Procesul de producere este un proces de combinare şi utilizare eficientă a factorilor de producţie în scopul creării de bunuri şi servicii. Acest proces se desfăşoară în cadrul întreprinderii.
Resursele economice şi factorii de producţie
Atît din punct de vedere istoric, cît şi logic, punctul de plecare a studierii factorilor de producţie îl constituie resursele economice.
Vom reaminti aici că resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor folosite de om în procesul activităţii economice. Privite sub formă de stocuri, resursele economice, în totalitatea lor, constituie avuţia naţională a unei ţări.
Deşi unii autori pun un semn de egalitate între resursele economice şi factorii de producţie, în realitate însă factorii de producţie constituie doar acea parte a resurselor economice care este atrasă şi consumată în procesul de producţie. Factorii de producţie (input sau intrări) reprezin-
:ă astfel toate elementele necesare pentru fabricarea unui bun sau serviciu oarecare (output sau ieşiri), care sînt utilizate în procesul de producţie, întreprinzătorul combină aceşti factori în anumite proporţii şi doar prin consumul acestora se creează noi bunuri şi servicii.
Pe parcursul secolelor, a avut loc multiplicarea şi diversificarea facerilor de producţie, însă, în pofida acestui fapt, ei rămîn grupaţi în 4 jategorii de factori, care sînt: 1) munca; 2) natura; 3) capitalul; 4) informaţia. Aceste patru categorii de factori, în diferite proporţii şi combina-:ii, se găsesc în orice activitate economică.
Munca şi natura sînt denumite factori primari. Capitalul este un fac-:or derivat, iar resursele informaţionale sînt un neofactor.
Munca: dimensiunea calitativă şi cantitativă
Munca este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi intelectual, prin care oamenii, acţionînd asupra naturii, obţin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul determinant al oricărei activităţi economice.
Prin muncă se combină şi se utilizează ceilalţi factori de producţie.
Analizînd factorul de producţie „munca”, este necesar de a face dis-::ncţie între muncă şi forţa de muncă. Astfel, forţa de muncă constituie -Calitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului, potenţialul lui de nuncă, pe care acesta îl pune în valoare atunci cînd munceşte.
Factorul de producţie „munca” poate fi analizat atît din punct de edere cantitativ, cît şi calitativ. Dimensiunea cantitativă a factorului muncă” este determinată de: a) durata săptămînii de muncă şi b) numărul de lucrători implicaţi în procesul de producţie. Pentru a afla numărul de persoane ocupate în activitatea economică, se porneşte, de obicei, de la analiza populaţiei totale.
Populaţia totală constituie ansamblul persoanelor care trăiesc într-o :ară oarecare. Iată schema divizării populaţiei în diferite categorii:
populaţia totală – copiii şi pensionarii (populaţia în afara
vîrstei de muncă) – populaţia adultă; populaţia adultă – invalizii adulţi = populaţia activă sau populaţia aptă de muncă (între 15 şi 65 de ani);
populaţia activă – menajerele, studenţii, elevii care au vîrsta legală de muncă = populaţia activă disponibilă;
populaţia activă disponibilă – şomerii = populaţia ocupată.
în linii mari, populaţia activă constituie, în medie, 45-50% din populaţia totală, restul: aproximativ 30% reprezintă populaţia tînără şi aproximativ 20% – pensionarii, în ultimele decenii, în ţările dezvoltate, în legătură cu creşterea duratei medii de viaţă, precum şi cu scăderea mortalităţii infantile, are loc o reducere continuă a ponderii populaţiei active în cadrul populaţiei totale.
în Republica Moldova, la începutul anilor 1990, cînd funcţionau toate întreprinderile, din cele 4,3 milioane de locuitori populaţia ocupată constituia circa 47%.
Dimensiunea calitativă a factorului „muncă” este determinată de caracterul specializării ţării respective, de structura populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate, de gradul de calificare şi de experienţa de munca a fiecărui individ în parte.
Munca, privită ca factor de producţie, „îmbracă” mai multe forme: intelectuală şi fizică; calificată şi necalificată; de conducere şi de execuţie; de inovaţie şi de aplicare; individuală şi colectivă. Fiind un consum de energie fizică şi nervoasă, munca trece pe parcursul unei zile sau săp-tămîni de lucru, din punctul de vedere al randamentului, al productivităţii sale, prin trei faze: I – de încălzire; II – de randament maximal; III – de oboseală (Figura 5.1).
