Comerţul internaţional este comerţul cu bunuri şi servicii care se desfăşoară între naţiuni. Diferenţa esenţială dintre comerţul exterior al unei ţări şi comerţul intern al acesteia constă din faptul că primul utilizează valute diferite şi este supus unor reglementări suplimentare cum ar fi tarifele, cotele şi controlul valutar.
Necesitatea comerţului internaţional rezultă din diferenţele de costuri dintre naţiuni, în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor, sau din faptul că nici o ţară nu poate produce şi nu poate dispune de toate bunurile şi serviciile care îi sunt necesare. Trei mari deosebiri există între comerţul exterior şi comerţul interior:
- a) posibilităţi de schimb mai mari, comerţul exterior având un orizont al schimburilor mult mai extins decât comerţul interior. Dacă nu ar exista comerţul exterior, populaţia ar consuma în mod obligatoriu numai produsele şi serviciile create în propria ţară, lumea ar fi mai săracă material şi spiritual;
- b) naţiunile sunt suverane în orientarea fluxurilor ce rezultă din comerţul lor exterior; ele hotărăsc asupra fluxurilor de persoane, mărfuri şi valori ce le traversează graniţele. Dacă nu sunt afectate interesele naţionale, fluxurile comerciale externe sunt libere, iar dacă aceste interese sunt puse în pericol, statele introduc sau modifică taxele vamale şi folosesc contingentările la mărfurile care le traversează graniţele;
- c) cursurile de schimb, ca raport între moneda proprie (naţională) şi valutele care circulă nestingherit pe piaţa mondială.
O economie naţională implicată în proporţii semnificative în comerţul internaţional este o economie deschisă. Gradul de deschidere al unei economii poate fi dedus din mărimea sectorului comerţului exterior în raport cu produsul intern brut.
Cauzele (sursele) comerţului internaţional cu bunuri şi servicii, care motivează naţiunile să participe la comerţul mondial sunt: varietatea condiţiilor naţionale de producţie, reducerea costurilor de producţie şi diferenţele între naţiuni privind nevoile şi gusturile oamenilor (diferenţierea preferinţelor).
Comerţul internaţional al unui stat îndeplineşte două funcţii esenţiale: funcţia de import şi funcţia de export.
Importul constă în cumpărarea dintr-o ţară a unui bun sau serviciu pentru a fi consumat în altă ţară. Dacă importul este reprezentat de produse (bunuri materiale), el este un import vizibil, iar dacă importul constă în servicii, importul este invizibil.
Exportul este acel schimb prin care un produs sau un serviciu creat într-o ţară este vândut şi consumat într-o altă ţară. Exportul vizibil desemnează un bun tangibil fizic (un produs), pe când exportul invizibil vizează prestarea unui serviciu care este consumat de către cineva dintr-o altă ţară.
Deciziile agenţilor economici naţionali de a importa, respectiv, exporta se iau pe baza analizei raportului dintre preţurile interne şi preţurile externe ale bunurilor, exprimate cu ajutorul cursului de schimb (numărul de unităţi de monedă naţională ce se dau în schimbul unei unităţi de monedă străină sau, invers, numărul de unităţi de monedă străină care se primesc în schimbul unei unităţi monetare naţionale).
În cazul importurilor se compară preţul intern exprimat în monedă naţională al bunului ce urmează a fi importat (P) şi preţul extern al acelui bun exprimat în monedă naţională (P¢) pe baza cursului de schimb. În conformitate cu legile pieţei, cererea de import a unui bun va creşte dacă raportul de preţ (P/P¢) va descreşte şi va scădea, dacă raportul de preţ va creşte, în sensul că este mult mai ieftin bunul importat decât dacă acelaşi bun s-ar fi procurat de pe piaţa naţională.
În privinţa exporturilor, preţul extern al bunului ce urmează a fi exportat (P) este dat de piaţa internaţională a acelui bun, iar preţul intern exprimat în valută (P¢) se evaluează la cursul de schimb al valutei străine utilizate. Exportul este eficient şi oferta la export va creşte, dacă raportul P/P¢ este crescător, ceea ce înseamnă că exportatorul va obţine mai mulţi bani dacă va exporta bunul respectiv, în raport cu preţul pe care îl primeşte pentru acelaşi bun pe piaţa naţională. De exemplu, un produs ce urmează a fi exportat se vinde pe piaţa internaţională la un preţ unitar de 400 dolari (P),iar pe piaţa internă, preţul naţional recalculat în dolari (P¢), este să zicem, de 200 dolari. Dacă raportul de preţ s-ar inversa, exportul i-ar aduce agentului economic o pierdere de 200 dolari.
