Publicat în

Complexul economic naţional

Procesul de dezvoltare economică a unei naţiuni a condus la apariţia unui ansamblu de ramuri şi activităţi care formează complexul economic naţional ce oferă ţării pe care o reprezintă a anumită independenţă în funcţie de propriile interese.

Este bine ştiut că economia naţională a apărut ca urmare a unui proces istoric îndelungat şi este privită ca o multitudine de activităţi productive şi neproductive ce se desfăşoară în cadrul graniţelor ţării respective. Cele trei elemente definitorii ale economiei naţionale sunt: teritoriul naţional, populaţia şi resursele.[1]

Complexul economic naţional este definit ca fiind: “ un agregat economic complex, entitate de sine stătătoare, care reuşeşte în cadrul şi limitele teritoriale ale unui stat, pe baza diviziunii sociale a muncii, o reţea de activităţi şi interdependenţe la nivel micro, mezo şi macroeconomic, coordonate printr-un mecanism propriu de funcţionare, în vederea satisfacerii trebuinţelor unui popor”.[2]

Cele mai concludente deosebiri care apar la momentul actual între economiile naţionale nu sunt nici dimensiunile teritoriale, nici cele demografice sau climaterice, ci nivelul de dezvoltare economică, relaţiile sociale precum şi structura de ramură şi teritorială.

Mulţi specialişti[3] în domeniu au  afirmat că reproducţia socială şi-a găsit cadrul cel mai adecvat de desfăşurare în economiile naţionale contemporane. Acest aspect rezidă în mai multe deziderate şi anume: diviziunea muncii pe plan naţional; realizarea pe baze comerciale  a schimburilor de activităţi dintre unităţi; mai multe funcţiuni  ale economiei sunt organizate la nivel naţional; fluxurile între diversele componente sunt orientate de către economia naţională, etc.

 Realitate de necontestat este faptul că economia naţională este un sistem real complex, alcătuit din mai multe componente care se pot grupa în mai multe tipuri de sisteme, mai precis:

  • sisteme de sinteză (sistemul productivităţii muncii, sistemul de conducere, sistemul financiar şi de preţuri , etc);
  • sisteme efectorii (sistemul forţei de muncă, sistemul cercetării- dezvoltării, sistemul relaţiilor economice internaţionale, etc.);
  • sisteme final-cumulative (sistemul indicatorilor macroeconomici, sistemul avuţiei naţionale, sistemul bunăstării naţiunii).

Între toate aceste sisteme se realizează o adevărată reţea de legături care poartă denumirea de fluxuri ce se referă la: fluxurile de forţă de muncă, fluxurile energetice, fluxurile informaţionale şi fluxuri financiare.

Această multitudine de sisteme şi fluxuri care creează osatura sistemului real al economiei naţionale poate fi reprezenta schematic astfel:

 

SISTEMUL ECONOMIEI NAŢIONALE

 
   

 

Figura nr.1.1.

Harta fluxurilor sistemului general al economiei naţionale[4]

Economia naţională poate fi clasificată  atât în plan orizontal, pe sfere, sectoare, ramuri şi subramuri, cât şi vertical distingându-se astfel trei nivele: microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic.

Preocupările pentru definirea conceptului de sector primar, secundar şi terţiar sunt extrem de numeroase şi datează încă din anii ’20 ai secolului XX, când Allan Fischer în lucrarea sa “The Clash of Progress and Security” apărută în anul 1935, folosind ca şi criteriul de clasificare gradul de urgenţă al necesităţilor pe care le satisfac aceste sectoare (foarte urgente, mai puţin urgente şi fără urgenţă deosebită) a delimitat cele trei sectoare ale economiei şi anume:

  • Sectorul primar care după părerea sa grupează activităţile agricole şi extractive;
  • Sectorul secundar alcătuit din industriile prelucrătoare;
  • Sectorul terţiar privit ca totalitatea activităţilor consacrate producţiei nemateriale.

Sociologul Jean Fourastie[5], menţine gruparea prezentată anterior însă reuşeşte să delimiteze cele trei sectoare în funcţie de un criteriu ştiinţific şi anume în funcţie de comportamentul lor economic. Astfel în sectorul primar include doar agricultura iar în cel secundar toate celelalte procese productive ce se diferenţiază de agricultură. Sectorul terţiar în concepţia lui Fourastie cuprinde procesele progresive, economice şi sociale, prin care anumite activităţi productive sau neproductive îmbracă un caracter de servire a altor activităţi primare şi secundare. În ceea ce priveşte productivitatea muncii, specialistul mai sus menţionat, aprecia că aceasta are nivelul cel mai ridicat în sectorul secundar, un nivel peste medie în sectorul primar şi sub medie în sectorul terţiar. Se mai apreciază faptul că progresul tehnic intervine foarte greoi în sectorul terţiar, fapt care în prezent nu se mai confirmă.