Factorul natural
Natura, în calitate de factor de producţie, constituie totalitatea elementelor naturale pe care omul le foloseşte pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor. Elementele întrunite sub denumirea de factor de producţie „natură” sînt: pămîntul, resursele de minerale şi de combustibil, resursele de apă, pădurile, aerul, clima.
în lumea contemporană, factorul „natură” participă la procesul de rroducţie în principal sub formă de materie primă. Cele mai bogate ţări în resurse naturale sînt Rusia şi Statele Unite ale Americii.
Principalul element al factorului „natură” este pămîntul.
în sens restrîns, pămîntul se identifică cu fondul funciar al unei ţări, care, după structura sa, cuprinde:
- terenuri agricole (pămînturi arabile şi plantaţii multianuale; păşuni);
- terenuri cu destinaţie forestieră;
- terenuri cu destinaţie specială (căi de comunicaţie, baze militare, poligoane);
- terenuri destinate localităţilor (construcţii, străzi, pieţe etc.).
în Republica Moldova, structura fondului funciar a evoluat în felul .irmător: terenurile arabile constituiau în anul 1972 circa 56% din total, in anul 2000 reducîndu-se pînă la 52%; plantaţii multianuale, respectiv – 12,5% şi 9%; păşuni – 10,2% şi 12%; suprafeţe forestiere – 10% şi 8%; drumuri – 2% şi 3%; localităţi – 4,2% şi 6%.
Pe plan mondial se manifestă din plin tendinţa diminuării suprafeţelor agricole şi silvice pe cap de locuitor.
Resursele de apă, precum şi resursele de minerale şi de combustibil şi alte elemente importante ale factorului „natură”, în cazul Republicii Moldova sînt neînsemnate, fapt care influenţează negativ dezvoltarea economică.
în urma folosirii unor tehnologii mari consumatoare de materie primă şi de energie, resursele naturale de pe glob se epuizează cu o repeziciune uimitoare. Omenirea a intrat în epoca creşterii categorice a preţurilor la petrol, la gazele naturale, la orice fel de materie primă.
Capitalul, privit ca factor de producţie, constituie ansamblul bunurilor folosite pentru confecţionarea altor bunuri, destinate vînzării în scopul obţinerii unui profit.
în sens larg, după natura sa, capitalul se împarte în:
- capital real, numit şi „tehnic” sau „fizic”, materializat în mijloace de producţie, cum ar fi: materia primă, utilajele, clădirile, instalaţiile, drumurile etc.;
- capital financiar, sub forma activelor financiare (bani în numerar sau depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni, titluri comerciale etc.).
Capitalul real (tehnic) şi capitalul financiar, în ansamblul lor, formează capitalul economic.
Capitalul real, care este de fapt un sinonim al factorului de producţie „capitalul”, după criteriul duratei utilizării sale şi al modalităţilor de înlocuire, se divizează în: a) capital fix şi b) capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real care participă la mai multe cicluri de producere, se depreciază progresiv prin trecerea treptată a valorii sale asupra produsului creat, pe parcursul unei perioade de timp.
Elementele capitalului fix sînt: utilajul, instrumentele, calculatoarele şi roboţii industriali, clădirile cu destinaţie productivă, mijloacele de transport, animalele de muncă şi de reproducţie, plantaţiile multianuale etc. Capitalul fix constituie partea cea mai dinamică a avuţiei naţionale.
Capitalul circulant este acea parte a capitalului real care participă la un singur ciclu de producere, transferîndu-şi întreaga valoare asupra produsului finit, dintr-o singură dată.
Din capitalul circulant fac parte: materia primă, materialele de bază şi auxiliare, combustibilul şi energia, apa, semifabricatele etc.
Etapa iniţială de formare a capitalului o constituie investiţiile de capital, care reprezintă cheltuielile efectuate pentru crearea si modernizarea elementelor de capital.
Capitalul fix se află într-o mişcare permanentă, trecînd consecutiv prin trei stadii şi transformîndu-se din formă bănească, cu care îşi începe circuitul, în mijloace de producţie, apoi în bunuri finite, care, fi-
ind realizate pe piaţă, revin la forma de bani. Astfel, stadiile prin care trece capitalul în mişcarea sa sînt: I – aprovizionarea; II – producţia; III – desfacerea. La fiecare stadiu capitalul „îmbracă” o formă specială: I – bani; II – capital productiv; III – bunuri, apoi bani.
în timpul utilizării sale, capitalul fix este supus procesului de depreciere, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Capitalul este supus deprecierii (sau uzurii) fizice şi morale.
