Prin anii ’80-’90, standardele de raportare financiară care guvernau fuziunile, operaţiunile cu instrumente finaciare, acţiunile şi datoriile ascunse din bilanţ în rândul companiilor listate la bursă (cu precădere în ţările anglo-americane) nu reuşeau să-şi atingă obiectivul central, acela de a reflecta realitatea finaciară. Auditorii evaluau ca fiind ‘corecte’ ‘numere’ care mai apoi picau testele de judecată profesională şi credibilitate, pe lângă procesul de lobby al auditorilor pentru ca, de exemplu în America, SEC să le ofere mai multe libertăţi. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci, dar unele încă doar pe hârtie.
Cel mai relevant exemplu în acest sens este cazul gigantului energetic Enron (prezentat mai pe larg în a doua parte a capitolului), compania americană care a înregistrat cel mai răsunător faliment din istorie, şocant prin amploare (termenul face referire atât la sumele de bani implicate, cât şi la numărul celor care au fost direct afectaţi, dar şi al ‚insiderilor’ şi partenerilor Enron care au facilitat ascunderea escrocheriei mai mulţi ani consecutiv). Odată cu Enron, s-au prăbuşit şi alte afaceri, cea mai importantă fiind falimentul Arthur Andersen, cel mai mare furnizor de servicii de audit din S.U.A. şi totodată cea mai veche companie oferind servicii contabile şi una dintre „The Big Five” la acel moment.
Ca urmare a scandalului mediatic de proporţii care a urmat prăbuşirii Enron, dar şi a falimentelor unor alte nume mari din industria nord-americană – Tyco International, Adelphia, Peregrine Systems, sau WorldCom, au fost aduse modificări legislaţiei contabile, piesa de rezistenţă a noii legislaţii din Statele Unite ale Americii fiind actul Sarbanes-Oxley (SOX sau Sarbox) adoptat în iulie 2002. Această lege aduce o serie de modificări actelor anterioare, şi este structurată pe 11 titluri, printre care[1]:
- Independenţa auditorilor (conţine o listă de standarde care limitează conflictele de interese în relaţiile cu auditorul extern);
- Conflictele de interese cu analiştii (cuprinde măsuri pentru a restaura încrederea dintre investitori şi analiştii pieţelor de valori mobiliare);
- Declaraţii financiare extinse;
- Veniturile taxabile;
- Răspunderea pentru fraudă (identifică tipurile de fraudă la nivelul ‚corporate’, şi posibilele pedepse în caz de infracţiune);
- Sporirea pedepselor pentru crimele comise de „gulerele albe” („white collars”), etc.
În definitiv, întreg Babilonul provocat de falimentele de la începutul mileniului aduce în prim-plan riscurile pe care societatea şi le asumă prin dereglemetare (deregulation), dar şi pe cele aduse de inovaţia împinsă la extreme.
Afacerea Parmalat [2]
Cel mai recent faliment răsunător din Europa l-a constituit prăbuşirea companiei italiene Parmalat, multinaţională activă pe piaţa de produse lactate, băuturi răcoritoare şi alte produse alimentare.. La sfârşitul lui februarie 2003, o emisiune de obligaţiuni Parmalat, în valoare de 300 mil. € a eşuat pe piaţa bursieră, din cauza lipsei de transparenţă a grupului emitent. Nu a fost decât un semnal, apărând pentru prima oară suspiciuni legate de stabilitatea firmei. Lovitura de graţie a venit pe 19 decembrie, când Bank of America a negat că deţine în conturi suma de cca. 4 mld. €, care ar fi fost depusă de Bonlat, o societate din Insulele Cayman controlată de Parmalat. Suma figura în ultimul bilanţ al grupului Parmalat şi era certificată printr-un document datat 6 martie 2003. Documentul a fost catalogat ca “un fals grosolan”, fiind, de fapt, o fotocopie pe care era adăugat antetul BoA (Bank of America).
Alte falsuri au început să iasă la iveală, cu toate că, înainte de percheziţiile poliţiei italiene, contabilii grupului primiseră ordin să elimine toate datele din computere. Pentru siguranţă, câteva computere au fost distruse cu ciocanul. Pe 26 decembrie, Parmalat a fost declarată oficial în faliment. Rezultatul: peste 100.000 de investitori au fost escrocaţi, în timp ce împrumuturi de peste 16 mld. $ au rămas neacoperite.
Prăbuşirea Enron [3]
Faliment a dat şi compania energetică Enron, aşa cum am menţionat mai devreme, declarat la sfârşitul anului 2001 şi considerat cel mai mare din istoria Statelor Unite. Enron, o companie energetică cu sediul central în Houston, Texas, avea aproape 22.000 de angajaţi în peste 40 de tari, şi era una dintre cele mai mari companii din lume cu active în domeniul electricităţii, al gazelor naturale, hârtiei şi comunicaţiilor, declarând venituri de 111 miliarde de dolari americani în anul 2000. Compania a fost numită de revista „Fortune” ca fiind „Cea mai inovativă companie americană” pentru 6 ani consecutivi, din 1996 până în 2001.