În ce priveşte ţara noastră s-au elaborat propuneri privind gruparea  ramurilor economiei naţionale în patru sectoare[6]:

  • Sectorul primar care cuprinde agricultura, silvicultura şi industria extractivă;
  • Sectorul secundar care include industria prelucrătoare şi construcţiile;
  • Sectorul terţiar în care sunt cuprinse: transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, gospodăria comunală şi serviciile de locuinţe, învăţământul, cultura şi arta, ocrotirea sănătăţii, cultura fizică şi sportul, turismul şi odihna, finanţele, creditul, asigurările, administraţia şi organizaţiile obşteşti;
  • Sectorul cuaternar, care cuprind activităţi legate de ştiinţă şi proiectare.

Economia naţională a cunoscut de-a lungul timpului diverse evoluţii care şi-au pus amprenta asupra situaţiei prezente pe care încercăm să o prezentăm în continuare.

Până la cel de-al doilea război mondial, economia naţională a fost considerată o economie preponderent agrară, moment după care sectorul industrial cu accent pe industria prelucrătoare şi grea a cunoscut o dezvoltare asociată cu neglijarea agriculturii şi producţiei de bunuri de consum. Iniţial acest lucru a dus la o sporire considerabilă a ratei de creştere a producţiei industriale, însă datoriile externe ridicate acumulate au constrâns evoluţia economiei din ce în ce mai mult. Aceasta a condus, printre altele la insolvabilitate, limitarea hranei şi la o creştere a contradicţiilor între consum şi furnizarea de energie şi materii prime. Orientarea spre export şi reducerea importurilor în vederea plaţii datoriilor externe, a cauzat o scădere şi mai mare  a standardului de viaţă al populaţiei.

În epoca modernă, economiile diferitelor ţări au aşezat la baza dezvoltării lor două tipuri majore de proprietate, diametral opuse: proprietatea privată şi proprietatea socială socialistă. Acestea au dat naştere la două modele de dezvoltare: cel al economiei concurenţiale de piaţă, bazat pe dominaţia proprietăţii private, libertatea de acţiune şi iniţiativă a agenţilor economici şi, cel al economiei planificate centralizat, bazat pe dominaţia proprietăţii publice, pe alegerea de către stat a căilor de alocare a resurselor, a strategiilor de dezvoltare. Primul model şi-a demonstrat viabilitatea, cele mai dezvoltate ţări folosindu-l în continuare. Cel de al doilea model – existent şi în România până la revoluţia din decembrie 1989 – s-a prăbuşit sub povara ineficienţei economice directe.

În domeniul sănătăţii, obiectivul prioritar în cadrul reformei este îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţie fapt ce poate fi realizat prin:

  • echitatea accesului la servicii şi distribuirea echitabilă a poverii economice a finanţării îngrijirilor de sănătate, inclusiv libertatea de alegere a prestatorilor de servicii medicale,
  • eficienţa furnizării serviciilor,
  • corelarea capacităţii de finanţare cu nivelul de dezvoltare a economiei,
  • creşterea capacităţii Ministerului Sănătăţii în domeniul dezvoltării politicilor de sănătate, al reglementărilor şi controlul acestui sector, reducându-se intervenţia sa în administrarea directă a unor activităţi şi instituţii prestatoare de servicii medicale.

Serviciile de asistenţă socială prezintă interes în cadrul reformei prin:

  • trecerea de la programe cu eligibilitate universală la programe orientate către categorii specifice ale populaţiei. În ceea ce priveşte sistemul de pensii se are în vedere restabilirea echităţii inter-generaţii, restabilirea echilibrului financiar al sistemului public de pensii, complementarea  sistemului actual reformat cu tipuri de fonduri de pensii capitalizate.
  • ocuparea şi protecţia şomerilor prin deplasarea accentului de la măsuri pasive către cele active, armonizarea legislaţiei muncii cu normele Uniunii Europene,
  • combaterea sărăciei prin principalul instrument utilizat în acest sens, ajutorul social,
  • continuarea reformei sistemului de protecţie a copiilor instituţionalizaţi, punându-se accent pe asistenţa de tip familial, prin întărirea activităţilor de reintegrare familială, de plasament în centre de asistenţă specifice, a adopţiilor sau plasamentului familial.

 

[1] I.C.Dima, I . Cosmescu – Previziune macroeconomică, Ed. Scridul Românesc, Craiova, 2000

[2] Dicţionar de Relaţii Economice internaţionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993

[3] I.C.Dima, I Cosmescu – op. citată, p.5.

[4] adaptare după I.C.Dima, I. Cosmescu- Operă citată, p.5

[5] Jean Fourastie – Le grand espoir du XX- eme siecle, Gallimard, Paris, 1963

[6] După revista de statistică nr. 9, 1989

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *