Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât mai mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest lucru este determinat de:
- resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;
- costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai ridicat;
- costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte numărul cumpărătorilor;
- o firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe piaţă crescând competitivitatea produselor.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
- cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;
- reducerea stocurilor;
- reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;
- reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea
mai rapidă a productivităţii faţă de salarii;
- micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
- scăderea cheltuielilor administrative;
- reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;
- economii la cheltuielile de dezvoltare.
Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate. Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:
- nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;
- costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;
- preţurile de vânzare ale bunului respectiv.
Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie atunci când firma va înregistra pierderi.
Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil.
Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre
productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.
Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului;
- alegerea optimală pentru un volum de comportament ale
întreprinzătorului obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;
- schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de factori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;
- schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând raportul capital / muncă.
