite bunuri (ex. din reevaluare, amenajările aduse acestuia).
- 2. impozite indirecte sunt cele care se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, prestării unor servicii sau executării unor lucrări. Ele se includ în preţul mărfurilor, în tarifele serviciilor sau lucrărilor impozabile, se calculează, se reţin şi se plătesc de către comercianţii, producătorii, executanţii bunurilor, lucrărilor şi serviciilor supuse impozitării; ele se percep (reţin), de regulă, de la toţi cei care consumă bunuri sau servicii de natura celor impuse, impozitele indirecte fiind cunoscute, pe acest temei, generic, şi ca taxe de consumaţie.
Întrucât suportatorii acestor impozite şi taxe, în fapt, consumatorii sau beneficiarii mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor supuse impozitării sunt diferiţi de plătitorii acestora către bugetul public, se naşte o relaţie indirectă între ei şi organul abilitat să perceapă impozitul sau taxa, motiv care justifică şi denumirea lor de impozite indirecte. Întrucât perceperea lor nu implică nominalizarea celor care le suportă în registrul de evidenţă fiscală, acestea se mai numesc şi impozite fără debit.
Desigur, acesta nu este un motiv pentru neplata acestora, deoarece cei urmăriţi pentru integralitatea acestor impozite sunt plătitorii formali, cei cărora le revine prin lege obligaţia de a le calcula, reţine şi vărsa la bugetul public.
Totodată, impozitele şi taxele indirecte pot fi grupate în:
– impozite şi taxe de consumaţie, ce constituie o categorie modernă, având un cuprins de o mare varietate; ele se percep asupra produselor de primă necesitate, sunt incluse în preţul de vânzare a bunurilor şi au denumiri diferite, de exemplu, accizele, taxele speciale asupra produselor petroliere (taxe de consumaţie speciale), taxa pe valoarea adăugată (taxe de consumaţie generale);
– monopoluri fiscale, rezultate din dreptul exclusiv al statului asupra producţiei şi vânzării anumitor produse, de exemplu, sarea, chibriturile, băuturile alcoolice, tutunul;
– taxele vamale asupra mărfurilor exportate, importate sau în regim de tranzit pe teritoriul statului;
– alte taxe şi impozite, de exemplu, taxele de timbru, pe circulaţia averii.
Doctrinarii folosesc şi alte criterii de clasificare a impozitelor şi taxelor, acestea fiind însă cele mai des uzitate, având menirea de cuprinde tot ceea ce este general, constant, în conţinutul acestora.