Teoria comerţului internaţional a început prin doctrina mercantilistă (secolele XVI şi XVII), care a pus accent pe puterea statului ca factor esenţial în expansiunea pieţelor şi protejarea intereselor comercianţilor. Premisa existenţei unui stat puternic era, în acea perioadă, acumularea de metale preţioase de către acesta, considerate a fi forma ideală a bogăţiei. Ţările neproducătoare de metale preţioase au trebuit să ducă o politică de stimulare a exporturilor şi de restricţionare a importurilor încât, prin balanţe comerciale active, să obţină cantităţi importante de metale preţioase pe care să le tezaurizeze.
Devenite un obstacol pentru consumatori, politicile mercantiliste au fost înlocuite (în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) cu teoria avantajului absolut, elaborată de Adam Smith. Ideea de bază a lui A.Smith referitoare la comerţul internaţional este aceea că exportul devine avantajos numai în măsura în care cu ajutorul său se pot importa mărfuri care i-ar satisface pe consumatori, în condiţii mult mai avantajoase decât dacă ar fi produse în interiorul ţării. Avantajul suplimentar obţinut a fost denumit avantaj absolut ce rezultă din producerea şi comercializarea pe piaţa externă a anumitor produse.
David Ricardo a dezvoltat teoria clasică a comerţului internaţional subliniind importanţa avantajului comparativ care ar rezulta în cadrul exporturilor şi importurilor, chiar şi atunci când una dintre ţări este mai puţin productivă decât cealaltă la produsele pe care le exportă. Specializându-se în produsele la care obţin un avantaj comparativ şi făcând comerţ între ele, ambele ţări vor câştiga, deoarece fiecare ţară renunţă la producţiile la care nu obţine avantaje şi îşi măreşte producţia la produsele care obţin avantaje comparative, procurându-şi prin import marfa la care renunţă să o mai producă.
A.Smith şi D.Ricardo au dedus avantajul absolut şi avantajul comparativ numai din diferenţele naţionale privind productivitatea muncii. Ţările se deosebesc între ele nu numai prin productivitate, ci şi prin înzestrarea cu ceilalţi factori în afara muncii (L), cum ar fi pământul (T) şi capitalul (K).
Pentru a explica diferenţele dintre state în cadrul comerţului internaţional, determinate de dotarea lor cu factori de producţie, din a căror abundeţă şi combinare rezultă avantaje comparative, Eli Heckscher şi Berti Ohlin (economişti suedezi) au elaborat un model care le poartă numele. Ideile principale ce se desprind din acest model sunt următoarele:
- a) ţara care dispune de o resursă mai abundentă decât alta, se va specializa în produsele care utilizează intensiv acea resursă (de exemplu, o ţară este mai abundentă în muncă, alta în dotarea cu capital, iar alta în dotarea cu pământ, fiecare specializându-se în acele produse prin care se poate utiliza resursa abundentă de care dispune);
- b) comerţul internaţional modifică preţurile relative ale bunurilor, având un efect puternic asupra distribuirii veniturilor; ţările deţinătoare de factori abundenţi câştigă, iar cele care deţin resurse limitate pierd;
- c) comerţul internaţional ar trebui să ducă la egalizarea preţurilor factorilor de producţie (mai ales pentru factorii muncă şi capital), dar, în viaţa reală, acest lucru nu se poate întâmpla, ca urmare a diferenţelor între state în privinţa înzestrării cu resurse, precum şi a barierelor comerciale şi diferenţelor de ordin tehnologic.