Uzura fizică constituie pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a capitalului fix sub influenţa utilizării sale productive sau a acţiunii factorilor naturali, în urma uzurii fizice, capitalul fix este scos din funcţiune şi urmează a fi înlocuit integral sau reparat.
Uzura morală, numită adeseori şi „involuntară”, constituie pierderea parţială a valorii capitalului fix în urma apariţiei şi comercializării unor mijloace de producere mai ieftine şi/sau mai productive, în condiţiile progresului tehnic, pot fi uzate moral chiar şi echipamentele noi, încă neutilizate, care sînt depăşite din punctifl de vedere al caracteristicilor :ehnice de către alte echipamente mai calitative, mai performante.
Gradul de depreciere a capitalului fix se măsoară cu ajutorul a doi indicatori de bază:
- coeficientul uzurii capitalului fix, care reprezintă raportul dintre partea capitalului fix uzată şi stocul de capital fix, la preţurile iniţiale de achiziţie (UK/ K);
- coeficientul stării fizice a capitalului fix, care se determină ca raportul dintre valoarea rămasă a capitalului fix şi stocul de capital fix la valoarea lui iniţială (Kr/ K).
Amortizarea capitalului. Cum am spus deja, capitalul fix participă la nai multe cicluri de producţie, se depreciază pe parcursul a mai multor ini şi îşi transferă treptat valoarea asupra produsului finit. Amortizarea .spitalului fix este un proces de recuperare a valorii capitalului fix pe :aza trecerii acesteia asupra costului de producţie. Odată vîndută pro-lucţia, partea corespunzătoare amortizării se acumulează într-un fond oecial, numit „fondul de amortizare”, care la sfîrşitul duratei de viaţă – capitalului fix va face posibilă înlocuirea acestuia. Cota de amortiza-:e (altfel spus, mărimea deprecierii anuale a capitalului fix) se determina prin mai multe metode, cea mai simplă fiind metoda cotelor anua-
le proporţionale, în acest caz, suma anuală a amortizării se calculează pe baza raportului dintre valoarea capitalului fix (preţul de achiziţie al acestuia) şi durata lui medie de funcţionare, exprimată în ani. Dacă, de exemplu, o întreprindere oarecare a procurat un strung la un preţ de 20 mln lei, iar durata medie de funcţionare a acestuia va fi de 5 ani, atunci cota anuală de amortizare, inclusă în costul producţiei vîndute, va fi de 4 mln lei. Astfel, după cinci ani, în fondul de amortizare se va aduna suma de 20 de milioane de lei, care va permite înlocuirea strungului uzat cu unul nou.
Formarea de noi capitaluri, precum şi recuperarea capitalului uzat, se face prin intermediul investiţiilor. Anume prin investiţii are loc procesul de modernizare, de sporire a capacităţilor de producţie şi deci de creştere economică.
Resursele informaţionale
O perioadă îndelungată de timp, Munca, Natura şi Capitalul au fost considerate singurii factori de producţie, însă prin anii cincizeci ai secolului XX s-a observat că fenomenul creşterii producţiei nu mai poate fi explicat doar prin aportul celor trei factori tradiţionali. Treptat, s-a ajuns la convingerea că mai există şi un al patrulea factor, alcătuit din mai multe elemente eterogene, cum ar fi: noile tehnologii, informaţia, invenţiile şi inovaţiile etc. Elementele care constituie conţinutul unui nou factor a fost botezat iniţial de cei mai mulţi specialişti cu denumirea de „progres tehnic”. Ca noţiune, progresul tehnic este ansamblul de metode şi procedee care fac posibilă sporirea eficienţei celorlalţi factori de producţie. Astfel, invenţiile contribuie la economisirea forţei de muncă, a capitalului şi a materiei prime, precum şi la reducerea timpului de producţie.
Treptat, dintre elementele progresului tehnic s-au impus „resursele informaţionale”. Aceste resurse au căpătat mai apoi conturul unui factor de producţie independent, recunoscut ca atare de ştiinţa contemporană.
Resursele informaţionale îmbracă mai multe forme, cum ar fi: invenţiile; inovaţiile şi ideile de raţionalizare; standardele; fişele tehnice şi formulele matematice, fizice, chimice; normele de consum şi de producere etc. Acest factor de producţie, numit şi „neofactor”, poate fi stocat şi păstrat pe discuri şi benzi magnetice, pe hîrtie, pe filme. Cel mai mare „depozit” de resurse informaţionale a devenit Internetul.
