Prin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei economii naţionale. Competitivitatea se manifestă sub două forme:
- Competitivitatea prin preţuri
- Competitivitatea prin volum
Competitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială. Ea poate fi analizată din două puncte de vedere:
- competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor
- competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri.
Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai ţării respective. Rezistenţa la importuri poate fi, de asemenea, calculată global sau pe produs.
Competitivitatea prin preţuri depinde de:
- costul producţiei, care reprezintă un punct de referinţă pentru stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului, astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul productiv sau de a creşte capacitatea de producţie);
- rata de schimb valutar; aceasta avantajează ţările a căror monedă naţională se depreciază în raport cu celelalte.
Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul respectiv.
Competitivitatea prin volum se obţine, de regulă utilizând politici de promovare a exporturilor cum ar fi:
- politica de strictă specializare; stricta specializare presupune concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru care cererea este în creştere;
- politica mărcii de calitate; specifică ţărilor care au reuşit să-şi impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional superioară mediei mondiale;
- politica instituţiilor de sprijine a exporturilor; se bazează pe principiul „ascultă şi observă”. Instituţiile studiază mişcările şi tendinţele pe piaţa bunului, reglând astfel cantitatea şi caracteristicile acestuia.
Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor.
Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. Deci, cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea internaţională, cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului exterior. În acest sens acţionează mai mulţi factori:
Structura comerţului exterior, cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe o înaltă tehnicitate, cu atât este mai eficient comerţul exterior.
Specializarea întreprinderilor; în acest fel creşte productivitatea muncii, scad cheltuielile de producţie, iar preţurile devin mai competitive şi, deci, creşte eficienţa comerţului exterior.
Reducerea cheltuielilor de producţie, îndeosebi prin consumuri specifice mici, introducerea unor tehnologii de vârf, folosirea de forţă de muncă calificată.
Îmbunătăţirea calităţii produselor, care constituie un factor esenţial în creşterea eficienţei comerţului exterior.
Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie.
Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut produsul, calităţile sale.
O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului exterior o constituie rentabilitatea acestuia, care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de import-export. Pentru aceasta trebuie ca, la export, preţul extern în valută să fie mai mare decât costurile interne, iar la import, preţul de desfacere pe piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele.
Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:
- cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la export şi la import;
- aportul net valutar;
- raportul de schimb.
Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută prin export. Cursul de revenire la export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Formula de calcul este:
Cre = (PI+Cc)/Pv
În care:
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei);
Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.
Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb, operaţiunea este eficientă.
Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel:
Cri = (Pi-Ti)/Piv
În care:
Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei);
Piv = preţul de import în valută, al mărfii respective, la frontieră.
Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb, operaţiunea este eficientă. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru export şi import, ci în strânsa lor legătură.
Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta).
Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import, în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior.
Acest raport se calculează, de regulă, sub forma de raportul de schimb net (Rsn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii):
Rsn = (Ie/Ii) 100
O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o ameliorare a raportului de schimb net. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb net.
Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele volumului de import.
Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. Se impune ca, la fiecare operaţiune de export, să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi, iar analiza să se facă corelat. Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior, ţările recurg la anumite politici comerciale externe. Există două feluri de politici comerciale externe:
- liberul schimb
- protecţionismul.
Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor; ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state.
Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între state, fiecare producând ceea ce poate face mai bine; ca urmare, ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate, obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv.
Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale, primelor de export, contingentărilor, licenţelor, restricţiilor vamale, etc. În România, prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887, după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist. Protecţionismul are, pe lângă aspecte pozitive, şi unele inconveniente:
- suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină;
- pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii, care constituie un factor de progres;
- menţine un nivel ridicat al preţurilor, ceea ce este în detrimentul consumatorilor;
- provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse).
Protecţionismul este opusul liberului schimb.
|
Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor protecţioniste ale multor state, în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări, printre care şi România. Obiectivul principal al G.A.T.T. a fost eliminarea discriminărilor din comerţul internaţional. Începând cu 1 ianuarie 1998, G.A.T.T. a fost înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O.C.M). |