Enron s-a dezvoltat foarte bine prin pionieratul de care a dat dovadă, datorită campaniilor puternice de marketing şi de promovare, prin instrumente financiare, (incluzând aici şi o diversitate de titluri exotice). Compania era evaluată pozitiv, ca fiind puternică şi lăudată pentru modul de tratare a angajaţilor, beneficiile pentru muncitori şi pentru managementul eficient. Aceasta şi-a a creat entităţi off-shore, care puteau fi utilizate pentru evitarea impozitării, crescând profitabilitatea afacerii. Astfel, deţinătorii şi managerii aveau libertatea circulaţiei valutei şi anonimatul, ascunzând pierderile. Aceste entităţi făceau ca Enron să pară mult mai profitabilă, preţul acţiunilor atingând niveluri foare ridicate, fiind tranzacţionate din ce în ce mai mult pe pieţele bursiere. Andrew Fastow, Directorul Financiar al Enron a condus operaţiunile legate de crearea companiilor şi de manipularea înţelegerilor în favoarea sa şi a apropiaţilor săi, asigurându-şi milioane de dolari
Scandalul a luat amploare şi din cauza amiciţiei fostului patron al Enron, Kenneth Lay, cu George W. Bush. Lay a fost unul dintre principalii sponsori ai campaniei prezidenţiale a lui Bush din 2000. Totul a început pe 16 octombrie 2001, când Enron a anunţat că este în stare de faliment. Comisia de supraveghere a operaţiunilor de la bursa americană a deschis o anchetă oficială, care a scos la iveală două cauze ale dezastrului economic. Prima a fost folosirea unor practici contabile foarte complicate, prin care Enron ascunsese datorii de miliarde de dolari. A doua era legată de firma de consultanţă Arthur Andersen, acuzată atât de neglijenţă în informarea investitorilor, cât şi de distrugerea unui număr impresionant de documente. Efectele falimentului n-au fost evaluate pe deplin nici până în ziua de astăzi.
„Cazul” Grecia
Grecia (membră U.E. din 1981) a confirmat faptul că a folosit contabilitatea creativă pentru a intra în Uniunea Europeană. Conform legislaţiei comunitare (Tratatul de la Maastricht, 1999), membrilor U.E. li se cere să păstreze deficitul bugetar la maxim 3% din PIB, iar datoriile la maximum 60% din Produsul Intern Brut. În anul 2000, Grecia a emis rapoarte conform cărora deficitul bugetar era de doar 2% din PIB, dar care a fost ulterior reevaluat la 4,1%. În plus, datoriile nu au respectat regula niciodată. Alte reevaluări au scos la iveală procente cu mult mai mari.
Câştigurile Greciei de pe urma fraudei sunt foarte mari: acces nelimitat şi fără taxe pe piaţa U.E., folosirea unei monede stabile – Euro, şi nu în ultimul rând, filiale în toată Europa pentru firmele greceşti. Pe lângă accesul pe piaţa intracomunitară, Grecia a dat de înţeles firmelor că şi ele pot să se folosească de asemenea trucuri.
Cu toate acestea, statistic vorbind, în ţările mai puţin dezvoltate (ca, de exemplu, cele din Africa), fraudele contabile sunt mult mai numeroase şi mai dificil de identificat comparativ cu ţările europene sau America, atât la nivel public, cât şi privat (factorii favorizanţi sunt legislatia contabilă şi lipsa controalelor).
Procesele continuă
La nici câteva luni după falimentul Enron, un alt scandal de proporţii a zguduit lumea afacerilor americane şi mondiale. Concernul WorldCom, a doua companie de telecomunicaţii din S.U.A., care asigura jumătate din traficul mondial pe Internet, a anunţat că acumulase datorii de 41 de mld. $, solicitând protecţia legii privind falimentul.
Plasarea companiei sub protecţia acestei prevederi presupunea că grupul va putea continua să opereze în perioada de restructurare. A urmat o anchetă a Securities Exchange Commision (SEC), arbitrul pieţei americane de capital, care a scos la iveală că WorldCom şi-a „deghizat” cheltuielile de operare în investiţii de capital pe termen lung, mişcare ce i-a permis să raporteze costuri mai mici şi profituri mult mai mari faţă de cele reale. Consiliul de administraţie al concernului a recunoscut că, în mod eronat, 3,8 miliarde $ fuseseră trecuţi în acte la capitolul „cheltuieli”. Piaţa mondială de IT şi de telecomunicaţii a fost serios zdruncinată de scandal. Procesele legate de WorldCom continuă şi astăzi, suma totală a pagubelor depăşind 10 mld. $!
Numărul scandalurilor financiare la nivel mondial este, fireşte, cu mult mai mare. Cele descrise mai sus impresionează însă prin sumele pierdute şi prin efectele dezastruoase asupra a milioane de investitori. În mod cert, ele nu se vor opri aici. Economia de piaţă, dincolo de beneficiile şi posibilităţile de dezvoltare, oferă şi căi ascunse prin care mari concerne, conduse de o mână de directori sau de un singur geniu financiar, pot da peste cap un întreg sistem.
Toate aceste scandaluri au câţiva numitori comuni:
- Lipsa transparenţei în raportarea financiară, ce duce la prezentarea unor rezultate care nu reflectă realitatea economică;
- Investitorii nu îşi fac întotdeauna “temele” aşa cum ar trebui (este mai ales cazul ţărilor unde bursa este foarte dezvoltată);
- Standarde contabile şi de audit sunt foarte permisive;
- Relaţiile “commode” cu managementul şi acţionarii;
- Neglijenţa în serviciu.
[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Sarbanes-Oxley
[2] http://fymaaa.blogspot.com/2009/07/enron-cei-mai-tari-din-parcare-19072009.html
[3] idem