Particularitatea distinctivă a „resurselor informaţionale”, spre deosebire de ceilalţi trei factori tradiţionali, constă în caracterul lor nelimitat si inepuizabil. Mai mult: cu timpul, sfera principală de creare a bogăţiei unei naţiuni devine industria de producere a informaţiei şi cunoş-:inţelor, societatea industrială tradiţională fiind înlocuită cu societatea informaţională.
Combinarea factorilor de producţie
Producţia constituie o activitate umană de transformare a unor bunuri si servicii (a factorilor de producţie) în alte bunuri, întreprinzătorul, dis-runînd în orice moment de o cantitate limitată de factori de producţie, va căuta să-i combine în asemenea proporţii (îndeosebi factorul „muncă cu capitalul) încît să obţină un efect maximal. El rămîne mereu în cău-:area variantei celei mai favorabile de combinare, deoarece numai în asemenea caz va atinge obiectivul fundamental – maximizarea profitului.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un anumit mod de unire, de corelare a acestora, atît sub aspect cantitativ, cît şi structural-calitativ, în scopul producerii de bunuri şi servicii.
Combinarea factorilor de producţie se înfăptuieşte concomitent: a) din punct de vedere tehnic şi b) din punct de vedere economic, în primul caz, are loc unirea unei cantităţi de factori/ muncă cu o anumită can-:itate de maşini, utilaje, materie primă etc. (De exemplu, un mecanizator nu poate conduce în acelaşi timp decît o singură combină.) Din punct de vedere economic, întreprinzătorul va încerca să combine factorii de
producţie în asemenea cantităţi şi proporţii încît să cheltuiască cît mai puţini factori de producţie şi să obţină un rezultat cît mai mare.
în fosta URSS, dintr-o anumită cantitate de metal se confecţiona un tractor. Din aceeaşi cantitate de metal şi în aceeaşi perioadă în Germania se confecţionau patru tractoare. Această diferenţă era condiţionată de faptul că în economia de piaţă întreprinzătorul este motivat, dar şi „obligat” să combine factorii de producţie în aşa fel încît să producă bunuri cu o cheltuială minimă de resurse.
în procesul combinării factorilor de producţie, întreprinzătorul trebuie să ţină mereu cont de caracterul limitat al acestora, dar şi de alte circumstanţe – cum ar fi cunoaşterea şi folosirea tehnologiilor celor mai performante -, ce ar ţine cont de specificul factorilor de producţie folosiţi şi de conjunctura pieţei factorilor de producţie, pentru a recurge, la momentul oportun, la substituirea (înlocuirea) unui factor cu altul.
Funcţia de producţie
în scopul maximizării profitului, întreprinzătorul (iar în societăţile pe acţiuni, managerii) va combina factorii de producţie în astfel de proporţii şi de cantităţi încît să obţină cele mai bune rezultate posibile, în funcţie de cunoştinţele sale în materie de tehnologie şi de capacităţile sale manageriale, întreprinzătorul va alege varianta care necesită un volum minim de resurse pentru confecţionarea bunului respectiv. Procesul de transformare a intrărilor (inputuri) în ieşiri (outputurf) se studiază cu ajutorul funcţiei de producţie. Ce este funcţia de producţie?
Funcţia de producţie este o noţiune ce reflectă relaţia dintre cantitatea de bunuri produsa şi combinarea, în diferite proporţii, a factorilor necesari pentru obţinerea acestei producţii. Funcţia de producţie indică nivelul maxim de produc-ţie care poate fi obţinut în urma diferitelor combinări ale factorilor de producţie.
Cu alte cuvinte, funcţia de producţie reflectă dependenţa producţiei de volumul factorilor de producţie folosiţi şi de tehnologiile de fabricaţie.
Funcţia de producţie poate fi reprezentată în felul următor:
Q = f (x, x2… xj
unde Q constituie cantitatea de bunuri produsă de întreprindere, iar x,, x, … xn sînt factorii de producţie folosiţi de această firmă.
De obicei, funcţia de producţie este calculată ca o relaţie dintre factorul „muncă”, exprimat, de obicei, prin litera L (de la englezul labor), si factorul „capital”, reprezentat prin litera K. în cazul dat, funcţia de
producţie este:
–
Q=f(K,L)
Legea randamentelor neproporţionale
în viaţa reală, pe termen scurt, întreprinzătorul modifică, de obicei, un ^ingur factor de producţie. Unui factor fix (de exemplu, construcţiile, echipamentul, plantaţiile multianuale) i se asociază un factor variabil de exemplu, un număr diferit de lucrători), în legătură cu aceste modificări inevitabile în componenţa factorilor de producţie utilizaţi, în teoria economică sînt folosite expresiile „pe termen scurt” şi „pe termen ung”, în acest caz, nu se are în vedere o anumită perioadă de timp, mai mare sau mai mică. în teoria producătorului, expresia „pe termen >curt” este utilizată atunci cînd întreprinzătorul modifică un singur fac-: n r, ceilalţi rămînînd constanţi; altfel spus, cînd doar un singur factor ie producţie este variabil. „Pe termen lung” – toţi factorii de producţie pot fi modificaţi.
