Structura financiara reprezintă un raport existent intre sursele proprii de finanţare si sursele împrumutate sau intre sursele împrumutate pe termen lung si sursele împrumutate pe termen scurt. Deoarece fiecare sursa de capital costa finanţarea poate influenta mărimea profitului, de aceia întreprinderea trebuie sa decidă asupra metodei de finanţare. Capitalul proprii costa dividende, capitalul împrumutat costa dobinzi. Deseori sursele proprii nu sunt ssuficiente pentru finantarea afacerii deaceia sunt necesare imprumuturile.
Determinarea structurii financiare a firmei implică studierea influenţei a două variabile principale: gradul de risc şi rata de rentabilitate. Utilizarea unei ponderi mari a capitalului împrumutat creşte gradul de risc al firmei, dar previziunea unei rate de rentabilitate mai mare duce la creşterea profiturilor viitoare. Şi invers renunţarea la împrumuturi face ca firma să aibă un grad de risc minim, însă în acest caz se vor pierde profituri importante, datorită limitării volumului afacerii şi astfel nu se vor realiza obiectivele principale ale gestiunii financiare – maximizarea valorii firmei. Există mai mulţi factori ce influenţează deciziile privind structura capitalului firmei. Aceşti factori pot fi clasificaţi în factori interni şi externi ai firmei.
Principalii factori externi sunt:
Condiţiile pieţei – condiţiile existente, atât pe pieţele valorilor mobiliare, cât şi pe pieţele monetare pot avea o influenţă importantă asupra structurii optime a capitalului firmei.
Structura competitivă a ramurii – capacitatea de a onora datoriile depinde şi de profitabilitate. Stabilitatea ratelor de profit este la fel de importantă ca şi stabilitatea vânzărilor. Uşurinţa cu care noile firme pot să pătrundă în ramura economică respectivă şi capacitatea firmelor concurente de a-şi extinde capacităţile de producţie influenţează ratele de profit. O industrie în creştere este promiţătoare din punctul de vedere al marjelor de profit; însă, este, totuşi, posibil ca aceste marje să descrească simţitor dacă ramura economică respectivă este una în care numărul de firme concurente poate creşte extrem de repede.
Impozitele – dobânda este o cheltuială deductibilă în scopuri fiscale, iar aceste deduceri au o valoare foarte mare pentru firmele care se află într-un interval de aplicare a unei rate mari de impozitare. Cu cât rata impozitului pe profit este mai mare pentru o anumită firmă, cu atât este mai avantajos pentru aceasta să utilizeze capitalul împrumutat. De exemplu o companie are de finanţat o afacere de 1000 lei. Alternativa este următoarea: să se finanţeze prin capital propriu, sau prin capital împrumutat, costul capitalului în ambele cazuri fiind de 20%, iar rentabilitatea economică aşteptată – 30%. Impozitul pe venit – 28%.
În cazul finanţării din surse proprii profitul net va fi:
1000 x 0,3* (1-0,28) = 216 lei.
În urma plăţii dividendelor (200 lei) suma ce se va capitaliza va fi de 16 lei.
În cazul finanţării din surse împrumutate profitul net va fi:
(1000 x 0,3* – 1000 x 0,2) * (1-0,28) = 72 lei.
În acest caz este mai rentabil de utilizat capitalul împrumutat deoarece costul lui este mai mic decât al capitalului propriu.
Atitudinile creditorilor şi ale agenţiilor de clasament. Indiferent de analiza efectuată de manageri cu privire la factorii adecvaţi de îndatorare pentru firma lor, totuşi atitudinile creditorilor şi ale agenţiilor de clasament influenţează frecvent deciziile de finanţare. În majoritatea cazurilor, societăţile pe acţiuni discută structura financiară pe care doresc să o adopte cu ofertantul de credit şi cu agenţiile de clasament şi dă o pondere importantă sfaturilor acestora. Atunci când echipa managerială este atât de sigură de viitor şi caută să utilizeze levierul financiar, încât se depăşesc normele din industria respectivă, ofertantul de credit ar putea să nu fie dispus să accepte astfel de creşteri ale capitalului împrumutat, sau poate accepta acest lucru numai la un preţ ridicat. Atunci când gradul levierului financiar creşte, rata dobânzii percepută la capitalul împrumutat creşte şi ea, pentru ai compensa ofertantul de credit riscul suplimentar pe care trebuie să îl suporte.
