Scopul acestei clasificări nu îl constituie împărţirea entităţilor teritoriale într-un mod permanent viabil, ci mai mult de a reliefa considerentele pentru care se atribuie unor entităţi un astfel de calificativ, procedînd la cîteva exemplificări.
În realitate, orice ţară poate deveni într-o bună zi un paradis fiscal sau poate să înceteze a mai fi considerată astfel.
Paradisurile fiscale se pot împărţi în principale şi secundare. În cadrul paradisurilor ficale principale se pot identifica şapte tipuri de ţări. Această împărţire are la bază principalele dispoziţii legale, căci în realitate multe ţări aparţin mai multor categorii:
1. Ţări în care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de capital – zero heavens sau pure heavens – Bahamas, Bermude Dominica, Madeira, Samoa;
2. Ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus – adică rate fixe stabilite de autorităţi sau combinate cu reduceri de comun acord ori scutiri – cum sunt Cipru, Liechtenstein, Malta, Elveţia;
3. Ţări în care impozitul este stabilit pe o bază teritorială: Marea Britanie (pentru societăţine nerezidente), Costa Rica, Hong Kong, Malaezia, Panama, Filipine, Venezuela. În aceste ţări, contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului.
4. Ţări care oferă tratamente speciale companiilor ofshore şi companiilor holding; Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Singapore, Thailand;
5. Ţări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export; Irlanda şi Madeira;
6. Ţări în care sunt oferite avantaje fiscale companiilor de afaceri internaţionale – IBC – companii orientate sau nu spre investiţii, dar care se califică drept companii financiare offshore privilegiate: Bahamas, Bermude, Barbados, Dominica;
7. Ţări care oferă avantaje fiscale specifice societăţilor bancare sau altor instituţii financiare cu activităţi offshore: Hong Kong, Maderia, Filipine, Singapore, Malaezia.
Marea majoritate a acestor state reprezintă foste colonii britanice rămase fără suportul financiar al Coroanei după spargerea imperiului colonial britanic. Fiind ţări mici din punct de vedere geografic, cu populaţie restrînsă şi în general fără prea multe resurse naturale (pentru dezvoltarea unei industrii), aceste state s-au orientat către exploatarea frumuseţilor naturale (turismul şi serviciile diverse joacă un rol important în economia acestor ţări) şi închirierea suveranităţii fiscale.
Companiile offshore asigură acestor ţări venituri substanţiale prin crearea de locuri de muncă pentru persoane superior calificate (ceea ce înseamnă salarii şi impozite pe salarii mai mari), exigenţa unor firme de avocatură, instituţii de stat înregistrate, bănci şi instituţii financiare înregistrate pe aceste teritorii etc.
Pe de altă parte, chiar şi în situaţia unor sume modeste, taxele obligatorii către stat (taxe de înmatriculare şi de reînmatriculare) şi impozitele contribuie la obţinerea unui venit considerabil pe cap de locuitor. Insulele Britanice Virgine au 17.000 de locuitori şi, în momentul de faţă, sunt înmatriculate în această ţară aproximativ 460.000 de companii offshore. Înmulţind acest număr cu impozitul anual plătit de o astfel de companie (300 USD), se observă că numai taxele plătite de companiile offshore aduc 8.000 USD pe cap de locuitor!
Expresia de paradis fiscal secundar ar putea să pară inexactă. Caracterizate în general printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, aceste mici state fie nu aplică nici o impunere fiscală, fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi. Uneori acordă exonerări pentru activităţile desfăşurate de anumite societăţi sau reduc mult cotele de impunere.
Există însă multe insuliţe şi ţări în curs de dezvoltare deficitare la nivelul mediului economico – social, dar care nu prevăd impozite şi taxe pentru entităţile offshore.
Ele nu sunt calificate paradisuri fiscale eficiente deoarece nu oferă celelalte facilităţi cerute de această industrie. De exemplu Tonga, în Oceanul Pacific, nu impozitează profiturile, ci impune numai o taxă anuală plătită de companii; acest stat este însă practic inaccesibil pentru afaceri. În aceeaşi situaţie se află insula Pitcarin şi Noua Caledonie, aceasta din urmă foarte populară printre francezi pentru stabilirea domiciliului şi rezidenţei fiscale.