Paul Samuelson şi Roland Jones au elaborat un model al comerţului internaţional care ia în consideraţie nu un singur factor (munca) precum modelul lui David Ricardo, ci trei factori: munca (L), pământul (T) şi capitalul (K). Produsele industriale (X) sunt fabricate folosind capitalul (K) şi munca (L), iar produsele agricole (Y) se obţin prin folosirea factorilor pământ (T) şi muncă (L). Munca apare ca fiind un factor mobil, care poate să fie utilizat în ambele sectoare, pe când pământul şi capitalul sunt factori specifici, care pot să fie utilizaţi numai în producţia unui produs.
În sectorul industrial, prin sporirea volumului de muncă la un capital dat se va micşora partea de capital ce revine pe un lucrător, iar creşterile de producţie vor fi mai mici decât cele anterioare, produsul marginal al muncii (randamentul marginal) este descrescător. Acelaşi lucru se întâmplă în sectorul agricol, unde se majorează factorul muncă dar factorul pământ rămâne constant. O ţară cu capital abundent şi cu puţin pământ tinde să-şi mărească rata de creştere a producţiei industriale faţă de producţia agricolă, în timp ce o ţară bogată în pământ îşi va spori cu o rată mai mare producţia agricolă în raport cu producţia industrială. Considerând că celelalte condiţii rămân neschimbate, o creştere de capital va avea ca efect creşterea productivităţii marginale în sectorul industrial, în timp ce o creştere a ofertei de pământ va determina majorarea producţiei de alimente în defavoarea producţiei industriale.
Dacă cele două ţări fac comerţ una cu alta, ele apar ca o economie mondială integrată, a cărei producţie de manufacturate şi de alimente este egală cu suma producţiilor celor două ţări. Presupunând că cele două ţări nu fac comerţ una cu alta, atunci producţia fiecărui produs, trebuie să fie egală cu consumul. Atunci când fac comerţ internaţional, este posibil, ca mixul de producţie de alimente şi de manufacturate să fie diferit faţă de mixul de consum al aceloraşi produse, dar valoarea consumului integral din ambele ţări trebuie să fie egală cu valoarea producţiei integrate a acestora. Comerţul internaţional avantajează factorul specific în sectorul de export din fiecare ţară şi dezavantajează factorul care este specific sectorului concurat de import (dacă factorul specific în producţia unei ţări este pământul, iar pentru cealaltă ţară este capitalul, fiecare din cele două ţări vor fi avantajate numai dacă prima exportă produse alimentare, iar cea de a doua produse manufacturate; ţara care dispune de un factor de producţie specific dar exportă produse create de factori de producţie ce nu-i sunt specifici va pierde).
Teoria avantajului competitiv (modelul Michael Porter) are ca punct de plecare productivitatea naţională şi abilitatea de a exporta şi importa bunuri. Exportul de bunuri cu înaltă productivitate, care să permită ţării exportatoare să importe bunuri care în propria ţară se obţin cu o mai mică productivitate, face eficient comerţul exterior al acelei ţări, deoarece rezultă o productivitate naţională mai mare. Elemente care pot explica obţinerea avantajului competitiv al unui agent economic dintr-o ţară sunt: dotarea cu factori de producţie, condiţiile cererii, nivelul de dezvoltare al industriilor naţionale, strategiile firmelor şi climatul concurenţial, politica guvernului în domeniul competitivităţii ş.a. Crearea şi dezvoltarea avantajelor competitive este un proces îndelungat, care cuprinde mai multe etape ale procesului dezvoltării economice: stadiul determinat de dotarea cu factori de producţie, stadiul determinat de volumul şi calitatea investiţiilor, stadiul competitiv determinat de inovare şi stadiul economiei în care motivaţia principală este bunăstarea. Avantajul competitiv al unei firme pe piaţa internaţională depiunde de un lanţ de activităţi principale (logistică, producţie, promovare, distribuţie, service) şi de activităţi de sprijin (aprovizionare, infrastructura firmei, resurse umane, dezvoltarea tehnologică ş.a.), denumite sintetic „lanţ de valoare”.
Determinanţii avantajului competitiv, în concepţia lui Michael Porter, sunt: dotarea cu factori interni, specificul pieţei interne, legăturile dintre ramuri şi mediul concurenţial intern. Determinanţii intră în corelaţie cu doi factori: şansa şi politica guvernamentală, care pot influenţa avantajele competitive dintr-un sector sau altul, prin politici care vizează unul sau mai mulţi determinanţi.