Principalii factori interni sunt:
Stabilitatea vânzărilor – o firmă care are vânzări relativ stabile poate să folosească capital împrumutat într-o proporţie mai mare şi poate suporta cheltuieli fixe mai mari decât o companie care are vânzări instabile.
Probabilitatea falimentului şi riscurile asociate cu acesta. Pe măsură ce nivelul îndatorării creşte, probabilitatea falimentului creşte şi ea. Falimentul este costisitor, iar creşterile gradului de utilizare a levierului financiar determină creşterea valorii estimate a costurilor de falimentare (suma probabilităţilor de falimentare înmulţită cu costurile de falimentare), ceea ce duce la scăderea valorii pe piaţă a firmei.
Condiţiile interne ale firmei – condiţiile interne proprii unei firme pot, de asemenea, să influenţeze asupra structurii capitalului stabilită ca obiectiv. De exemplu o firmă tocmai a reuşit să finalizeze cu succes un program de cercetare şi dezvoltare şi estimează câştiguri mari în viitorul apropiat, dar aceste câştiguri nu sunt încă anticipate de către investitori şi deci nu sunt reflectate în preţul pe piaţă al acţiunilor. Această companie nu ar fi dispusă să emită acţiuni. Va prefera să finanţeze proiectele de investiţii cu capital împrumut, până ce câştigurile sporite se materializează şi se reflectă în preţul de piaţă al acţiunilor. Abia în acest moment firma poate să emită şi să vândă acţiuni, să ramburseze capitalul împrumutat şi să restabilească structura-obiectiv a capitalului.
Structura activelor – firmele, ale căror active sunt adecvate pentru a fi folosite ca garanţie pentru credite, tind să utilizeze cât se poate de mult capitalul împrumutat. Astfel activele fixe pe termen lung pot fi utilizate pentru obţinerea de credite ipotecare. Activele care pot fi folosite în multiple scopuri, în diferite afaceri, şi care dispun de o piaţă care permite transformarea lor în bani, reprezintă nişte garanţii valabile, în timp ce activele cu caracteristici speciale nu reprezintă garanţii adecvate.
Rata de creştere – firmele cu o rată de creştere mai rapidă trebuie să se bazeze mai mult pe finanţare cu capital împrumutat deoarece o creştere mai mare necesită finanţarea activelor curente într-o măsură mai mare, sau crearea de noi capacităţi de producţie. Deci, companiile care au o rată de creştere rapidă tind să utilizeze finanţarea prin împrumuturi într-o măsură mai mare decât companiile cu o rată de creştere mai lentă.
Profitabilitatea – firmele care au valori a ratei rentabilităţii investiţiei (ROI – return on investment) mari utilizează relativ puţin capital împrumutat. Teoretic această tendinţă nu are nici o justificare, însă raţionamentul de care se conduc managerii financiari a acestor firme pare a fi că firmele ce generează fluxuri mari de numerar nu au nevoie de împrumuturi, iar o utilizare mai bună a banilor decât investirea în propria firmă nu există.
Atitudinile echipei manageriale – echipa managerială poate să ia o decizie în privinţa structurii adecvate a capitalului. Unele echipe manageriale sunt mai conservatoare decât altele şi astfel vor utiliza mai puţin capital împrumutat decât firma medie din ramura economică respectivă, alte echipe dimpotrivă.
Flexibilitatea financiară – obiectivul de menţinere a unei flexibilităţi financiare presupune din punct de vedere operaţional, menţinerea unei rezerve adecvate a capacităţii de împrumut. Determinarea unei rezerve a capacităţii de împrumut depinde de factorii menţionaţi anterior, inclusiv de previziunea necesarului de fonduri, a condiţiilor existente pe pieţele de capital a încrederii echipei manageriale în previziunile realizate şi a consecinţelor unei crize de capital. Flexibilitatea financiară presupune existenţa unei capacităţi a întreprinderii de a mobiliza resurselor necesare finanţării unei afaceri în orice moment.