Cel mai uşor poate fi modificat factorul „muncă”, întreprinzătorul poate reduce timpul de lucru al muncitorului, poate să-1 plătească suplimentar, poate recurge la munca temporară sau îl poate concedia. ;chimbarea maşinilor, echipamentelor, clădirilor necesită o perioadă de :;mp mai îndelungată.
Ce se întîmplă cînd întreprinderea modifică un singur factor? După : im am menţionat, acest factor variabil este de obicei munca.
Funcţia de producţie cu un singur factor variabil permite măsura-•ea contribuţiei fiecărei unităţi din factorul variabil la crearea bunului -espectiv. în acest caz, atunci cînd factorul variabil creşte, un număr tot
mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce mai mică de factor constant. Această situaţie are ca rezultat faptul că randamentul (productivitatea) fiecărei unităţi din factorul variabil este diferit. Fenomenul acesta, cunoscut de secole, se află la temelia legii randamentelor neproporţionale.
Pentru prima dată această lege a fost formulată de către economistul francez Franţois Turgot (1727-1781) sub denumirea de „lege a fertilităţii descrescînde a solului”. Mai apoi s-a constatat că această lege are un caracter general, adică se referă la toate domeniile de activitate economică. Ceva mai tîrziu, ştiinţa economică a observat că în cazul în care are loc o combinare a factorilor de producţie prin asocierea unui factor variabil cu altul fix (constant), efectele nu sînt doar descrescînde, ci diferite, trecînd prin trei faze. La prima fază randamentul folosirii factorului variabil va fi crescător, urmat de o fază cu o creştere proporţională; în fine, la cea de a treia fază randamentul va fi descrescător. Astfel a fost descoperită legea randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale stipulează că dacă vom mări progresiv utilizarea unui factor oarecare (munca, de exemplu), în timp ce alţii vor râmîne neschimbaţi, produsul marginal al factorului variabil va fi neproporţional –la început va creşte, apoi va atinge un punct de stabilitate, după care va descreşte.
Astfel, dacă vom mări numărul de persoane care prelucrează o suprafaţă de pămînt, produsul creat de un lucrător suplimentar (al doilea, al treilea, al şaptelea), adică produsul marginal, va creşte iniţial de la 300 pînă la 350, apoi, de la un timp, va începe să scadă. Cel de al şaptelea lucrător îi va încurca deja pe ceilalţi şi rezultatul activităţii lui va fi negativ.
Din Tabelul 5.3 se observă că în cazul creşterii factorului variabil (munca) atît produsul total, cît şi produsul mediu şi cel marginal se modifică în acelaşi fel: pe măsură ce se măreşte factorul „muncă”, produsul total creşte şi el pînă la un punct oarecare, dar în proporţii mai mici decît se măreşte factorul „muncă”, apoi descreşte; produsul mediu, de asemenea, după o creştere, apoi stabilizare, începe să scadă. O dată cu
mărirea numărului celor care lucrează, în condiţiile cînd ceilalţi factori rămîn neschimbaţi, are loc deci atît o reducere a producţiei medii, cît şi a produsului total. Atunci cînd produsul total scade (în exemplul nostru, de la 1350 de unităţi pînă la 1300), produsul marginal devine negativ (în exemplul de mai sus: -50).
Figura 5.2, construită pe baza exemplului din Tabelul 5.3, ilustrează grafic faptul că o dată cu mărirea factorului „muncă” produsul total (A) creşte, deşi cu o rată descrescătoare, dar pînă în momentul în care produsul marginal (C) devine negativ. Produsul marginal, după o primă fază de creştere, începe să scadă, provocînd astfel reducerea produsului mediu (B). Produsul marginal este egal cu produsul mediu doar în punctul maxim al acestuia (în exemplul de mai sus, atunci cînd sînt folosiţi trei lucrători).
în acest fel, pe termen scurt, nivelul tehnicii fiind acelaşi, randamentele medii şi marginale evoluează în direcţia descreşterii.
